ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3498/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3498/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată

următoarele:

Reclamantul V.I. a acționat în judecată pe

pârâtele SC C.E.O. SA și E.C. Roșia pentru ca acestea să fie obligate la plata

de despăgubiri în sumă de 10.000 lei reprezentând valoarea drepturilor de

autori cuvenite pe perioada ianuarie 2010 - ianuarie 2013 în raport de brevetul

de invenție din 2002 și de contractul din 2002.

Prin sentința civilă nr.

96 din data de 27 mai 2013, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția I civilă, s-a

respins acțiunea pentru motivele de mai jos.

Temeiul pretențiilor

reclamantului îl reprezintă contractul de cesiune din 09 mai 2001 încheiat

între reclamant în calitate de cedent, pe de o parte și CN L.O. SA, ai căror

succesori în drepturi sunt pârâtele, în calitate de cesionară, pe de altă

parte, prin acest contract cedentul cesionând în baza art. 5 alin. (1) lit. b)

din Legea nr. 64/1991 dreptul la eliberarea brevetului pentru invenția

„Procedeul de exploatare prin lucrării la zi a straturilor de lihnit situate în

condiții hidrogeologice grele” în schimbul unei redevențe.

La art. 2. 4 din

contractul de cesiune s-a prevăzut că valabilitatea contractului este pe toată

durata de valabilitate a brevetului, în baza acestui contract cesionara

obținând de la O.S.I.M. brevetul de invenție C.I. și, ulterior, acordării

brevetului părțile contractului de cesiune au încheiat în temeiul Legii nr. 64/1991

contractul din 2002 prin care s-a stabilit procentual drepturile cuvenite

inventatorilor din exploatarea invenției.

Potrivit art. 43 alin.

(2) și (3) din Legea nr. 64/1991 pe întreaga durată de valabilitate a

brevetului de invenție titularul datorează anual taxe de menținere în vigoare a

brevetului și neplata acestora atrage decăderea titularului din drepturile ce

decurg din brevet, art. 39 alin. (3) din același act normativ prevăzând că taxa

de menținere în vigoare poate fi achitată de orice persoană interesată.

Decăderea titularului din drepturi se înregistrează în R.N.B.I. și se publică

în B.O.P.I. măsura decăderii sancționând nerespectarea termenului de plată a

taxelor, taxe care sunt datorate tocmai pentru menținerea în vigoare a

brevetului singura posibilitate pe care legea o oferă titularului care nu a

respectat termenele de plată fiind aceea de a solicita revalidarea conform

procedurii prevăzute de dispozițiile art. 37 al Legii nr. 64/1991.

Prin adresa din 13

decembrie 2012 aflată la fila 55 din dosar O.S.I.M. București a comunicat

faptul că în ceea ce privește brevetul de invenție din 2002 titularul e decăzut

din drepturile conferite de brevet pentru neplata taxelor de menținere în

vigoare din data de 16 mai 2004, iar O.S.I.M. a publicat în B.O.P.I. din 28

martie 2008 mențiunea decăderii din drepturi.

S-a precizat totodată

că titularul brevetului - CN L.O. SA ale cărei succesoare sunt pârâtele - nu a

depus în termenul legal nicio cerere de revalidare, aceasta însemnând că

brevetul nu se mai află în perioada legală de protecție.

Curtea de Apel

Craiova, secția I civilă, învestită cu soluționarea apelului declarat de reclamant,

prin Decizia nr. 2966 din 14 iulie 2014, a admis calea de atac, a schimbat

sentința în sensul că acțiunea a fost admisă în parte, cu obligarea pârâtelor

la plata către recurent a sumei de 285.909,18 lei, reprezentând drepturi

patrimoniale de autor, actualizată cu dobânda legală pentru perioada 2010-2012,

precum și la cheltuieli de judecată în cuantum de 4.596,50 lei, reprezentând

onorariu de avocat, expert și transport pentru motivele ce urmează. Reclamantul

este unul din autorii invenției „Procedeu de exploatare prin lucrări la zi a

straturilor de lignit situate în condiții hidrogeologice grele” alături de alte

persoane, iar titular al brevetului de invenție C.I. din 30 decembrie 2002, ca

efect al contractului de cesiune din 2001, încheiat cu autorii invenției, este fosta

CN L.O. SA prin E.M.C. Roșia actualmente SC C.E.O. SA prin E.C. Roșia.

