ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4906/2003

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4906/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta, SC D.E.S. SRL Timișoara,

a chemat în judecată pe pârâta, SC S.T.A. SRL, solicitând obligarea acesteia la

plata sumei de 1.152.311.883 lei, reprezentând contravaloare marfă livrată,

plătită parțial și la cheltuieli de judecată.

Tribunalul Timiș, prin sentința

civilă 261/PI din 16 februarie 2000, a admis acțiunea a obligat pe pârâtă la

367.270.238 lei debit restant, la 785.041.645 lei penalități și la 33.741.238

lei cheltuieli de judecată.

Instanța de fond a reținut, în

esență, existența unor raporturi contractuale între părți, (contractul 37/1998),

pentru recuperarea de către reclamantă a datoriei pârâtei, în sumă de

281.390.500 lei, dar nu mai târziu de 31 decembrie 1999. Cum debitul pârâtei a

crescut prin neplata produselor livrate, reclamanta a sistat livrările,

obligația de plată nefiind îndeplinită, așa cum părțile au convenit în art. 4.8

din contract.

Curtea de Apel Timișoara,

soluționând apelul declarat de pârâtă, prin decizia civilă nr. 650/A din 22

iunie 2000, a respins, ca nefondată cererea, considerând că neexecutarea

obligației contractuale de către pârâtă a condus la sistarea livrărilor la data

de 24 decembrie 1998, iar obligarea la plata sumei de 6.111.800 lei este

rezultată din livrarea și facturarea produselor petroliere.

Prin decizia 7521 din 12 decembrie 2001,

Curtea Supremă de Justiție a admis recursul pârâtei și a casat hotărârea

judecătorească atacată, cu trimitere spre rejudecare, întrucât s-a încălcat

dreptul la apărare prin judecarea apelului la termenul din 22 iunie 2000, deși

instanța fixase în ședință publică, la cunoștința părților 29 iunie 2000.

Pricina a fost strămutată, prin

încheierea 1592 din 5 martie 2002 a Curții Supreme de Justiție, de la Curtea de

Apel Timișoara la Curtea de Apel Pitești.

În rejudecare, Curtea de Apel

Pitești, prin decizia nr. 10/A-C din 3 iunie 2002, a admis apelul pârâtei, a

schimbat în tot sentința 261/PI/2000, pronunțată de Tribunalul Timiș, a respins

acțiunea și cererea de majorare a pretențiilor și a obligat pe intimata

reclamantă la plata sumei de 19.672.916 lei cheltuieli de judecată.

Instanța de apel a reținut

încheierea contractului 37/1998, privind desfacerea de produse petroliere

livrate exclusiv de reclamantă, pentru recuperarea unei datorii anterioare a

pârâtei în sumă de 281.390.500 lei, dar și modificarea pretențiilor reclamantei

care a solicitat penalități de întârziere pe perioada 1 septembrie 1999 – 21

februarie 2002.

Art. 4.13 din contract nu inserează

însă, o clauză penală pentru plata cu întârziere a sumei datorate, ci numai, în

caz de întrerupere a activității comerciale, din alte motive decât forța majoră,

când se percep penalități de 0,6% pentru suma datorată, iar aplicarea art. 43 C.

com. ar încălca dreptul de dispoziție al părților.

Obligată să desfacă numai produsele

petroliere livrate de reclamantă, pârâta nu și-a mai putut desfășura

activitatea în lipsa aprovizionării, iar clauza penală nu prevedea o asemenea

situație, astfel încât prevederile privind imputația plății nu sunt incidente.

În lipsa unei aderări la apelul

pârâtei, cererea reclamantei, de majorare a pretențiilor, apare inadmisibilă,

încălcând principii procesuale relative la crearea situației mai grele în

propria cale de atac.

Împotriva deciziei astfel

pronunțate, reclamanta a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.

8, 9 și 10 C. proc. civ.

Astfel, recurenta susține că

instanța a reținut greșit că părțile, de comun acord, au stabilit datoria

pârâtei, în sumă de 361.158.438 lei, în loc de 367.270.238 lei, procesul-verbal

din 24 decembrie 1998 reprezentând o recunoaștere a datoriei, nu o tranzacție.

Valoarea reală a datoriei rezultă din facturile emise de reclamantă și acceptate

de pârâtă, nu au fost considerate de instanța de apel.

Totodată, recurenta critică

hotărârea judecătorească atacată, în raport cu existența și întinderea penalităților,

culpa exclusivă a pârâtei în neexecutarea obligațiilor contractuale angajând

răspunderea acesteia, constând în plata penalităților de 0,6% pe zi. Clauza

penală prevăzută la pct. 4.13 din contract se referă la toate cazurile în care

este întreruptă activitatea de comercializare a produselor petroliere, iar

interpretarea dată de instanța de apel este greșită.

Invocând excepția de neexecutare a

contractului, reclamanta nu a mai livrat marfă pârâtei, culpa aparținând

acesteia din urmă, situație în care dispozițiile pct. 4.13 din contract sunt

deplin aplicabile.

În privința majorării pretențiilor

în fața instanței de apel, recurenta consideră că, în temeiul dispozițiilor art.

294 alin. (2) C. proc. civ., este admisibilă cererea privind despăgubirile

ivite după darea hotărârii primei instanțe, modificarea prevederilor procesuale

în materia principiului neagravării situației în propria cale de atac,

suportând excepția dispoziției sus menționate. Argumentul îl constituie lipsa

de interes în declararea apelului împotriva hotărârii prin care s-a admis

acțiunea și cererea nouă, care excede obiectului judecății în primă instanță.

Cu privire la cheltuielile de

judecată, pârâta se află în culpă, fiind de drept în întârziere, iar

recunoașterea pretențiilor până la prima zi de înfățișare nu exonerează de

obligație.

