ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3498/2014
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3498/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată următoarele: Reclamantul V.I. a acționat în judecată pe pârâtele SC C.E.O. SA și E.C. Roșia pentru ca acestea să fie obligate la plata de despăgubiri în sumă de 10.000 lei reprezentând valoarea drepturilor de autori cuvenite pe perioada ianuarie 2010 - ianuarie 2013 în raport de brevetul de invenție din 2002 și de contractul din 2002. Prin sentința civilă nr. 96 din data de 27 mai 2013, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția I civilă, s-a respins acțiunea pentru motivele de mai jos. Temeiul pretențiilor reclamantului îl reprezintă contractul de cesiune din 09 mai 2001 încheiat între reclamant în calitate de cedent, pe de o parte și CN L.O.
SA, ai căror succesori în drepturi sunt pârâtele, în calitate de cesionară, pe de altă parte, prin acest contract cedentul cesionând în baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 64/1991 dreptul la eliberarea brevetului pentru invenția „Procedeul de exploatare prin lucrării la zi a straturilor de lihnit situate în condiții hidrogeologice grele” în schimbul unei redevențe. La art. 2. 4 din contractul de cesiune s-a prevăzut că valabilitatea contractului este pe toată durata de valabilitate a brevetului, în baza acestui contract cesionara obținând de la O.S.I.M. brevetul de invenție C.I. și, ulterior, acordării brevetului părțile contractului de cesiune au încheiat în temeiul Legii nr. 64/1991 contractul din 2002 prin care s-a stabilit procentual drepturile cuvenite inventatorilor din exploatarea invenției.
Potrivit art. 43 alin. (2) și (3) din Legea nr. 64/1991 pe întreaga durată de valabilitate a brevetului de invenție titularul datorează anual taxe de menținere în vigoare a brevetului și neplata acestora atrage decăderea titularului din drepturile ce decurg din brevet, art. 39 alin. (3) din același act normativ prevăzând că taxa de menținere în vigoare poate fi achitată de orice persoană interesată. Decăderea titularului din drepturi se înregistrează în R.N.B.I. și se publică în B.O.P.I. măsura decăderii sancționând nerespectarea termenului de plată a taxelor, taxe care sunt datorate tocmai pentru menținerea în vigoare a brevetului singura posibilitate pe care legea o oferă titularului care nu a respectat termenele de plată fiind aceea de a solicita revalidarea conform procedurii prevăzute de dispozițiile art. 37 al Legii nr. 64/1991.
Prin adresa din 13 decembrie 2012 aflată la fila 55 din dosar O.S.I.M. București a comunicat faptul că în ceea ce privește brevetul de invenție din 2002 titularul e decăzut din drepturile conferite de brevet pentru neplata taxelor de menținere în vigoare din data de 16 mai 2004, iar O.S.I.M. a publicat în B.O.P.I. din 28 martie 2008 mențiunea decăderii din drepturi. S-a precizat totodată că titularul brevetului - CN L.O. SA ale cărei succesoare sunt pârâtele - nu a depus în termenul legal nicio cerere de revalidare, aceasta însemnând că brevetul nu se mai află în perioada legală de protecție.
Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, învestită cu soluționarea apelului declarat de reclamant, prin Decizia nr. 2966 din 14 iulie 2014, a admis calea de atac, a schimbat sentința în sensul că acțiunea a fost admisă în parte, cu obligarea pârâtelor la plata către recurent a sumei de 285.909,18 lei, reprezentând drepturi patrimoniale de autor, actualizată cu dobânda legală pentru perioada 2010-2012, precum și la cheltuieli de judecată în cuantum de 4.596,50 lei, reprezentând onorariu de avocat, expert și transport pentru motivele ce urmează. Reclamantul este unul din autorii invenției „Procedeu de exploatare prin lucrări la zi a straturilor de lignit situate în condiții hidrogeologice grele” alături de alte persoane, iar titular al brevetului de invenție C.I.
din 30 decembrie 2002, ca efect al contractului de cesiune din 2001, încheiat cu autorii invenției, este fosta CN L.O. SA prin E.M.C. Roșia actualmente SC C.E.O. SA prin E.C. Roșia. Perioada legală de valabilitate a brevetului de invenție este de 20 de ani, de la 15 mai 2001 - data de depozit și până la data de 15 mai 2021. În baza art. 43 alin. (2) și (3), pe întreaga durată de valabilitate a brevetului de invenție titularul datorează anual taxe de menținere în vigoare a brevetului și neplata acestor taxe atrage decăderea titularului din drepturile decurgând din brevet. Decăderea titularului din drepturi se înregistrează în Registrul național al brevetelor de invenție și se publică în B.O.P.I.
În cauză titularul a fost decăzut din drepturile conferite de brevet pentru neplata taxelor de menținere în vigoare din data de 16 mai 2004, iar O.S.I.M. a publicat în B.O.P.I. din 28 martie 2008, mențiunea decăderii din drepturi. O decădere a titularului din drepturile conferite de brevet ca urmare a neplății taxelor, ca sancțiune legală, conduce la lipsirea de protecție, respectiv la decăderea acestuia din dreptul exclusiv de exploatare a invenției pe întreaga sa durată de valabilitate, invenția putând fi liber exploatată de către terți.