Perioada legală de

valabilitate a brevetului de invenție este de 20 de ani, de la 15 mai 2001 -

data de depozit și până la data de 15 mai 2021.

În baza art. 43 alin.

(2) și (3), pe întreaga durată de valabilitate a brevetului de invenție titularul

datorează anual taxe de menținere în vigoare a brevetului și neplata acestor

taxe atrage decăderea titularului din drepturile decurgând din brevet.

Decăderea titularului din drepturi se înregistrează în Registrul național al

brevetelor de invenție și se publică în B.O.P.I.

În cauză titularul a

fost decăzut din drepturile conferite de brevet pentru neplata taxelor de

menținere în vigoare din data de 16 mai 2004, iar O.S.I.M. a publicat în B.O.P.I.

din 28 martie 2008, mențiunea decăderii din drepturi.

O decădere a

titularului din drepturile conferite de brevet ca urmare a neplății taxelor, ca

sancțiune legală, conduce la lipsirea de protecție, respectiv la decăderea

acestuia din dreptul exclusiv de exploatare a invenției pe întreaga sa durată

de valabilitate, invenția putând fi liber exploatată de către terți.

Prin urmare,

contractul de cesiune, respectiv un act adițional încheiat la acesta în baza

căruia s-au stabilit efectiv în favoarea inventatorului/inventatorilor

drepturile și condițiile de acordare a drepturilor patrimoniale de autor, are

ca durată de valabilitate însăși durata brevetului, respectiv aceea de 20 de

ani - așa cum s-a convenit, neîncetând odată cu decăderea titularului (care

exploatează și invenția) din drepturile conferite de brevet ca urmare a

neplății taxelor de menținere în vigoare.

Așadar, contractul de

cesiune încheiat în cauză, respectiv contractul încheiat cu subunitatea minieră

- ca act adițional la cel de cesiune, respectiv de exploatare în sensul art. 2.5.

teza finală, are durata de valabilitate 20 de ani, neîncetând în sensul

interpretării art. 4 de către pârâte, la data decăderii titularului din dreptul

exclusiv de exploatare.

În ceea ce privește

apărarea intimatelor referitoare la faptul că încheierea contractului cu

subunitatea minieră s-a referit la o realizare tehnică, iar nu la o invenție,

instanța de apel a socotit-o neîntemeiată.

Obiectul contractului

încheiat cu subunitatea minieră ulterior celui de cesiune, l-a constituit

utilizarea „Procedeului de exploatare prin lucrări la zi a straturilor de

lignit situate în condiții hidrogeologice grele”. Or, acestui procedeu i s-a

conferit prin brevet valoarea de invenție în sensul legii, așa cum rezultă din brevet.

Niciuna dintre părți

nu a fost în măsură să depună originalul exemplarului primit la încheierea

contractului, ci numai copii.

Dar, această

împrejurare nu a condus la concluzia inexistenței unor raporturi contractuale

dintre reclamant și pârâte, pentru un dublu considerent: în primul rând, este

vorba de existența contractului de cesiune a cărui existență nu a contestat-o

niciuna dintre părți, cesiune care a avut ca efect faptul că titular/titulari

ai brevetului nu a fost/au fost inventatorul/inventatorii, ci compania

cesionară. În al doilea rând, anterior perioadei în litigiu, inventatorul a

beneficiat de plăți cu titlu de drepturi patrimoniale de autor, așa cum rezultă

din înscrisurile depuse la dosar și expertizate. Or, această împrejurare

demonstrează existența unei convenții în acest sens, ca act adițional la contractul

de cesiune.

În ceea ce privește

mențiunile, respectiv modificările operate pe înscrisul constatator al

convenției, respectiv contractul din 2002, încheiat cu subunitatea minieră, s-a

făcut următoarea analiză.

