ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1918/2016

Decizia nr. 1918/2016

Asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 11 iulie 2011 pe rolul Tribunalului Teleorman, secția civilă, sub nr. x/87/2011, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 3.177.669 lei, cu titlu de despăgubiri pentru daunele produse la culturile de rapiță și grâu în anul 2009.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din data de 01 februarie 2012, Tribunalul Teleorman, secția civilă, a respins ca nefondată excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar prin încheierea din data de 21 martie 2012, a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de intimată la termenul de judecată din data de 22 februarie 2012.

Prin încheierea din 31 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis cererea pârâtei și a dispus strămutarea dosarului de la Tribunalul Teleorman la Tribunalul București, păstrând actele de procedură îndeplinite.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 02 iulie 2012, sub nr. x/87/2011.

Prin Sentința comercială nr. 19559 din 17 decembrie 2012, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că excepția prescripției dreptului material la acțiune, reiterată de pârâtă, nu mai poate fi primită, întrucât prin încheierea de strămutare s-au păstrat toate actele de procedură efectuate de Tribunalul Teleorman, inclusiv încheierea din 01 februarie 2012, prin care s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Pe fondul cauzei, constatând că din probatoriul administrat în cauză rezultă că sumele reprezentând prejudiciul efectiv și direct suferit de reclamantă în urma evenimentului asigurat au fost deja achitate de pârâtă, a apreciat că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată.

Prin Sentința civilă nr. 3043 din 15 aprilie 2013, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis cererea pârâtei de completare a dispozitivului Sentinței comerciale nr. 19559 din 17 decembrie 2012, în sensul că a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 37.200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierii de ședință din data de 01 februarie 2012, pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția civilă, în Dosarul nr. x/87/2011 și a Sentinței comerciale nr. 19559 din 17 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, pârâta a declarat apel, solicitând desființarea hotărârilor atacate și respingerea cererii de chemare în judecată, ca prescrisă.

La rândul său, reclamanta a declarat apel împotriva Sentinței comerciale nr. 19559 din 17 decembrie 2012 și Sentinței civile nr. 3043 din 15 aprilie 2013, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Prin Decizia nr. 508 din 09 decembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă împotriva Sentinței comerciale nr. 19556 din 17 decembrie 2012 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, și încheierii din data de 01 februarie 2012 a Tribunalului Teleorman, secția civilă, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă împotriva Sentinței comerciale nr. 19559 din 17 decembrie 2012 și Sentinței civile nr. 3043 din 15 aprilie 2013, ambele pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, pe care le-a schimbat în tot, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 309.353,96 lei, reprezentând diferența de plată aferentă despăgubirii pentru daunele suportate de reclamantă la cultura de rapiță în anul 2009, ca urmare a producerii riscului asigurat și a obligat intimata-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 25.163 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond și în apel.

Prin Decizia nr. 2369 din 24 iunie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis recursurile declarate de părți împotriva deciziei sus-menționate, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare curții de apel, a admis cererea formulată de recurenta-pârâtă și a dispus întoarcerea executării silite a deciziei recurate, în sensul că a obligat reclamanta la restituirea către pârâtă a sumei de 354.182,12 lei.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, la 29 septembrie 2014, sub nr. x/87/2011*.

Prin Decizia civilă nr. 1515 din 08 octombrie 2015, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva Sentințelor nr. 19559 din 17 decembrie 2012 și nr. 3043 din 15 aprilie 2013, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva încheierii de ședință din data de 01 februarie 2012, pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția civilă, în Dosarul nr. x/87/2011 și Sentinței comerciale nr. 19559 din 17 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a obligat apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 12.833,33 lei, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel, a obligat apelanta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 5.333,33 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel, a dispus compensarea cheltuielilor de judecată acordate părților pentru judecarea apelurilor și a fost obligată apelanta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte suma de 7.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că este neîntemeiată critica apelantei-pârâte vizând excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Astfel, a evocat dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. și, constatând că în considerentele deciziei de casare, instanța supremă a reținut ca fiind nefondată critica recurentei-pârâte privind greșita soluționare de către instanțele de fond a excepției prescripției dreptului material la acțiune, a subliniat că această dezlegare dată de instanța de recurs este obligatorie pentru judecătorii fondului.

În ceea ce privește apelul declarat de reclamantă, curtea de apel a reținut că, deși este întemeiată susținerea acesteia potrivit căreia prima instanță nu s-a pronunțat cu privire la probele solicitate prin cererea de chemare în judecată, având în vedere că orice vătămare rezultând din această împrejurare a fost înlăturată cu ocazia judecării apelului, când au fost încuviințate și administrate probele apreciate ca utile soluționării cauzei, în speță nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

De asemenea, instanța de apel a apreciat că sunt neîntemeiate criticile reclamantei vizând greșita stabilire a culturilor și suprafețelor afectate, precum și a gradului de distrugere a producției în zonele Poroschia și Slobozia Mândra.

