ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 736/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 23 ianuarie 1995, reclamanții M.D. și C.C. au chemat în judecată pârâta SC E. SA Timișoara, solicitând ca, în baza sentinței civile ce se va pronunța, să fie obligată la plata sumei de 18.600.000 lei, reprezentând drepturi bănești cuvenite din aplicarea invenției „Presă de balotat deșeuri metalice după trei direcții de presare” și pentru care s-a emis brevetul de invenție nr. 95646 din 29 aprilie 1988 al cărui titular este societatea pârâtă. Ulterior, reclamanții și-au majorat câtimea pretențiilor la suma de 35.891.639 lei, potrivit calculului anexat. La data de 30 octombrie 1996, R.I.

a formulat cerere de intervenție în interes propriu prin care a solicitat obligarea pârâtei SC E. SA Timișoara la o cotă de 1/4 din suma de 18.600.000 lei, cu toate majorările și indexările care urmau să fie stabilite prin expertiza solicitată. În motivarea cererii de intervenție, se arată că B.I. are calitatea de coautor alături de reclamanți la realizarea invenției, astfel că înțelege să se bucure de toate drepturile conferite de lege în egală măsură.

După parcurgerea unui ciclu procesual, în apel după casare, respectând indicațiile date de Curtea Supremă de Justiție prin decizia nr. 107 din 18 ianuarie 2000, secția civilă a Curții de Apel Timișoara a admis apelul declarat de pârâta SC E. SA împotriva sentinței civile nr. 619 din 21 august 1998, pe care a schimbat-o în sensul admiterii în parte a acțiunii reclamanților, cu obligarea pârâtei la plata sumei de 132.366.397 lei, reprezentând drepturi bănești nete, derivate din aplicarea invenției, și a respins cererea de intervenție formulată de intervenientul B.I. Pentru a se pronunța astfel, instanța a înlăturat critica apelantei privind prescripția dreptului la acțiune a reclamanților, atâta timp, cât data nașterii dreptului la acțiune este stabilită de Legea nr. 64/1991, respectiv, art. 66, care a intrat în vigoare la 23 ianuarie 1995, iar acțiunea a fost introdusă în termen, având în vedere dispozițiile art. 101 alin. (5) C. proc.

civ. S-a avut în vedere excepția prescripției dreptului la acțiune, în ce privește cererea intervenientului B.I., instanța de apel reținând tardivitatea acestuia, dispozițiile art. 47 și 48 C. proc. civ. nefiind aplicabile atâta timp, cât reclamanții și intervenienții nu au sesizat instanța printr-o cerere comună. Nici al doilea motiv de apel, referitor la expirarea duratei de valabilitate a brevetului de invenție și împlinirea perioadei de protecție, pentru care s-au achitat taxele de menținere, nu a fost reținut de instanța de control judiciar, având în vedere că, potrivit art. 41 alin. (6) din Legea nr. 64/1991, renunțarea la menținerea brevetului de invenție produce efecte cu data înregistrării cererii la O.I.I.M., or, perioada pentru care s-au solicitat recompensele a fost 1 mai 1988 – 30 aprilie 1999, perioadă pentru care au fost achitate taxele de menținere.

Cu privire la cel de al treilea motiv de apel, referitor la administrarea probatoriilor, instanța de apel a dispus efectuarea unei expertize și față de obiectivele stabilite și răspunsurile date la obiecțiunile formulate de părți prin raportul final, s-a stabilit astfel, cuantumul drepturilor cuvenite reclamanților. Împotriva soluției instanței de apel, au declarat recurs, în termen și legal timbrat, atât reclamanții și intervenientul, cât și pârâta. Criticile reclamanților fac referire la dispozițiile art. 304 pct. 5, 6 și 9 C. proc. civ. Astfel, se susține că raportul de expertiză, în cauză, a fost efectuat numai de către doi experți din numărul de trei numiți în acest scop, fiind încălcate dispozițiile imperative ale art. 201 C. proc.

civ., lucrarea care a stat la baza soluției pronunțate, fiind lovită de nulitate. De asemenea, recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel nu a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în primă instanță și apel, deși acțiunea a fost admisă în parte. Se solicită actualizarea prin indexare a sumei de plată, pârâta-intervenientă fiind în culpă procesuală prin tergiversarea soluționării cauzei. Intervenientul B.I. critică soluția instanței de apel, apreciind că în mod greșit i s-a respins cererea ca prescrisă, atâta timp, cât dreptul material este calificat, potrivit Legii nr. 64/1991, ca fiind comun, situație în care acțiunea în justiție, formulată de reclamanți, are ca efect întreruperea prescripției dreptului la acțiune în raport cu toți coautorii invenției.