Mențiunile făcute,

prin modificarea perioadei de acordare a drepturilor autorilor invenției și

prin modificarea procentelor care se acordă începând cu primul an și terminând

cu ultimul an (al 20-lea), apar ca fiind atât în favoarea, cât și în defavoarea

fiecărei părți contractante, deci nu sunt făcute de părți.

Astfel, durata de 20

de ani (în loc de cinci ani), este în favoarea autorilor și în defavoarea

unității, iar diminuarea procentelor este invers.

În orice caz,

semnătura aplicată în dreptul fiecărei modificări, apare făcută de aceeași

persoană, care în aceste condiții poate fi socotită terț de contract, fără

interes.

În acest context,

instanța de apel a încuviințat proba testimonială, dar nu peste sau în contra

înscrisului prezentat, ci pentru a stabili contextul ca stare de fapt, în care

s-a încheiat efectiv contractul în discuție.

Din declarația

martorului P.I., audiat la termenul din data de 15 ianuarie 2014, instanța a

reținut că acesta avea funcția de contabil șef și că modificările au fost

făcute personal și că a semnat în dreptul fiecărei modificări.

În aceste condiții,

instanța nu a identificat nici un motiv pentru a nu lua în seamă contractul din

2002 prezentat în copie în forma existentă la dosar depus de reclamant, alături

de celelalte înscrisuri invocate în dovedirea cererii de față.

Așadar, în ceea ce

privește perioada de valabilitate a contractului, aceasta nu este de 5 ani, ci

de 20 de ani, iar în ceea ce privește procentul aplicabil pentru calcularea

drepturilor patrimoniale de autor cuvenite autorilor invenției, acestea sunt următoarele:

5% pentru primii 3 ani și câte 4% pentru următorii 17 ani.

Determinarea

cuantumului sumelor de bani cuvenite reclamantului pentru perioada de referință

din litigiu, care se încadrează în perioada de la 5 la 20 de ani, s-a făcut de

expert în trei variante, așa cum rezultă din încheierea de ședință de la data

de 15 ianuarie 2014, una dintre variante fiind aceea de aplicare a procentului

de 4% cu mențiunea că reclamantului i se cuvine ¼ din sumă, întrucât

este unul din cei patru autori.

Instanța de apel a

confirmat raportul de expertiză întocmit în cauză și menținut prin răspunsul la

obiecțiuni, de către expertul B.F. și a stabilit că reclamantului i se cuvine

suma de 285.909,18 lei reprezentând drepturi patrimoniale de autor actualizate

și cu dobânda legală pentru perioada 2010-2012.

Suma este compusă din

262.740 lei, în valoare netă, din 87.967 lei pentru anul 2010, 135.997 pentru

anul 2011, 38.876 pentru anul 2012, calculată prin determinarea unui procent de

4% din eficiența economică.

La determinarea

acestei sume s-au avut în vedere plățile parțiale făcute voluntar de unitate în

anii 2011 și 2012 .

La suma de 262.740

lei s-a adăugat suma ce a rezultat din actualizare prin aplicarea indicelui de

inflație, rezultând suma totală de 274.697 lei la care se adaugă dobânda legală

de la data introducerii acțiunii, aceea de 11.212,18 lei.

În ceea ce privește

cererea pentru efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, Curtea a

respins-o pentru motivele arătate în încheierea de ședință de la data de 25

iunie 2014.

Împotriva deciziei au

declarat recurs reclamantul și pârâta SC C.E.O. SA.

Reclamantul, prin

recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6-9 C. proc. civ., solicită

admiterea recursului,modificarea deciziei în sensul admiterii acțiunii în totalitate.

către instanță a unui procent de 5% din eficiența economică în primii 3 ani și

4% pentru următorii 17 ani, s-a dat eficiență modificărilor făcute în contractul

din 2002, deși niciuna din părți nu a fost de acord cu aceste modificări,

acordând părților ce nu au cerut, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C.

proc. civ.

Prin întâmpinarea la

apel, societatea pârâtă arăta că contractul din 2002, cuprinde o serie de

modificări pe care unitatea nu și le însușește.