În acest sens, a luat act că părțile au încheiat contractul de asigurare din 28 noiembrie 2008, având ca obiect asigurarea unor suprafețe de 2.276 ha grâu, 800 ha orz și 1.740 ha rapiță contra riscurilor cod 03 (grindină, incendiu, furtună, ploaie torențială - efecte directe, prăbușire/alunecare de teren cultivat), a evocat art. 11.3 - 11.4 din Condițiile de asigurare, privind procedura pentru constatarea daunelor și plata despăgubirilor și demersurile întreprinse de reclamantă în acest sens, adresa din 08 septembrie 2009, prin care Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile - Administrația Națională de Meteorologie a indicat că la data de 02 iunie 2009, în zona Poroschia (jud. Teleorman), a fost prezent fenomenul de grindină, fiind înregistrate precipitații sub formă de aversă, cu caracter torențial, precum și adresa din 06 august 2009, prin care Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile - Administrația Națională de Meteorologie a indicat că la data de 24 iunie 2009, în zona Slobozia Mândra (jud. Teleorman), s-au produs descărcări electrice, intensificări ale vântului cu aspect de vijelie, precipiții sub formă de aversă, condițiile meteorologice fiind favorabile fenomenului de grindină.

În aceste condiții, instanța de apel a apreciat că la datele de 02 iunie 2009 și 24 iunie 2009, în zonele Poroschia și Slobozia Mândra, s-a produs riscul asigurat.

Totodată, în ceea ce privește culturile/suprafețele afectate și gradul de distrugere a producției, instanța de apel a constatat că, potrivit art. 13.1.1 din Condițiile de asigurare, părțile au încheiat procese-verbale preliminare și definitive pentru fiecare zonă, care au fost ștampilate de reprezentantul apelantei-reclamante, fără eventuale obiecțiuni vizând modalitatea de evaluare a daunelor, în raport cu prevederile art. 13.1.2 din Condițiile de asigurare.

În continuare, instanța de apel a analizat probatoriul administrat în cauză, a evocat dispozițiile art. 4.1, art. 13.1.2 și art. 13.2.1 din Condițiile de asigurare și procesele-verbale preliminare și definitive încheiate de părți și a reținut că în zona Poroschia gradul de distrugere a culturii de grâu a fost de 11,60%, iar în zona Slobozia Mândra gradul de distrugere a culturii de rapiță a fost de 16,63%.

A apreciat curtea de apel că este neîntemeiată critica potrivit căreia criteriul care trebuia luat în considerare pentru calculul despăgubirii trebuia să fie valoarea producției și nu cheltuielile tehnologice și a respins ca nefondat apelul declarat împotriva Sentinței comerciale din 17 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

În ceea ce privește apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinței civile nr. 3043 din 15 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, curtea de apel a redat considerentele acesteia și a reținut că nu poate fi primită susținerea potrivit căreia aceasta este nemotivată.

Instanța de apel a apreciat ca fiind neîntemeiată și critica potrivit căreia dovada cheltuielilor de judecată a fost depusă de către pârâtă după ce prima instanță a rămas în pronunțare, iar în ceea ce privește critica vizând diminuarea cheltuielilor de judecată acordate de prima instanță pârâtei, a reținut că munca prestată de avocat, dar și valoarea și complexitatea cauzei justifică onorariul avocațial de 37.200 lei.

Împotriva acestei decizii, ambele părți au declarat recurs.

Prin Decizia nr. 1170 din 22 iunie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a constatat nulitatea cererii de recurs formulată de reclamanta SC A. S.R.L și a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B. SA - Sucursala Teleorman, împotriva Deciziei civile nr. 1515 din 08 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte, examinând, cu prioritate, cererea de recurs formulată de reclamantă, din perspectiva excepției nulității recursului invocată de pârâtă pe calea întâmpinării, a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, în situațiile prevăzute expres și limitativ la punctele 1 - 9.

În continuare, instanța de recurs a evocat dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) și art. 306 alin. (3) C. proc. civ. și a subliniat că, în speță, recurenta-reclamantă a invocat doar formal dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1 - 9 ale textului de lege anterior menționat, astfel cum prevede art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

În acest context, instanța supremă a apreciat că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei în recurs.