Prin urmare, contractul de cesiune, respectiv un act adițional încheiat la acesta în baza căruia s-au stabilit efectiv în favoarea inventatorului/inventatorilor drepturile și condițiile de acordare a drepturilor patrimoniale de autor, are ca durată de valabilitate însăși durata brevetului, respectiv aceea de 20 de ani - așa cum s-a convenit, neîncetând odată cu decăderea titularului (care exploatează și invenția) din drepturile conferite de brevet ca urmare a neplății taxelor de menținere în vigoare. Așadar, contractul de cesiune încheiat în cauză, respectiv contractul încheiat cu subunitatea minieră - ca act adițional la cel de cesiune, respectiv de exploatare în sensul art. 2.5. teza finală, are durata de valabilitate 20 de ani, neîncetând în sensul interpretării art. 4 de către pârâte, la data decăderii titularului din dreptul exclusiv de exploatare.
În ceea ce privește apărarea intimatelor referitoare la faptul că încheierea contractului cu subunitatea minieră s-a referit la o realizare tehnică, iar nu la o invenție, instanța de apel a socotit-o neîntemeiată. Obiectul contractului încheiat cu subunitatea minieră ulterior celui de cesiune, l-a constituit utilizarea „Procedeului de exploatare prin lucrări la zi a straturilor de lignit situate în condiții hidrogeologice grele”. Or, acestui procedeu i s-a conferit prin brevet valoarea de invenție în sensul legii, așa cum rezultă din brevet. Niciuna dintre părți nu a fost în măsură să depună originalul exemplarului primit la încheierea contractului, ci numai copii.
Dar, această împrejurare nu a condus la concluzia inexistenței unor raporturi contractuale dintre reclamant și pârâte, pentru un dublu considerent: în primul rând, este vorba de existența contractului de cesiune a cărui existență nu a contestat-o niciuna dintre părți, cesiune care a avut ca efect faptul că titular/titulari ai brevetului nu a fost/au fost inventatorul/inventatorii, ci compania cesionară. În al doilea rând, anterior perioadei în litigiu, inventatorul a beneficiat de plăți cu titlu de drepturi patrimoniale de autor, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar și expertizate. Or, această împrejurare demonstrează existența unei convenții în acest sens, ca act adițional la contractul de cesiune.
În ceea ce privește mențiunile, respectiv modificările operate pe înscrisul constatator al convenției, respectiv contractul din 2002, încheiat cu subunitatea minieră, s-a făcut următoarea analiză. Mențiunile făcute, prin modificarea perioadei de acordare a drepturilor autorilor invenției și prin modificarea procentelor care se acordă începând cu primul an și terminând cu ultimul an (al 20-lea), apar ca fiind atât în favoarea, cât și în defavoarea fiecărei părți contractante, deci nu sunt făcute de părți. Astfel, durata de 20 de ani (în loc de cinci ani), este în favoarea autorilor și în defavoarea unității, iar diminuarea procentelor este invers. În orice caz, semnătura aplicată în dreptul fiecărei modificări, apare făcută de aceeași persoană, care în aceste condiții poate fi socotită terț de contract, fără interes.
În acest context, instanța de apel a încuviințat proba testimonială, dar nu peste sau în contra înscrisului prezentat, ci pentru a stabili contextul ca stare de fapt, în care s-a încheiat efectiv contractul în discuție. Din declarația martorului P.I., audiat la termenul din data de 15 ianuarie 2014, instanța a reținut că acesta avea funcția de contabil șef și că modificările au fost făcute personal și că a semnat în dreptul fiecărei modificări. În aceste condiții, instanța nu a identificat nici un motiv pentru a nu lua în seamă contractul din 2002 prezentat în copie în forma existentă la dosar depus de reclamant, alături de celelalte înscrisuri invocate în dovedirea cererii de față.
Așadar, în ceea ce privește perioada de valabilitate a contractului, aceasta nu este de 5 ani, ci de 20 de ani, iar în ceea ce privește procentul aplicabil pentru calcularea drepturilor patrimoniale de autor cuvenite autorilor invenției, acestea sunt următoarele: 5% pentru primii 3 ani și câte 4% pentru următorii 17 ani. Determinarea cuantumului sumelor de bani cuvenite reclamantului pentru perioada de referință din litigiu, care se încadrează în perioada de la 5 la 20 de ani, s-a făcut de expert în trei variante, așa cum rezultă din încheierea de ședință de la data de 15 ianuarie 2014, una dintre variante fiind aceea de aplicare a procentului de 4% cu mențiunea că reclamantului i se cuvine ¼ din sumă, întrucât este unul din cei patru autori.
Instanța de apel a confirmat raportul de expertiză întocmit în cauză și menținut prin răspunsul la obiecțiuni, de către expertul B.F. și a stabilit că reclamantului i se cuvine suma de 285.909,18 lei reprezentând drepturi patrimoniale de autor actualizate și cu dobânda legală pentru perioada 2010-2012. Suma este compusă din 262.740 lei, în valoare netă, din 87.967 lei pentru anul 2010, 135.997 pentru anul 2011, 38.876 pentru anul 2012, calculată prin determinarea unui procent de 4% din eficiența economică. La determinarea acestei sume s-au avut în vedere plățile parțiale făcute voluntar de unitate în anii 2011 și 2012 . La suma de 262.740 lei s-a adăugat suma ce a rezultat din actualizare prin aplicarea indicelui de inflație, rezultând suma totală de 274.697 lei la care se adaugă dobânda legală de la data introducerii acțiunii, aceea de 11.212,18 lei.
În ceea ce privește cererea pentru efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, Curtea a respins-o pentru motivele arătate în încheierea de ședință de la data de 25 iunie 2014. Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantul și pârâta SC C.E.O. SA. Reclamantul, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6-9 C. proc. civ., solicită admiterea recursului,modificarea deciziei în sensul admiterii acțiunii în totalitate.