Cu privire la fondul cauzei, criticile sunt identice cu cele formulate de reclamanți. Pârâta, SC E. SA Timișoara, consideră că instanța de apel, prin respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune, a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, care reglementează posibilitatea purtării de negocieri cu privire la întinderea drepturilor bănești cuvenite inventatorilor, situație care nu echivalează cu o repunere în termen. De asemenea, susține că, fiind vorba de drepturi bănești, stabilite în funcție de mai multe unități, temeinic și legal trebuie stabilită obligația societății nu numai raportat la realizările obținute și nu și pentru realizările obținute și de alte unități, fiind necesar, la aprecierea cuantumului debitului, aplicarea procentului de 54,6%.

Cu privire la valabilitatea brevetului, recurenta consideră că, în mod eronat, instanța a stabilit culpa sa pentru neplata taxelor de menținere în vigoare a lui, din moment ce, începând cu anul 1992, fosta unitate s-a transformat în societate pe acțiuni și nu mai avea interes să-și mențină calitatea de titular. Recursurile sunt nefondate. Instanța de apel a respectat întocmai indicațiile date de Curtea Supremă de Justiție și a dispus efectuarea unei expertize tehnice, fiind încunoștințați cei trei experți. Este adevărat că lucrarea a fost efectuată, în fapt, de către experții B.A. și N.I., dar cel de-al treilea expert a achiesat la concluziile acestora, raportul aflat la dosar, cu anexele respective, fiind elocvent în acest sens.

Deci, nu se poate reține că expertiza a fost efectuată cu nesocotirea dispozițiilor art. 201 C. proc. civ. Cu privire la neacordarea cheltuielilor de judecată, Curtea reține că, în speță, nu sunt întrunite condițiile de modificare sau casare, atâta timp, cât instanța a acordat cheltuieli de judecată în măsura în care ele au fost solicitate, lipsa cererii pentru acordare conducând la soluția dată, cu atât mai mult cu cât, în apel, sentința a fost schimbată în parte. Cu privire la cererea de actualizare prin indexare a sumei de plată, instanța consideră, având în vedere dispozițiile legale, privind limitele judecării recursului, că este inadmisibilă în această cale de atac. Nu pot fi reținute nici criticile recurentului intervenient, cu privire la respingerea, ca prescrisă, a cererii, motivat de faptul că instanța de apel a dat o interpretare legală dispozițiilor în materie.

Astfel, este de necontestat faptul că intervenientul este coautor al invenției împreună cu reclamanții și are aceleași drepturi patrimoniale, numai că nu și-a exercitat acest drept împreună cu aceștia, printr-o cerere comună, situație în care nu pot fi aplicabile dispozițiile art. 47 și 48 C. proc. civ. Este adevărat că nu poate fi exclus de la pretinderea drepturilor bănești, dar o cerere în acest sens, așa cum a reținut și instanța de apel, trebuie făcută în interiorul termenului de prescripție. Cu privire la motivul de recurs al pârâtei, referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, Curtea apreciază nefondată critica formulată, având în vedere termenul legal al promovării acțiunii, respectiv, Legea nr. 64/1991, privind brevetele de invenție.

Nașterea unui drept la acțiune, în temeiul art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, nu poate fi contestat, întrucât textul de lege nu cuprinde numai dispoziții referitoare la negocierea care trebuia purtată între inventator și unitatea care a aplicat invenția, cu și la eventualele litigii dintre aceștia, cu privire la drepturile bănești cuvenite. Urmare a intrării în vigoare a acestui act normativ, prestațiile anuale succesive, privind drepturile bănești datorate și neachitate, s-au transformat într-o prestație unică, cuprinzând, potrivit art. 66 alin. (2), totalitatea drepturilor bănești pentru invențiile brevetate, parțial recompensate sau nerecompensate, pentru perioada anterioară. Nici celelalte critici nu pot fi luate în considerare, având în vedere că obligația de plată a drepturilor bănești, cuvenite inventatorilor, nu poate fi divizată între titularul de brevet și ceilalți utilizatori ai invenției, neexistând o dispoziție expresă în acest sens.

De asemenea, urmează a fi înlăturată și critica referitoare la valabilitatea brevetului de invenție, având în vedere că perioada de valabilitate a invenției a fost de 15 ani, începând cu data de 23 aprilie 1986, iar perioada pentru care reclamanții au solicitat plata drepturilor bănești a fost 1 mai 1986 – 30 aprilie 1991, încadrându-se în cea pentru care au fost achitate taxele de menținere a brevetului. Față de cele arătate în considerarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de intervenientul B.I., reclamanții C.C., M.N.D. și pârâta SC E. SA Timișoara, împotriva deciziei nr. 163 din 21 decembrie 2000 a Curții de Apel Timișoara. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 februarie 2003.