Cum nici recurentul

nu le-a însușit, instanța trebuia să ia în considerare contractul fără

modificările făcute de directorul adjunct, P.I., cu atât mai mult cu cât

respectivele modificări nu sunt însușite prin semnături de ing. P.V. -

reprezentant E.M.C. Roșia și nici de către inventatorii: B.V., V.I., B.C.

reținut de către instanța de apel că contractul din 2002 încheiat între

inventatori și E.M.C. Roșia este act adițional la

contractul de cesiune din 2001, deoarece

actul adițional trebuia încheiat între aceleași părți care au încheiat

contractul de cesiune din 2001.

În acest sens,

trebuie constatat că contractul de cesiune din 2001 s-a încheiat între C.N.L.O.

și inventatori, iar contractul din 2002 s-a încheiat între E.M.C. Roșia și

inventatori.

Dovada că contractul

din 2002 s-a încheiat între E.M.C. Roșia și inventatori rezultă din antetul

contractului, unde este scris: „CN L.O. SA - E.M.C. Roșia”, din prevederile pct.

2 lit. b) unde se precizează că: ,,b) prezentul contract este unicul contract

între E.M.C. Roșia și autor” dar și faptul că este înregistrat la E.M.C. Roșia

din 29 mai 2002.

Prin urmare, contractul

din 2002 este un contract distinct de contractul din 2001 (nu un act adițional

la acesta din urmă)., este singurul contract încheiat între E.M.C. Roșia și

autori, pentru o perioadă de 20 de ani cuprinsă între 15 mai 2001 (pct. 1 lit. d)

cu privire la data începerii) și 15 mai 2021 (pct. 2 lit. j) cu privire la data

încetării), fiind contractul în baza căruia s-au efectuat plățile către inventatori

în perioada 2001-2012 și în temeiul căruia s-a introdus acțiunea care face

obiectul prezentului dosar.

Acest motiv de recurs

intră sub incidența art. 304 pct. 8, instanța interpretând greșit actul juridic

dedus judecății.

greșit contractul din 2002 când s-a reținut că modificarea duratei de 20 de ani,

în loc de 5 ani, este în favoarea autorilor și în defavoarea unității, iar

diminuarea procentelor este invers, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8

C. proc. civ.

Modificarea duratei

de 20 de ani în loc de 5 ani s-a făcut pentru a se pune în concordanță cu dispozițiile

pct. 2 lit. c) care prevedeau anii 1-20, dar și cu dispozițiile pct. 2 lit. d)

care prevedeau că drepturile de autor se acordă începând cu data de 15 mai 2001

și dispozițiile pct. 2 lit. j) conform cărora contractul înceta la data de 15

mai 2021. Chiar dacă nu se modifica perioada de cinci ani cu perioada de 20 ani

era evident că perioada de „cinci ani" era o eroare materială, contractul

fiind încheiat pe o perioadă de 20 ani, începând cu 15 mai 2001 și încetând la

15 mai 2021, astfel că respectiva modificare nu poate fi catalogată ca fiind în

favoarea inventatorilor.

instanței potrivit căreia procentul aplicabil pentru calcularea drepturilor

patrimoniale de autor cuvenite autorilor invenției este de 5% pentru primii 3

ani și 4% pentru următorii 17 ani, conform modificărilor unilaterale înscrise

de contabilul șef P.I. în contractul din 2002, este în contradicție cu

motivarea în care se reținea că modificările „nu sunt făcute de părți", motiv

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Este evident faptul

că dacă modificările din contract nu sunt făcute de părți, procentele de 5% și

respectiv 4% nu trebuiau aplicate la stabilirea drepturilor cuvenite inventatorilor.

5.Prin acordarea

către inventatori a unui procent de 5% pentru primii 3 ani și 4% pentru

următorii 17 ani, fără acordul acestora, în condițiile în care prin contractul din

2002 încheiat între inventatori și pârâtă, s-a prevăzut un procent de 30%

pentru primul an și 20% pentru următorii 19 ani, s-a făcut o greșită aplicare a

dispozițiilor art. 969 C. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Potrivit art. 969,

convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, iar în

situația dată prevederile pct. 2 lit. c) din contractul din 2002, ce stabilea

un procent de 30% din eficiența economică pentru primul an cuvenită

inventatorilor și 20% pentru următorii 19 ani, erau obligatorii să fie

respectată de către instanța de apel.