Prin acordarea de către instanță a unui procent de 5% din eficiența economică în primii 3 ani și 4% pentru următorii 17 ani, s-a dat eficiență modificărilor făcute în contractul din 2002, deși niciuna din părți nu a fost de acord cu aceste modificări, acordând părților ce nu au cerut, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Prin întâmpinarea la apel, societatea pârâtă arăta că contractul din 2002, cuprinde o serie de modificări pe care unitatea nu și le însușește. Cum nici recurentul nu le-a însușit, instanța trebuia să ia în considerare contractul fără modificările făcute de directorul adjunct, P.I., cu atât mai mult cu cât respectivele modificări nu sunt însușite prin semnături de ing. P.V. - reprezentant E.M.C. Roșia și nici de către inventatorii: B.V., V.I., B.C.
În mod greșit s-a reținut de către instanța de apel că contractul din 2002 încheiat între inventatori și E.M.C. Roșia este act adițional la contractul de cesiune din 2001, deoarece actul adițional trebuia încheiat între aceleași părți care au încheiat contractul de cesiune din 2001. În acest sens, trebuie constatat că contractul de cesiune din 2001 s-a încheiat între C.N.L.O. și inventatori, iar contractul din 2002 s-a încheiat între E.M.C. Roșia și inventatori. Dovada că contractul din 2002 s-a încheiat între E.M.C. Roșia și inventatori rezultă din antetul contractului, unde este scris: „CN L.O. SA - E.M.C. Roșia”, din prevederile pct. 2 lit. b) unde se precizează că: ,,b) prezentul contract este unicul contract între E.M.C. Roșia și autor” dar și faptul că este înregistrat la E.M.C. Roșia din 29 mai 2002. Prin urmare, contractul din 2002 este un contract distinct de contractul din 2001 (nu un act adițional la acesta din urmă)., este singurul contract încheiat între E.M.C. Roșia și autori, pentru o perioadă de 20 de ani cuprinsă între 15 mai 2001 (pct. 1 lit. d) cu privire la data începerii) și 15 mai 2021 (pct. 2 lit. j) cu privire la data încetării), fiind contractul în baza căruia s-au efectuat plățile către inventatori în perioada 2001-2012 și în temeiul căruia s-a introdus acțiunea care face obiectul prezentului dosar. Acest motiv de recurs intră sub incidența art. 304 pct. 8, instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății.
S-a interpretat greșit contractul din 2002 când s-a reținut că modificarea duratei de 20 de ani, în loc de 5 ani, este în favoarea autorilor și în defavoarea unității, iar diminuarea procentelor este invers, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Modificarea duratei de 20 de ani în loc de 5 ani s-a făcut pentru a se pune în concordanță cu dispozițiile pct. 2 lit. c) care prevedeau anii 1-20, dar și cu dispozițiile pct. 2 lit. d) care prevedeau că drepturile de autor se acordă începând cu data de 15 mai 2001 și dispozițiile pct. 2 lit. j) conform cărora contractul înceta la data de 15 mai 2021. Chiar dacă nu se modifica perioada de cinci ani cu perioada de 20 ani era evident că perioada de „cinci ani" era o eroare materială, contractul fiind încheiat pe o perioadă de 20 ani, începând cu 15 mai 2001 și încetând la 15 mai 2021, astfel că respectiva modificare nu poate fi catalogată ca fiind în favoarea inventatorilor.
Motivarea instanței potrivit căreia procentul aplicabil pentru calcularea drepturilor patrimoniale de autor cuvenite autorilor invenției este de 5% pentru primii 3 ani și 4% pentru următorii 17 ani, conform modificărilor unilaterale înscrise de contabilul șef P.I. în contractul din 2002, este în contradicție cu motivarea în care se reținea că modificările „nu sunt făcute de părți", motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Este evident faptul că dacă modificările din contract nu sunt făcute de părți, procentele de 5% și respectiv 4% nu trebuiau aplicate la stabilirea drepturilor cuvenite inventatorilor. 5.Prin acordarea către inventatori a unui procent de 5% pentru primii 3 ani și 4% pentru următorii 17 ani, fără acordul acestora, în condițiile în care prin contractul din 2002 încheiat între inventatori și pârâtă, s-a prevăzut un procent de 30% pentru primul an și 20% pentru următorii 19 ani, s-a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 969 C. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Potrivit art. 969, convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, iar în situația dată prevederile pct. 2 lit. c) din contractul din 2002, ce stabilea un procent de 30% din eficiența economică pentru primul an cuvenită inventatorilor și 20% pentru următorii 19 ani, erau obligatorii să fie respectată de către instanța de apel. În această situație suma cuvenită reclamantului prin aplicarea unui procent de 20% din eficiența economică și cotei de 1/4 este de 1.564.857,59 lei, actualizată cu inflația și dobânda legală, până la 30 martie 2014, așa cum rezultă din raport expertiză contabilă. „.Pentru calcularea dobânzii legale la diferența netă de primit actualizată de 1.500.812 lei stabilită prin aplicarea unui procent de 20% din eficiența economică a fost întocmită anexa 7.2 din care rezultă o dobândă de 64.045,59 lei; rezultă o sumă netă de primit de 1.500.812 lei+dobânda aferentă de 64.045,59 lei = 1.564.857,59 lei".
