ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 736/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 23 ianuarie

1995, reclamanții M.D. și C.C. au chemat în judecată pârâta SC E. SA Timișoara,

solicitând ca, în baza sentinței civile ce se va pronunța, să fie obligată la

plata sumei de 18.600.000 lei, reprezentând drepturi bănești cuvenite din

aplicarea invenției „Presă de balotat deșeuri metalice după trei direcții de

presare” și pentru care s-a emis brevetul de invenție nr. 95646 din 29 aprilie

1988 al cărui titular este societatea pârâtă.

Ulterior, reclamanții și-au majorat câtimea pretențiilor

la suma de 35.891.639 lei, potrivit calculului anexat.

La data de 30 octombrie 1996, R.I. a formulat cerere

de intervenție în interes propriu prin care a solicitat obligarea pârâtei SC E.

SA Timișoara la o cotă de 1/4 din suma de 18.600.000 lei, cu toate majorările

și indexările care urmau să fie stabilite prin expertiza solicitată.

În motivarea cererii de intervenție, se arată că B.I.

are calitatea de coautor alături de reclamanți la realizarea invenției, astfel

că înțelege să se bucure de toate drepturile conferite de lege în egală măsură.

După parcurgerea unui ciclu procesual, în apel după

casare, respectând indicațiile date de Curtea Supremă de Justiție prin decizia nr.

107 din 18 ianuarie 2000, secția civilă a Curții de Apel Timișoara a admis

apelul declarat de pârâta SC E. SA împotriva sentinței civile nr. 619 din 21

august 1998, pe care a schimbat-o în sensul admiterii în parte a acțiunii

reclamanților, cu obligarea pârâtei la plata sumei de 132.366.397 lei,

reprezentând drepturi bănești nete, derivate din aplicarea invenției, și a

respins cererea de intervenție formulată de intervenientul B.I.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a înlăturat

critica apelantei privind prescripția dreptului la acțiune a reclamanților,

atâta timp, cât data nașterii dreptului la acțiune este stabilită de Legea nr. 64/1991,

respectiv, art. 66, care a intrat în vigoare la 23 ianuarie 1995, iar acțiunea

a fost introdusă în termen, având în vedere dispozițiile art. 101 alin. (5) C.

proc. civ.

S-a avut în vedere excepția prescripției dreptului la

acțiune, în ce privește cererea intervenientului B.I., instanța de apel

reținând tardivitatea acestuia, dispozițiile art. 47 și 48 C. proc. civ.

nefiind aplicabile atâta timp, cât reclamanții și intervenienții nu au sesizat

instanța printr-o cerere comună.

Nici al doilea motiv de apel, referitor la expirarea

duratei de valabilitate a brevetului de invenție și împlinirea perioadei de

protecție, pentru care s-au achitat taxele de menținere, nu a fost reținut de

instanța de control judiciar, având în vedere că, potrivit art. 41 alin. (6)

din Legea nr. 64/1991, renunțarea la menținerea brevetului de invenție produce

efecte cu data înregistrării cererii la O.I.I.M., or, perioada pentru care s-au

solicitat recompensele a fost 1 mai 1988 – 30 aprilie 1999, perioadă pentru

care au fost achitate taxele de menținere.

Cu privire la cel de al treilea motiv de apel,

referitor la administrarea probatoriilor, instanța de apel a dispus efectuarea

unei expertize și față de obiectivele stabilite și răspunsurile date la

obiecțiunile formulate de părți prin raportul final, s-a stabilit astfel, cuantumul

drepturilor cuvenite reclamanților.

Împotriva soluției instanței de apel, au declarat

recurs, în termen și legal timbrat, atât reclamanții și intervenientul, cât și

pârâta.

Criticile reclamanților fac referire la dispozițiile art.

304 pct. 5, 6 și 9 C. proc. civ.

Astfel, se susține că raportul de expertiză, în cauză,

a fost efectuat numai de către doi experți din numărul de trei numiți în acest

scop, fiind încălcate dispozițiile imperative ale art. 201 C. proc. civ.,

lucrarea care a stat la baza soluției pronunțate, fiind lovită de nulitate.

De asemenea, recurenții-reclamanți susțin că instanța

de apel nu a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în primă

instanță și apel, deși acțiunea a fost admisă în parte.

Se solicită actualizarea prin indexare a sumei de

plată, pârâta-intervenientă fiind în culpă procesuală prin tergiversarea

soluționării cauzei.

Intervenientul B.I. critică soluția instanței de apel,

apreciind că în mod greșit i s-a respins cererea ca prescrisă, atâta timp, cât

dreptul material este calificat, potrivit Legii nr. 64/1991, ca fiind comun,

situație în care acțiunea în justiție, formulată de reclamanți, are ca efect

întreruperea prescripției dreptului la acțiune în raport cu toți coautorii

invenției.

Cu privire la fondul cauzei, criticile sunt identice

cu cele formulate de reclamanți.