În această situație

suma cuvenită reclamantului prin aplicarea unui procent de 20% din eficiența

economică și cotei de 1/4 este de 1.564.857,59 lei, actualizată cu inflația și

dobânda legală, până la 30 martie 2014, așa cum rezultă din raport expertiză

contabilă.

„.Pentru calcularea

dobânzii legale la diferența netă de primit actualizată de 1.500.812 lei

stabilită prin aplicarea unui procent de 20% din eficiența economică a fost

întocmită anexa 7.2 din care rezultă o dobândă de 64.045,59 lei; rezultă o sumă

netă de primit de 1.500.812 lei+dobânda aferentă de 64.045,59 lei =

1.564.857,59 lei".

cote de 1/4 din eficiența economică cuvenită tuturor inventatorilor s-a făcut

cu încălcarea dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 64/1991 potrivit cărora numai

inventatorii beneficiază de drepturi patrimoniale stabilite pe bază de contract

încheiat cu titularul brevetului, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Autori ai brevetului

de invenție, intitulat „Procedeu de exploatare, prin lucrări la zi a

straturilor de lignit situate în condiții hidrogeologice grele” sunt B.G., V.I.,

B.C., situație care impunea ca reclamantul să beneficieze de cota de 1/3 din

eficiența economică cuvenită tuturor inventatorilor.

Aceeași cotă de 1/3

cuvenită reclamantului rezultă și din contractul din 2002 încheiat între E.M.C.

Roșia și inventatorii: B.G., V.I., B.C., actul adițional la contractul din 2002

prin care a fost cooptat și T.T. ca autor al brevetului nefiind urmat și de

modificarea brevetului de invenție menționat în sensul de a fi menționat și

acesta din urmă ca autor al invenției.

În această situație

suma totală cuvenită inventatorilor, actualizată cu inflația și dobânda legală

până la 30 martie 2014, în cuantum de 6.259.43036 lei (1.564.857,59

lei/inventator x 4 = 6.259.430,36 Iei), trebuia împărțită în cota de 1/3, iar

reclamantului, V.I. îi revenea suma netă de 2.086.476,78 lei (6.259.436,36 : 3

= 2.086.476,78 lei).

către instanță, a unui procent de 5% din eficiența economică obținută în primii

3 ani și 4% în următorii 17 ani, inventatorilor din prezenta speță, este

discriminatorie, contrară principiului egalității în drepturi a cetățenilor în

fața legii și autorităților publice, prevăzut de art. 16 din Constituția României,

motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Trebuie reținut

faptul că din anul 2000, până în prezent, fostele societăți componente ale SC

C.E.O. SA, (CN L.O. SA, etc.) au încheiat cu toți inventatorii ale căror

invenții le-au utilizat, contracte tip art. 10 din Regulamentul pentru

aplicarea Legii nr. 64/1991, în care cuantumul drepturilor inventatorilor era

de 30% pentru primul an și 20% pentru anii 2-20 din eficiența economică

obținută.

Aceste procente au

fost acordate inventatorilor începând cu anul 2000, iar când drepturile nu au

fost acordate de bună-voie, în procentele susmenționate, au fost acordate prin

hotărâri judecătorești.

În acest sens, la

termenul din 28 mai 2014 s-au depus hotărâri judecătorești prin care

inventatorii, ori autorii realizărilor tehnice au obținut drepturile de autor,

în cuantum de 30% pentru primul an și 20% pentru următorii ani, din eficiența

economică obținută prin exploatarea invențiilor ori realizărilor tehnice.

Soluția Curții de

Apel Craiova prin care se recunoștea inventatorilor dreptul de 5% din eficiența

economică obținută în primul an de exploatare a invenției și 4% pentru

următorii 17 ani, este contrară practicii judecătorești.

În fapt, prin acest

motiv de recurs se invocă practica judecătorească divergentă ce aduce atingere

principiului siguranței juridice.

Critica se constituie

în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la art. 6 alin.