Acordarea unei cote de 1/4 din eficiența economică cuvenită tuturor inventatorilor s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 64/1991 potrivit cărora numai inventatorii beneficiază de drepturi patrimoniale stabilite pe bază de contract încheiat cu titularul brevetului, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Autori ai brevetului de invenție, intitulat „Procedeu de exploatare, prin lucrări la zi a straturilor de lignit situate în condiții hidrogeologice grele” sunt B.G., V.I., B.C., situație care impunea ca reclamantul să beneficieze de cota de 1/3 din eficiența economică cuvenită tuturor inventatorilor. Aceeași cotă de 1/3 cuvenită reclamantului rezultă și din contractul din 2002 încheiat între E.M.C. Roșia și inventatorii: B.G., V.I., B.C., actul adițional la contractul din 2002 prin care a fost cooptat și T.T. ca autor al brevetului nefiind urmat și de modificarea brevetului de invenție menționat în sensul de a fi menționat și acesta din urmă ca autor al invenției. În această situație suma totală cuvenită inventatorilor, actualizată cu inflația și dobânda legală până la 30 martie 2014, în cuantum de 6.259.43036 lei (1.564.857,59 lei/inventator x 4 = 6.259.430,36 Iei), trebuia împărțită în cota de 1/3, iar reclamantului, V.I. îi revenea suma netă de 2.086.476,78 lei (6.259.436,36 : 3 = 2.086.476,78 lei).
Acordarea, de către instanță, a unui procent de 5% din eficiența economică obținută în primii 3 ani și 4% în următorii 17 ani, inventatorilor din prezenta speță, este discriminatorie, contrară principiului egalității în drepturi a cetățenilor în fața legii și autorităților publice, prevăzut de art. 16 din Constituția României, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Trebuie reținut faptul că din anul 2000, până în prezent, fostele societăți componente ale SC C.E.O. SA, (CN L.O. SA, etc.) au încheiat cu toți inventatorii ale căror invenții le-au utilizat, contracte tip art. 10 din Regulamentul pentru aplicarea Legii nr. 64/1991, în care cuantumul drepturilor inventatorilor era de 30% pentru primul an și 20% pentru anii 2-20 din eficiența economică obținută. Aceste procente au fost acordate inventatorilor începând cu anul 2000, iar când drepturile nu au fost acordate de bună-voie, în procentele susmenționate, au fost acordate prin hotărâri judecătorești. În acest sens, la termenul din 28 mai 2014 s-au depus hotărâri judecătorești prin care inventatorii, ori autorii realizărilor tehnice au obținut drepturile de autor, în cuantum de 30% pentru primul an și 20% pentru următorii ani, din eficiența economică obținută prin exploatarea invențiilor ori realizărilor tehnice. Soluția Curții de Apel Craiova prin care se recunoștea inventatorilor dreptul de 5% din eficiența economică obținută în primul an de exploatare a invenției și 4% pentru următorii 17 ani, este contrară practicii judecătorești. În fapt, prin acest motiv de recurs se invocă practica judecătorească divergentă ce aduce atingere principiului siguranței juridice. Critica se constituie în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Prin reducerea cheltuielilor de judecată de la 6.286 lei, dovedite cu nota de cheltuieli la 4.596,5 lei, instanța a încălcat dispozițiile art. 274 alin. (2) C. proc. civ., în conformitate cu care judecătorii nu pot micșora cheltuielile efectuate cu taxa de timbru, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Instanța a redus fără drept cheltuielile de transport ale apărătorului pe ruta Tg. Jiu - Craiova și retur la numai 99 lei pentru fiecare deplasare, față de actele anexate la ordinele de deplasare ce dovedeau cheltuieli cuprinse între 145 și 166 lei pentru combustibil autoturism, dar a înlăturat și diurna de deplasare pentru apărător de 100 lei/zi, respectiv 1.100 lei pentru cele 11 deplasări, deși distanța de 250 km în opinia noastră (220 km în opinia instanței) și durata deplasărilor de peste 12 ore, fiecare, justificau acordarea diurnei de deplasare. Prin concluziile scrise, s-a solicitat instanței să dispună restituirea sumei de 1.216,50 lei (811 lei la instanța de fond + 405,50 lei la instanța de apel) reprezentând taxă de timbru, ca nedatorată, având în vedere dispozițiile art. 67 din Legea nr. 64/1991. Dacă instanța nu a dispus restituirea taxei de timbru în valoare de 1.216,50 lei, aceasta trebuia inclusă în cheltuielile de judecată acordate, conform art. 274 alin (2) C. proc. civ., iar societatea pârâtă trebuia obligată la plata sumei de 7.503 lei (6.286,50 lei conform notă cheltuieli + 1.216,50 lei taxă timbru) cheltuieli de judecată pe care le-am efectuat la instanța de fond și de apel. Recurenta SC C.E.O. SA, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. solicită, în principal, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului declarat de reclamant iar în subsidiar, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru motivele ce urmează. Hotărârea este nemotivată sub toate aspectele invocate de pârâtă în sensul că nu a motivat soluția pe care a adoptat-o și motivul pentru care a respins celelalte apărări formulate de societatea intimată „acestea sunt considerentele în baza cărora, dar per a contrario, se vor înlătura și celelalte apărări ale pârâtelor, care nu au fost analizate expres în precedent”. Greșit instanța de apel a respins cererea pentru efectuarea unei expertize tehnice care să verifice dacă a fost utilizat procedeul brevetat în perioada în litigiu. Hotărârea cuprinde motive contradictorii care conduc la o interpretare greșită a legii și la adoptarea unei soluții greșite, nelegale. Astfel, se arată că „privitor la menținerea în vigoare a brevetului prin plata taxelor, respectiv la decăderea titularului din drepturile conferite de brevet caz de neplată a acestor taxe, instanța de apel reține că aceasta este o noțiune distinct de cea privind perioada de valabilitate a brevetului de invenție…dar neplata taxelor respectiv decădere din drepturi nu au ca efect încetarea duratei de valabilitate a brevetului