Recursul este nefondat și va fi respins

pentru considerentele ce se vor expune.

Existența unui contract cu executare

succesivă, având drept cauză plata unei datorii preexistente, a determinat în

sarcina părților drepturile și obligațiile stabilite prin învoiala acestora, a

căror interpretare are în vedere voința reală, nu înțelesul literal al

termenilor, natura actului juridic, obiceiul locului, considerând, însă, și

principiile interpretării clauzelor îndoielnice, în sensul producerii efectelor

juridice, potrivit regulilor de conviețuire socială, pentru asigurarea unei

echivalențe a prestațiilor și în favoarea celui ce se obligă.

Contractul nr. 37/1998 a fost

încheiat pe termen – până la 31 decembrie 1999 - dacă recuperarea debitului nu

este posibilă mai devreme (pct. 2.1) și prevedea plata pe măsura vânzării

produselor, în fiecare zi sau la maxim 2 zile, conform contractului pompei.

Pct. 4.11 stabilea sancțiunea

pierderii dreptului de proprietate asupra celor 50% din părțile pe care

societatea debitoare le avea asupra stației de livrare a produselor petroliere,

dacă nu poate justifica și depune în gestiune un minus constatat.

Clauza prevăzută la pct. 4.13 inserează

în contract o evaluare convențională anticipată a prejudiciului, în cazul

întreruperii activității de comercializare a produselor petroliere din alte

motive decât forța majoră.

Părțile au prevăzut însă,

posibilitatea rezilierii contractului numai cu acordul scris al acestora, dar

nu înainte de achitarea datoriei stipulate, plus eventualele penalități ce

decurg din aceasta (pct. 4.16).

Potrivit dispozițiilor art. 983 C.

civ., când este îndoială, convenția se interpretează în favoarea celui ce se

obligă. Interpretarea sistematică a contractului aduce în discuție

inconsecvența clauzelor contractuale privind sancțiunile ce se pot aplica

pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate, dar care se vor interpreta conform

dispozițiilor textului menționat.

Astfel pct. 4.16 stabilește condiția

rezilierii contractului, iar art. 4.11 sancțiunea pierderii dreptului de

proprietate asupra părților sociale pe care societatea debitoare o are asupra stației

de benzină în cazul greșitei gestionări a produselor.

Pacta sunt servanda

, justifică interesul de a asigura

stabilitatea raporturilor juridice și reprezintă, totodată, în condițiile

respectării normelor imperative, restrângeri sau extinderi ale dispozițiilor

supletive ale legii.

Culpa contractuală a uneia din părți

într-un raport juridic sinalagmatic îndreptățește cealaltă parte la înlăturarea

efectelor convenției, art. 1020 C. civ. considerând subînțeleasă condiția

rezolutorie în contractele bilaterale. Dar, această dispoziție a legii nu este

imperativă, așa încât, prin convenție expresă, părțile pot deroga și insera

alte condiții în care rezoluția (sau rezilierea) să fie invocată. Iar art. 4.16

stipulează o asemenea condiție: „Rezilierea prezentului contract se poate face

doar cu acordul scris al ambelor părți, dar nu înainte ca SC S.T.A. SRL să

achite către SC D.E.S. SRL contravaloarea datoriei stipulate în prezentul

contract, plus eventualele penalități (...)”

Nu se poate invoca nici

dezechilibrul unei asemenea stipulații cât timp reclamanta și-a rezervat

dreptul de a prelua proprietatea asupra părților sociale ale pârâtei, în cazul

gestionării defectuoase și constatării minusului. Aceasta este sancțiunea

pentru culpa contractuală a pârâtei, care înlocuia efectele dispozițiilor art. 1020

C. civ. și acționa de drept din momentul constatării minusului (pct. 4.11).

În aceste condiții, întreruperea

activității de comercializare s-a produs ca urmare a nelivrării mărfurilor de

către reclamantă, ca unic furnizor, iar invocarea excepției

nou adimplenti

contractus

, suportă rigoarea propriei culpe (

nemo auditur propriam

turpitudine allegans

).

Aparent inechitabilă, soluția

instanței de apel respectă atât voința reală a părților – rezultată

ex re

–

cât și condițiile de acordare a daunelor-interese evaluate convențional.

De altfel, înțelegerea din 24

decembrie 1998 nu poate fi calificată, după cum interesele reclamantei o cer;

ea respectă pct. 4.11 din contract, exprimă expres voința părților de a nu

anula contractul de livrări, stabilește plata sumei de 361.158.438 lei cu

dobânzi pe care pârâta o datorează reclamantei, lămurind astfel înțelesul pct. 4.13

din contract.

Față de aceste motive, celelalte

critici ale hotărârii judecătorești atacate sunt nefondate. Imputația plății

pentru plată parțială se face mai întâi asupra dobânzii, însă, reclamanta nu a

solicitat în acțiune decât plata penalităților de întârziere față de care s-a

încheiat procesul-verbal din 24 decembrie 1998. Majorarea câtimii pretențiilor

în instanța de apel, nu numai procesul formal, nu poate fi primită, dar, pe

fond, ea este lipsită de temei, pentru considerentele sus menționate.

În privința cheltuielilor de

judecată, dispozițiile art. 274 C. proc. civ. nu suportă comentarii; iar

confuzia creată între normele de drept material, privind punerea de drept în

întârziere pentru o datorie exigibilă și cele de drept procesual, relative la

acest aspect, este evidentă.

Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art.

312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat,

recursul declarat împotriva deciziei nr. 10/AC din 3 iunie 2002, pronunțată de

Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta, SC D.E.S. SRL Timișoara, împotriva deciziei nr. 10 din

3 iunie 2002 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 9 decembrie 2003.