(1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

cheltuielilor de judecată de la 6.286 lei, dovedite cu nota de cheltuieli la

4.596,5 lei, instanța a încălcat dispozițiile art. 274 alin. (2) C. proc. civ.,

în conformitate cu care judecătorii nu pot micșora cheltuielile efectuate cu

taxa de timbru, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte

cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut, motiv de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanța a redus fără

drept cheltuielile de transport ale apărătorului pe ruta Tg. Jiu - Craiova și

retur la numai 99 lei pentru fiecare deplasare, față de actele anexate la

ordinele de deplasare ce dovedeau cheltuieli cuprinse între 145 și 166 lei

pentru combustibil autoturism, dar a înlăturat și diurna de deplasare pentru

apărător de 100 lei/zi, respectiv 1.100 lei pentru cele 11 deplasări, deși

distanța de 250 km în opinia noastră (220 km în opinia instanței) și durata

deplasărilor de peste 12 ore, fiecare, justificau acordarea diurnei de

deplasare.

Prin concluziile

scrise, s-a solicitat instanței să dispună restituirea sumei de 1.216,50 lei

(811 lei la instanța de fond + 405,50 lei la instanța de apel) reprezentând

taxă de timbru, ca nedatorată, având în vedere dispozițiile art. 67 din Legea nr.

64/1991.

Dacă instanța nu a

dispus restituirea taxei de timbru în valoare de 1.216,50 lei, aceasta trebuia

inclusă în cheltuielile de judecată acordate, conform art. 274 alin (2) C.

proc. civ., iar societatea pârâtă trebuia obligată la plata sumei de 7.503 lei

(6.286,50 lei conform notă cheltuieli + 1.216,50 lei taxă timbru) cheltuieli de

judecată pe care le-am efectuat la instanța de fond și de apel.

Recurenta SC C.E.O.

SA, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. solicită, în principal, modificarea deciziei în sensul respingerii

apelului declarat de reclamant iar în subsidiar, casarea deciziei și trimiterea

cauzei spre rejudecare pentru motivele ce urmează.

Hotărârea este

nemotivată sub toate aspectele invocate de pârâtă în sensul că nu a motivat

soluția pe care a adoptat-o și motivul pentru care a respins celelalte apărări

formulate de societatea intimată „acestea sunt considerentele în baza cărora,

dar per a contrario, se vor înlătura și celelalte apărări ale pârâtelor, care

nu au fost analizate expres în precedent”.

Greșit instanța de

apel a respins cererea pentru efectuarea unei expertize tehnice care să

verifice dacă a fost utilizat procedeul brevetat în perioada în litigiu.

Hotărârea cuprinde

motive contradictorii care conduc la o interpretare greșită a legii și la adoptarea

unei soluții greșite, nelegale.

Astfel, se arată că

„privitor la menținerea în vigoare a brevetului prin plata taxelor, respectiv

la decăderea titularului din drepturile conferite de brevet caz de neplată a

acestor taxe, instanța de apel reține că aceasta este o noțiune distinct de cea

privind perioada de valabilitate a brevetului de invenție…dar neplata taxelor

respectiv decădere din drepturi nu au ca efect încetarea duratei de

valabilitate a brevetului de invenție, durată stabilită de lege, la expirarea

căreia bunul devin public.”

Această motivare este

pe de o parte contradictorie, pe de altă parte este dată cu încălcarea legii pentru

că neplata taxelor de menținere în vigoare a brevetului duce la nevalabilitatea

acestuia potrivit dispozițiilor art. 31 și 43 din Legea nr. 64/1991.

De altfel, această

chestiune se regăsește și în practica Înaltei Curți de Casație și Justiție prin

mai multe decizii date în acest sens.

Instanța a

interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat natura și înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, hotărârea neavând temei legal dat

fiind dată cu încălcarea legii respectiv dispozițiile Legii nr. 64/1991, încălcarea

art. 696 C. civ., instanța trecând peste voința reală a părților și pentru

clauzele contractului de cesiune din 2001.

Pretențiile

reclamantului nu sunt întemeiate câtă vreme nu mai există raporturi

contractuale valabile între părți, contractul din 9 mai 2001 încetând odată cu

valabilitatea brevetului de invenție prin neplata taxelor de menținere în

vigoare.