de invenție, durată stabilită de lege, la expirarea căreia bunul devin public.” Această motivare este pe de o parte contradictorie, pe de altă parte este dată cu încălcarea legii pentru că neplata taxelor de menținere în vigoare a brevetului duce la nevalabilitatea acestuia potrivit dispozițiilor art. 31 și 43 din Legea nr. 64/1991. De altfel, această chestiune se regăsește și în practica Înaltei Curți de Casație și Justiție prin mai multe decizii date în acest sens. Instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, hotărârea neavând temei legal dat fiind dată cu încălcarea legii respectiv dispozițiile Legii nr. 64/1991, încălcarea art. 696 C. civ., instanța trecând peste voința reală a părților și pentru clauzele contractului de cesiune din 2001. Pretențiile reclamantului nu sunt întemeiate câtă vreme nu mai există raporturi contractuale valabile între părți, contractul din 9 mai 2001 încetând odată cu valabilitatea brevetului de invenție prin neplata taxelor de menținere în vigoare. În cadrul fostei C.N.L.O. la momentul încheierii contractului de cesiune a dreptului la eliberare brevetului de invenție din 2001 exista un regulament de aplicare a Legii nr. 64/1991 care stabilea atribuțiile, competențele, drepturile și obligațiile cât și modul de încheiere a unor astfel de contracte. În speță, prin contractul din 2001 a fost transmis dreptul la eliberarea brevetului de invenție, contractul fiind semnat de către conducerea societății. Clauzele contractuale au fost negociate cu autorii invenției, iar la modalitatea de încetare a contractului s-a avut în vedere perioada de valabilitate a brevetului de invenție situație expusă concret atât în prevederile art. 2.4 durata contractului cât și în prevederile art. 4 încetarea contractului. Conform adresei O.S.I.M. din 13 decembrie 2012, brevetul care face obiectul contractului din 2001 nu mai este în vigoare deoarece nu au fost achitate taxele legale, mențiunea decăderii fiind publicată în B.O.P.I. din 2008. Potrivit regulamentului de aplicare al Legii nr. 64/1991, pentru utilizarea invenției se încheiau contracte de exploatare de către subunități, prin delegare de competență, ca acte adiționale la contractul din 2001. Astfel, singurul act juridic valabil care reflectă condițiile utilizării invenției este contractul din 2001 care, odată cu nevalabilitate brevetului, și-a încetat aplicabilitatea. În mod greșit, interpretând eronat actul juridic dedus judecății, instanța de apel a apreciat că durata contractului nu poate fi decât de 20 de ani cât este valabil brevetul de invenție, de asemenea interpretând greșit și legea cu privire la valabilitatea brevetului de invenție, trecând astfel peste voința reală a părților și peste dispozițiile contractuale care au stabilit durata raporturilor juridice ca fiind aceeași cu durata de valabilitate a brevetului de invenție. În aceste condiții, nu mai subzistă răspunderea civilă contractuală a pârâtei SC C.E.O. SA pentru plata drepturilor de autor asupra utilizării invenției din brevetul din 2002. Prin contractul de cesiune din 2001, în temeiul art. 969 C. civ. s-a convenit ca durata acestuia să fie egală cu durata de valabilitate a brevetului de invenție: - „1.2.cesiunea este totală pe teritoriul României, pe toată durata de valabilitate a brevetului (…). - 2.4.Valabilitatea contractului este pe toată durata de valabilitate a brevetului (…). 4. Prezentul contract încetează odată cu valabilitatea contractului, sau la data convenită între părți, sau în caz de forță majoră”. Potrivit art. 977, 979 C. civ. interpretarea contractului se face după intenția comună a părților și după natura contractului. În speță, fiind vorba despre cesiunea dreptului la eliberarea unui brevet de invenție intenția comună a părților la încheierea contractului de cesiune din 2001 a fost, așa cum foarte detaliat a interpretat și Curtea de Apel Craiova, prin Decizia nr. 228 din 29 septembrie 2009, menținută prin Decizia nr. 4612 din 21 septembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în Dosarul nr. 10554/95/2008, să limiteze efectele cesiunii la durata de valabilitate a brevetului de invenție. Instanța de apel a pronunțat o hotărâre fără temei legal câtă vreme nu s-a dispus verificarea aplicării efective a invenție în perioada în litigiu fapt care atrage o casare a hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea efectuării unei expertize tehnice. Recurenta a precizat că era utilă o expertiză tehnică comună prin care un specialist în brevete de invenție să verifice în ce măsură invenția, potrivit părții caracteristice a revendicării, mai este sau nu aplicată deoarece din adresa din 23 mai 2014 a subunității E.M.C. Roșia rezultă că procedeul așa cum a fost brevetat nu se mai aplică din anul 2009 deoarece condițiile hidrogeologice grele au fost depășite iar exploatarea stratului de cărbune în prezent se face în condiții normale cunoscute din stadiul tehnicii încă înainte de brevetare. Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate de recurenți, constată caracterul fondat al recursului declarat de pârâtă în limitele ce se vor arăta și caracterul nefondat al recursului reclamantului, pentru argumentele ce succed. Reclamantul V.I., prin cererea de chemare în judecată, a solicitat să se stabilească care este valoarea drepturilor de autor cuvenite reclamantului pe perioada ianuarie 2010-ianuarie 2013 în raport de „brevetul de invenție din 30 decembrie 2002 și de contractul din 29 mai 2002 încheiat de părți”. În motivarea cererii se arată, printre altele, că „ reclamantul a încheiat cu fosta CN L.O. SA, prin E.M.C. Roșia contractul din 29 mai 2002, prelungit prin acte adiționale, cu o valabilitate până în anul 2021”. Așadar, recurentul, în susținerea pretențiilor sale a indicat drept izvor al despăgubirilor brevetul de invenție al cărui titular este CN L.O. SA,urmare a cesionării drepturilor prin contractul de cesiune din 9 mai 2001 încheiat pe toată durata de valabilitate a brevetului de invenție