A subliniat Înalta Curte că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Aceasta, întrucât recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Or, în speță, din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidență că s-au readus în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Constatând că recurenta a criticat decizia sub aspectul netemeiniciei, ca urmare a neluării în considerare a unor dovezi administrate și a interpretării greșite a altora, tinzând, în realitate, la o restabilire a situației de fapt, instanța supremă a subliniat că reaprecierea probelor administrate în cauză nu mai este posibilă în această etapă procesuală.

Sub aspectul nemotivării, instanța supremă a reținut că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel, ceea ce vizează în realitate netemeinicia deciziei atacate astfel că, motivul de nelegalitate instituit de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a fost invocat cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în recurs.

Totodată, constatând că recurenta se prevalează de împrejurarea că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile contractuale "și nu a ținut cont de prevederile din Norma Tehnică - condiții de asigurare facultativă a culturilor agricole în sensul că prejudiciul se stabilește în funcție de distrugerea recoltei asigurate și nu de plante distruse", a subliniat că art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la actele juridice în sens de negotium juris, adică manifestări de voință producătoare de efecte juridice, și nicidecum în sens de instrumentum probationis, adică de înscris, de mijloc de probă.

A apreciat Înalta Curte că, în speță, întreaga construcție a recursului reclamantei vizează exclusiv greșita administrare a probelor de către instanța de apel, motivele de nelegalitate fiind invocate doar cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor (rapoarte de expertiză, opinia expertului în specialitatea agricultură, obiecțiuni la rapoartele de expertiză, procese-verbale - preliminare și definitive, etc.), ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Or, faptul că se invocă articole din acte normative (de exemplu, art. 315 C. proc. civ., art. 261 alin. (5) C. proc. civ., art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, etc.), fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare sau de modificare reglementate expres de Codul de procedură civilă nu poate să atragă nicio analiză, întrucât indicarea formală a acestora nu înseamnă dezvoltarea motivelor, astfel cum impune art. 302

1

lit. c) C. proc. civ.

A subliniat instanța supremă că recursul, fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării și dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., obligație care revine titularului căii de atac promovate, sub sancțiunea nulității.

În consecință, constatând că recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligației prevăzută de dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ, instanța de recurs, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică, care să atragă incidența art. 306 alin. (2) C. proc. civ., a admis excepția nulității și a constatat nul recursul declarat de reclamantă.

Cu privire la recursul declarat de pârâtă, instanța supremă a reținut că a fost invocată încălcarea art. 3, 7 și 16 din Decretul nr. 167/1958 și art. 315 C. proc. civ. și a subliniat că, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., este obligatorie pentru judecătorii fondului dezlegarea dată în recurs excepției prescripției dreptului material la acțiune.

În acest context, a apreciat că în mod legal instanța de apel a dat eficiență considerentelor Deciziei nr. 2369 din 24 iunie 2014, în care Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut ca fiind nefondată critica recurentei-pârâte privind greșita soluționare de către instanțele de fond a excepției prescripției dreptului la acțiune, și că în mod legal a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune, aceasta fiind promovată în termenul de 2 ani prevăzut de art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 - în vigoare la data formulării acțiunii, raportat la art. 7 din același act normativ.

În altă ordine de idei, instanța de recurs a subliniat că nu poate fi ignorată consecința insecurității raporturilor juridice, în condițiile în care unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul siguranței raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă nu trebuie rediscutată.

În acest context, a reținut că recurenta-pârâtă se prevalează de încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., dar invocă, în realitate, neanalizarea de către instanța de apel a unor aspecte ce au fost stabilite în mod irevocabil prin decizia de casare și care nu mai pot forma obiectul examinării în ciclul procesual subsecvent.

În continuare, instanța de recurs a evocat ipotezele reglementate de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurentă și a subliniat că recurenta-pârâtă nu a demonstrat incidența vreuneia dintre ele.

Pentru rațiunile înfățișate, Înalta Curte a constatat că hotărârea recurată este la adăpost de orice critică și a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă.

Împotriva acestei decizii, SC A. SRL a formulat contestație în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

În susținere, a evocat considerentele deciziei atacate și a susținut că instanța de recurs a omis din greșeală să cerceteze trei dintre motivele de recurs pe care le-a invocat.

Concretizând, a arătat că, deși prin memoriul de recurs a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 35 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, subsumând această critică motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de recurs a omis, din greșeală, să cerceteze motivul de recurs sus-menționat.

A subliniat contestatoarea că această critică, prin care a arătat că decizia instanței de apel se întemeiază pe înscrisuri care nu poartă semnătura administratorului nu vizează o simplă chestiune de apreciere a probelor, ci o aplicare greșită a legii cu privire la modul de reprezentare a persoanelor juridice și de exprimare a consimțământului.