Pârâta, SC E. SA Timișoara, consideră că instanța de

apel, prin respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune, a făcut o

aplicare greșită a dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, care

reglementează posibilitatea purtării de negocieri cu privire la întinderea

drepturilor bănești cuvenite inventatorilor, situație care nu echivalează cu o

repunere în termen.

De asemenea, susține că, fiind vorba de drepturi

bănești, stabilite în funcție de mai multe unități, temeinic și legal trebuie

stabilită obligația societății nu numai raportat la realizările obținute și nu

și pentru realizările obținute și de alte unități, fiind necesar, la aprecierea

cuantumului debitului, aplicarea procentului de 54,6%.

Cu privire la valabilitatea brevetului, recurenta

consideră că, în mod eronat, instanța a stabilit culpa sa pentru neplata taxelor

de menținere în vigoare a lui, din moment ce, începând cu anul 1992, fosta

unitate s-a transformat în societate pe acțiuni și nu mai avea interes să-și

mențină calitatea de titular.

Recursurile sunt nefondate.

Instanța de apel a respectat întocmai indicațiile

date de Curtea Supremă de Justiție și a dispus efectuarea unei expertize

tehnice, fiind încunoștințați cei trei experți.

Este adevărat că lucrarea a fost efectuată, în fapt,

de către experții B.A. și N.I., dar cel de-al treilea expert a achiesat la

concluziile acestora, raportul aflat la dosar, cu anexele respective, fiind

elocvent în acest sens.

Deci, nu se poate reține că expertiza a fost

efectuată cu nesocotirea dispozițiilor art. 201 C. proc. civ.

Cu privire la neacordarea cheltuielilor de judecată,

Curtea reține că, în speță, nu sunt întrunite condițiile de modificare sau

casare, atâta timp, cât instanța a acordat cheltuieli de judecată în măsura în

care ele au fost solicitate, lipsa cererii pentru acordare conducând la soluția

dată, cu atât mai mult cu cât, în apel, sentința a fost schimbată în parte.

Cu privire la cererea de actualizare prin indexare a

sumei de plată, instanța consideră, având în vedere dispozițiile legale,

privind limitele judecării recursului, că este inadmisibilă în această cale de

atac.

Nu pot fi reținute nici criticile recurentului

intervenient, cu privire la respingerea, ca prescrisă, a cererii, motivat de

faptul că instanța de apel a dat o interpretare legală dispozițiilor în

materie.

Astfel, este de necontestat faptul că intervenientul este

coautor al invenției împreună cu reclamanții și are aceleași drepturi

patrimoniale, numai că nu și-a exercitat acest drept împreună cu aceștia,

printr-o cerere comună, situație în care nu pot fi aplicabile dispozițiile art.

47 și 48 C. proc. civ.

Este adevărat că nu poate fi exclus de la pretinderea

drepturilor bănești, dar o cerere în acest sens, așa cum a reținut și instanța

de apel, trebuie făcută în interiorul termenului de prescripție.

Cu privire la motivul de recurs al pârâtei, referitor

la excepția prescripției dreptului la acțiune, Curtea apreciază nefondată

critica formulată, având în vedere termenul legal al promovării acțiunii,

respectiv, Legea nr. 64/1991, privind brevetele de invenție. Nașterea unui

drept la acțiune, în temeiul art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, nu poate

fi contestat, întrucât textul de lege nu cuprinde numai dispoziții referitoare

la negocierea care trebuia purtată între inventator și unitatea care a aplicat

invenția, cu și la eventualele litigii dintre aceștia, cu privire la drepturile

bănești cuvenite.

Urmare a intrării în vigoare a acestui act normativ,

prestațiile anuale succesive, privind drepturile bănești datorate și

neachitate, s-au transformat într-o prestație unică, cuprinzând, potrivit art. 66

alin. (2), totalitatea drepturilor bănești pentru invențiile brevetate, parțial

recompensate sau nerecompensate, pentru perioada anterioară.

Nici celelalte critici nu pot fi luate în considerare,

având în vedere că obligația de plată a drepturilor bănești, cuvenite

inventatorilor, nu poate fi divizată între titularul de brevet și ceilalți

utilizatori ai invenției, neexistând o dispoziție expresă în acest sens.

De asemenea, urmează a fi înlăturată și critica

referitoare la valabilitatea brevetului de invenție, având în vedere că

perioada de valabilitate a invenției a fost de 15 ani, începând cu data de 23

aprilie 1986, iar perioada pentru care reclamanții au solicitat plata

drepturilor bănești a fost 1 mai 1986 – 30 aprilie 1991, încadrându-se în cea

pentru care au fost achitate taxele de menținere a brevetului.

Față de cele arătate în considerarea dispozițiilor art.

312 C. proc. civ., recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de

intervenientul B.I., reclamanții C.C., M.N.D. și pârâta SC E. SA Timișoara,

împotriva deciziei nr. 163 din 21 decembrie 2000 a Curții de Apel Timișoara.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 februarie

2003.