în temeiul art. 5 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție. Pentru respectarea drepturilor de autor, după brevetarea invenției la 30 decembrie 2002, între părți, căci S.N.L.O. și-a delegat atribuțiile contractuale unității de exploatare Roșia, s-a încheiat contractul din 29 mai 2002. Că este așa, rezultă și din obiectul contractului ca fiind invenția cu titlul „Procedeu de exploatare, prin lucrări la zi, a straturilor de lignit situate în condiții hidrogeologice grele”, titular de brevet fiind C.N.L.O. Drept urmare, reținerea instanței de apel că contractul din 2002 are caracter adițional, subsecvent contractului de cesiune este corectă, câtă vreme acesta nu poate avea un caracter de sine stătător, fiind indisolubil legat de contractul de cesiune a dreptului de autor încheiat între părți în temeiul art. 5 din legea brevetelor de invenție. O.S.I.M., prin adresa din 13 decembrie 2012, a comunicat că în ce privește brevetul de invenție menționat, titularul e decăzut din drepturile conferite de brevet pentru neplata taxelor de menținere în vigoare din data de 16 noiembrie 2004, mențiunea decăderii fiind publicată în B.O.P.I., din 28 martie 2008. Potrivit art. 2.4 din contractul de cesiune s-a prevăzut că valabilitatea contractului este pe toată durata de valabilitate a brevetului de invenție. Ori, câtă vreme brevetul nu este protejat, invenția poate fi exploatată de oricine, fără obligația de plată a despăgubirilor pentru folosirea ei. În acest sens, în sensul că reclamantul nu ar putea solicita și obține despăgubiri în situația de fapt arătată, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 4612 din 21 septembrie 2010. Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat și în sens contrar, de exemplu Decizia nr. 3292/2011, arătând că încetarea valabilității brevetului de invenție nu este în măsură să înlăture dreptul reclamanților la despăgubiri pentru folosirea invenției, urmare a încheierii unui contract între părți. Numai că, așa cum s-a arătat, contractul nu are o existență de sine stătătoare, câtă vreme produce efecte doar pe perioada de protecție a brevetului. Sigur că practica jurisprudențială neunitară poate aduce atingere principiului siguranței juridice (cauza Bejan împotriva României). Numai că divergența de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă oricărui sistem judiciar. Pricina de față are însă o particularitate față de celelalte cauze în care, pentru situații de fapt similare, s-au pronunțat soluții contrare celei ce se va da în cauza de față. În cauză niciuna dintre părți nu a putut prezenta originalul contractului din 2002 pentru a se putea verifica conținutul real al acestuia, în condițiile în care pe copia depusă la dosar apar modificări substanțiale făcute de o terță persoană, modificări contestate de reclamant cât privește procentele datorate pentru folosirea invenției, iar de pârâtă cât privește durata contractului, în dezacord cu conținutul contractului de cesiune de drepturi de autor ce specifică că valabilitatea contractului este pe toată durata de valabilitate a brevetului. De altfel, chiar reclamantul prin motivele de recurs precizează că trebuie înlăturat contractul ce poartă modificările făcute de directorul executiv întrucât niciuna dintre părțile contractante nu le-au ratificat prin semnătură, poziție procesuală adoptată și de pârâtă. Ca atare, rămân valabile clauzele contractului standard aprobat de CN L.O. SA. Astfel, contractul a fost încheiat pe o perioadă de 5 ani, procentele arătate anterior fiind cele pretinse de reclamant, cu durata de valabilitate pe perioada de protecție a brevetului. Rezultă astfel că sunt întemeiate criticile formulate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. cu referire la dispozițiile art. 969, 977 și 979 C. civ. Soluția nu încalcă principiul neagravării situației în calea de atac față de împrejurarea că ambii recurenți contestă modul de interpretare a clauzelor contractului. Așadar, instanța de apel, deși stabilește corect că părțile au încheiat un contract adițional contractului de cesiune, constată, cu încălcarea dispozițiilor art. 43 din Legea nr. 64/1991, că acesta produce efecte de sine stătătoare, cu toate că operase decăderea din drepturile decurgând din brevet. Recurenta-pârâtă invocă existența unor considerente contradictorii în corpul deciziei Curții de Apel. Critica este nefondată, câtă vreme considerentele dezavuate prin acest motiv de recurs, reprezintă motivele pentru care instanța a apreciat că contractul adițional produce efecte, indiferent de faptul că titularul a fost decăzut din drepturile ce decurg din brevet pentru neplata taxei de menținere în vigoare a brevetului. Pentru cele mai sus expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ., va admite recursul și va modifica decizia în sensul respingerii apelului declarat de reclamant, ca nefondat. Față de soluția ce se va pronunța, Înalta Curte apreciază că analiza motivelor de recurs referitoare la procentul cuvenit pentru exploatarea invenției, cuantumul despăgubirilor datorate, precum și cele referitoare la cheltuielile de judecată ce ar fi trebuit acordate, nu are nicio finalitate juridică în soluționarea cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E În majoritate: Admite recursul declarat de pârâta SC C.E.O. SA împotriva Deciziei nr. 2966 din data de 14 iulie 2014 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă. Modifică în tot decizia în sensul că respinge apelul declarat de reclamantul V.I. împotriva sentinței nr. 96 din data de 27 mai 2013 a Tribunalului Gorj, secția I civilă. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul V.I. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 decembrie 2014. Cu opinia separată a doamnei judecător N.E.G., în sensul respingerii, ca nefondate, a recursurilor declarate de reclamantul V.I. și de pârâta SC C.E.O. SA împotriva Deciziei nr. 2966 din data de 14 iulie 2014 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.