De asemenea, a arătat că instanța de recurs nu a cercetat nici motivul de recurs vizând încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, a susținut că, deși prin memoriul de recurs a arătat că instanța de apel, în rejudecare, a procedat împotriva dispozițiilor deciziei de casare, depunând și practică judiciară în acest sens, instanța de recurs a reținut că nu a susținut o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare sau de modificare reglementate de art. 304 C. proc. civ.

În continuare, a arătat că instanța supremă a omis, din greșeală, să cerceteze și motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., subsumat căruia a criticat decizia recurată prin prisma faptului că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile contractuale și nu a ținut cont de prevederile din Norma Tehnică.

În final, a evocat art. 20 alin. (1) din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a susținut că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil.

Pentru considerentele arătate, a solicitat anularea deciziei atacate și reluarea procedurii de judecată a recursului pe care l-a declarat, în vederea înlocuirii hotărârii retractate cu o nouă hotărâre.

La data de 07 noiembrie 2016 intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității contestației în anulare.

Astăzi, în ședință publică, Înalta Curte a calificat excepția inadmisibilității ca fiind o apărare de fond, care urmează să fie analizată odată cu contestația în anulare.

Analizând contestația în anulare, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 318 teza a II-a C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare, când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Dispozițiile sus-menționate, fiind de strictă interpretare, au în vedere numai omisiunea cercetării motivelor de casare sau de modificare, atunci când recursul a fost respins sau admis în parte, iar nu în ipoteza constatării nulității cererii de recurs.

Dincolo de acest aspect, Înalta Curte notează că, în speță, având în vedere numeroasele aspecte vizând situația de fapt și modul de administrare și interpretare a probelor invocate de recurenta-reclamantă, instanța de recurs a grupat criticile dezvoltate de aceasta, reținând că nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate indicate în mod expres în memoriul de recurs și nici în vreunul dintre motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., dar și că nu sunt incidente motive de ordine publică, ce ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ.; în consecință, Înalta Curte a dat eficiență dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. și a constatat nulitatea cererii de recurs.

Totodată, Înalta Curte constată că instanța de recurs a argumentat soluția, în considerentele deciziei atacate făcându-se referire la motivele de recurs invocate de autoarea căii de atac, cu privire la care a apreciat însă că vizează netemeinicia deciziei atacate, deși în cadrul recursului nu pot fi analizate astfel de critici, indiferent de gradul de nemulțumire al părții cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului. Or, faptul că se invocă art. 261 alin. (5) și art. 315 C. proc. civ, precum și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului - fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare sau de modificare reglementate expres de Codul de procedură civilă - nu poate să atragă nicio analiză, întrucât indicarea formală a acestora nu înseamnă dezvoltarea motivelor, astfel cum impune art. 302

1

lit. c) C. proc. civ.

Mai mult decât atât, Înalta Curte constată că prin contestația în anulare au fost reluate parte din criticile invocate în susținerea recursului, cu toate că acestea au fost avute în vedere de instanță în soluționarea căii de atac.

În acest context, trebuie menționat că, prin utilizarea acestei proceduri, contestatoarea urmărește în realitate să acceadă în mod nepermis la calea unui recurs la recurs, câtă vreme instanța supremă a luat în analiză motivele pretins necercetate, le-a dat o anumită calificare, iar autoarea căii extraordinare de atac a contestației în anulare critică exact această calificare.

Înalta Curte subliniază că verificarea modului în care instanța de recurs a apreciat cu privire la încadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de textele de lege nu poate face obiectul contestației în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

Aceasta, întrucât, punând în discuție acest aspect, recurenta urmărește, în fapt, rejudecarea excepției nulității recursului. Or, pe calea contestației în anulare nu pot fi valorificate eventuale greșeli de judecată, căci altfel ar însemna să se deschidă dreptul părților de a provoca rejudecarea căii de atac, astfel încât contestația în anulare ar deveni o cale ordinară de atac.

Prin expunerea acestor considerente, instanța supremă a răspuns atât criticilor formulate în contestația în anulare, cât și apărărilor formulate în întâmpinarea depusă în cauză sub titulatura excepției de inadmisibilitate și calificate drept apărări de fond.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, reținând că în speță nu a intervenit motivul prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 320 C. proc. civ., să respingă contestația în anulare, ca nefondată.

Stabilind astfel culpa procesuală a contestatoarei, instanța supremă, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga la plata către intimată a sumei de 6.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse în conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., apreciind că cele prezentate de parte sunt nepotrivit de mari în raport cu munca prestată de avocat și cu complexitatea redusă a pricinii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 1170 din 22 iunie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/87/2011*.

Obligă contestatoarea la plata către intimată a sumei de 6.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 noiembrie 2016.

Procesat de GGC - NN