Reclamantul a susținut acțiunea și pe contractul din 29 mai 2002 încheiat între părți, iar natura și efectele juridice ale acestuia sunt apreciate diferit în opinia minoritară. Față de motivele de recurs formulate, analiza acestui contract nu poate fi făcută de instanța de recurs decât din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care prevede că se poate ataca decizia de apel atunci când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Natura acestui contract ca fiind unul adițional contractului de cesiune, reținută de instanța de apel, nu este corectă, dar acest lucru nu este de măsură să ducă la schimbarea soluției, întrucât, cu toate acestea, i s-au recunoscut efectele ca în cazul unui contract cu caracter independent.
Prin contractul de cesiune s-a transmis dreptul la eliberarea brevetului de invenție de la autori - printre care și recurentul reclamant - către CN L.O. SA, cu mențiunea în clauza notată sub pct. 2.4. că valabilitatea acestuia este pe toată durata de valabilitatea a brevetului. Cum la data de 16 mai 2004 a operat decăderea titularului din drepturile conferite de brevetul eliberat în baza acestui contract de cesiune, pentru neplata taxelor de menținere în vigoare (publicarea intervenind în B.O.P.I. din 28 martie 2008), contractul de cesiune și-a pierdut valabilitatea de la data respectivă.
Decăderea din drepturile conferite de brevet are ca efect faptul că titularul acestuia nu se mai poate prevala de dreptul de exclusivitate în exploatare, conferit de art. 32 alin. (1) în modalitățile arătate în art. 32 alin. (2) (în numerotarea reținută de instanța de apel) - ambele norme din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție -, invenția putând fi liber exploatată de către terți. Potrivit art. 43 alin. (2) din aceeași lege, taxele se plătesc pentru menținerea în vigoare a brevetului. Efectele decăderii titularului din drepturi nu influențează însă în nici un fel contractul din 29 mai 2002. În acest contract se face mențiunea în antet că este un contract tip încheiat în temeiul art. 10 din Regulament, în care se arată la alin. (3) că drepturile bănești se vor aplica pe perioada de folosire, corespunzător efectelor economice, conform unor valori la care se face referire expresă.
Instanța de apel a reținut că obiectul contractului cu subunitatea minieră l-a constituit utilizarea procedeului de exploatare prin lucrări la zi a structurilor de lignit situate în condiții hidrologice grele, iar în recurs pârâta arată că pentru utilizarea invenției se încheiau contracte de exploatare de către subunități. Atât timp cât contractul nu cuprinde nicio clauză care să-l facă dependent de cel de cesiune sau de brevetul de invenție, iar conținutul acestuia reflectă drepturi și obligații fără nicio interdependență cu acestea, are o existență de sine stătătoare și își produce efectele legale. Că este așa rezultă inclusiv din atitudinea intimatei care, așa cum s-a reținut în cauză și a și confirmat prin întâmpinarea formulată în dosarul de recurs, a făcut plăți către reclamantul-recurent pe toată perioada anterioară litigiului și chiar pentru perioada în litigiu.
Aceasta inclusiv deci după decăderea din drepturile conferite de brevet, respectiv publicarea acesteia în B.O.P.I., când a încheiat cu autorii, printre care și reclamantul-recurent, acte adiționale la contractul din 2002. În consecință, părțile contractante au încheiat actul independent de situația brevetului sau a contractului de cesiune, ceea ce conduce la concluzia că acesta își produce pe deplin efectele juridice, având valoare de lege între părțile contractante - așa cum prevede art. 969 Vechiul C. civ., iar drepturile și obligațiile născute din acesta trebuie îndeplinite de părți cu bună credință. Din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se mai poate ataca decizia de apel atunci când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
Pentru a fi primit acest motiv de recurs este necesar ca actul juridic să aibă un înțeles lămurit și vădit neîndoielnic, ipoteză ce nu se regăsește în speță atât timp cât clauzele care conțin modificări au fost contestate de ambele părți, iar instanța a apelat la completarea probatoriului pentru a confirma una dintre variantele susținute de părți sub acest aspect. O analiză sub acest aspect a deciziei nu este permisă de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., întrucât vizează aspecte de temeinicie, de apreciere a unei probe - ceea ce nu se mai poate face în urma abrogării pct. 11 al articolului menționat. Neputând fi reținut astfel acest motiv de recurs, nu pot fi analizate criticile ce vizează contractul din 2002, în ceea ce privește clauzele referitoare la procentul cuvenit autorilor din eficiența economică și durata de valabilitate.
Contractul din 2002, astfel cum a fost reținut în cauză de către instanța de apel, nu poate fi înlăturat nici din perspectiva celorlalte motive de recurs formulate în cauză de către reclamantul-recurent. S-a mai criticat decizia de către acesta, cu indicarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., prin invocarea unei contradictorialități între motivarea referitoare la procente și durata contractului și cea în sensul că modificările nu sunt făcute de părți. Motivarea deciziei nu este contradictorie, din perspectiva motivului de recurs invocat, întrucât instanța de apel a plecat de la premisa nesemnării actului de către părți, dar, ulterior, după suplimentarea probatoriului, a arătat motivele pentru care acceptă, în soluționarea cauzei, contractul în cauză, cu clauele aferente.
Motivul de recurs prin care s-a invocat, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 64/1991, potrivit cărora numai inventatorii beneficiază de drepturi patrimoniale stabilite pe bază de contract încheiat cu titularul brevetului, nu se poate fi reținut în condițiile în care s-a atașat cererii de chemare propria declarație, autentificată, prin care reclamantul-recurent a confirmat calitatea de autor al invenției și pentru T.T., iar actul adițional la contractul din 2002 (depus, de asemenea, de reclamant) îl are ca parte și pe acesta, alături de ceilalți 3 autori, a căror calitate nu s-a contestat.
Motivul de recurs referitor la divergența practicii judiciare, cu invocarea art. 304 pct. 9 C.proc.civ și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că prin hotărâri irevocabile li s-au recurs inventatorilor și autorilor realizărilor tehnice dreptul la un procent de 30% din eficiența economică obținută prin exploatarea invenției în primul an și 20% în următorii ani, nu este întemeiat, deoarece este vorba de alte persoane și pentru alte creații tehnice, cu anumite particularități deci, iar în cauză s-a dat relevanță contractului încheiat - în privința căruia criticile au fost primite în limitele mai sus arătate - care își produce efectele între părți cu puterea conferită de art. 969 din vechiul C. civ.
Prin ultimul motiv de recurs reclamantul critică decizia pentru încălcarea dispozițiilor art. 274 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd că judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxe de procedură și impozit proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut, indicând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Se susține că s-au redus cheltuielile de transport apărător deși s-au depus actele doveditoare anexate la ordinele de deplasare, și s-a înlăturat diurna de deplasare pentru avocat, deși distanța și durata deplasărilor justificau acordarea acesteia. În ceea ce privește cheltuielile de transport, instanța de apel a justificat reducerea prin aprecierea unui consum necesar de combustibil la 100 km, fără ca prin cererea de recurs să se arate greșeala săvârșită de instanță în acest context, așa cum prevede art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.
civ., iar pentru cheltuielile aferente diurnei de deplasare, reclamantul-recurent nu susține că le-ar fi și dovedit. În ceea ce privește critica referitoare la neacordarea drept cheltuieli de judecată a taxei de timbru, pentru care nu s-a dispus restituirea, din decizie nu rezultă că instanța ar fi respins cererea de restituire a taxei de timbru, ca fiind nedatorată, iar în acest context reclamantul recurent trebuia să critice decizia, cu încadrarea apărărilor în unul dintre motivele de recurs formulate, așa cum prevede art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. Motivul de recurs formulat de pârâta-intimată prin care critică decizia pe motiv că instanța nu a motivat soluția pe care a pronunțat-o și respingerea celorlalte apărări pe care le-a formulat nu este întemeiat, pentru a atrage incidența art. 304 pct. 5 coroborat cu art. 261 C. proc.
civ., atât timp cât instanța de apel a apreciat ca fiind fondat apelul declarat de reclamant, arătând argumentele care susțin soluția și subliniind totodată că aceleași argumente, dar per a contrario, duc la înlăturarea celorlalte apărări formulate de către recurenta pârâtă. Nu este fondată nici critica prin care s-a arătat că instanța de apel nu a motivat respingerea cererii privind efectuarea unei expertize tehnice care să stabilească dacă s-a utilizat procedeul brevetat în perioada în litigiu, deoarece în decizia de apel s-au menționat argumentele care au susținut dispoziția Curții, cu referire la încheierea prin care a dispus în acest sens și motivarea acesteia - nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc.
civ. Totodată, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de apel a arătat în motivare considerentele pentru care a confirmat drepturile cuvenite pe perioada în litigiu, cu referire la concluziile raportului de expertiză și obiecțiunile făcute. În analiza recursului declarat de reclamant s-au subliniat efectele decăderii din drepturile conferite de brevet, s-au arătat motivele pentru care s-a considerat caracterul distinct al contractului din 2012, a cărui valabilitate nu este afectată de cea a brevetului sau a contractului de cesiune, și s-au menționat limitele în care poate fi analizat contractul care fundamentează decizia - acestea urmând a fi avute în vedere și în analiza dispozițiile art. 304 precursului formulat de pârâtă, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.
civ. Valabilitatea contractului ca fiind de 20 de ani nu a fost apreciată de instanța de apel, exclusiv, pe raționamentul privind valabilitatea brevetului, nesusținută față de cele arătate anterior, ci și pe cel rezultat în urma administrării probatoriului în completare, prin acceptarea modificărilor făcute. În condițiile în care critica referitoare la limitarea duratei contractului la perioada de 5 ani și procente a fost susținută de către pârâtă cu referire la modelul de contract privind realizările tehnice în cadrul CN L.O. SA, fără a se formula critici de nelegalitate, așa cum prevede art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., în ceea ce privește raționamentul instanței sub acest aspect, apărarea nu poate fi primită.
Critica referitoare la faptul că nu are relevanță susținerea instanței de apel în sensul că anterior s-ar fi făcut plăți de bunăvoie nu poate fi reținută, față de contextul în care a reținut instanța de apel aspectul contestat, atât timp cât pârâta nu contestă încheierea contractului, ci valabilitatea acestuia prin dependență cu brevetul de invenție și contractul de cesiune, respectiv anumite clauze. Pentru aceste considerente, în opinia separată se apreciază că soluția este de respingere a ambelor recursuri ca nefondate.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.