În cadrul fostei

C.N.L.O. la momentul încheierii contractului de cesiune a dreptului la

eliberare brevetului de invenție din 2001 exista un regulament de aplicare a

Legii nr. 64/1991 care stabilea atribuțiile, competențele, drepturile și

obligațiile cât și modul de încheiere a unor astfel de contracte.

În speță, prin

contractul din 2001 a fost transmis dreptul la eliberarea brevetului de

invenție, contractul fiind semnat de către conducerea societății.

Clauzele contractuale

au fost negociate cu autorii invenției, iar la modalitatea de încetare a

contractului s-a avut în vedere perioada de valabilitate a brevetului de

invenție situație expusă concret atât în prevederile art. 2.4 durata contractului

cât și în prevederile art. 4 încetarea contractului.

Conform adresei O.S.I.M.

din 13 decembrie 2012, brevetul care face obiectul contractului din 2001 nu mai

este în vigoare deoarece nu au fost achitate taxele legale, mențiunea decăderii

fiind publicată în B.O.P.I. din 2008.

Potrivit

regulamentului de aplicare al Legii nr. 64/1991, pentru utilizarea invenției se

încheiau contracte de exploatare de către subunități, prin delegare de

competență, ca acte adiționale la contractul din 2001.

Astfel, singurul act juridic

valabil care reflectă condițiile utilizării invenției este contractul din 2001

care, odată cu nevalabilitate brevetului, și-a încetat aplicabilitatea.

În mod greșit,

interpretând eronat actul juridic dedus judecății, instanța de apel a apreciat

că durata contractului nu poate fi decât de 20 de ani cât este valabil brevetul

de invenție, de asemenea interpretând greșit și legea cu privire la

valabilitatea brevetului de invenție, trecând astfel peste voința reală a

părților și peste dispozițiile contractuale care au stabilit durata

raporturilor juridice ca fiind aceeași cu durata de valabilitate a brevetului

de invenție.

În aceste condiții,

nu mai subzistă răspunderea civilă contractuală a pârâtei SC C.E.O. SA pentru

plata drepturilor de autor asupra utilizării invenției din brevetul din 2002.

Prin contractul de

cesiune din 2001, în temeiul art. 969 C. civ. s-a convenit ca durata acestuia

să fie egală cu durata de valabilitate a brevetului de invenție:

- „1.2.cesiunea este

totală pe teritoriul României, pe toată durata de valabilitate a brevetului (…).

- 2.4.Valabilitatea

contractului este pe toată durata de valabilitate a brevetului (…).

încetează odată cu valabilitatea contractului, sau la data convenită între

părți, sau în caz de forță majoră”.

Potrivit art. 977,

979 C. civ. interpretarea contractului se face după intenția comună a părților

și după natura contractului.

În speță, fiind vorba

despre cesiunea dreptului la eliberarea unui brevet de invenție intenția

comună a părților la încheierea contractului de cesiune din 2001 a fost, așa

cum foarte detaliat a interpretat și Curtea de Apel Craiova, prin Decizia nr. 228

din 29 septembrie 2009, menținută prin Decizia nr. 4612 din 21 septembrie 2010

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în Dosarul nr. 10554/95/2008,

să limiteze efectele cesiunii la durata de valabilitate a brevetului de

invenție.

Instanța de apel a

pronunțat o hotărâre fără temei legal câtă vreme nu s-a dispus verificarea

aplicării efective a invenție în perioada în litigiu fapt care atrage o casare

a hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea efectuării unei

expertize tehnice.

Recurenta a precizat

că era utilă o expertiză tehnică comună prin care un specialist în brevete de

invenție să verifice în ce măsură invenția, potrivit părții caracteristice a

revendicării, mai este sau nu aplicată deoarece din adresa din 23 mai 2014 a

subunității E.M.C. Roșia rezultă că procedeul așa cum a fost brevetat nu se mai

aplică din anul 2009 deoarece condițiile hidrogeologice grele au fost

depășite iar exploatarea stratului de cărbune în prezent se face în

condiții normale cunoscute din stadiul tehnicii încă înainte de brevetare.

Înalta Curte,

analizând decizia prin raportare la criticile formulate de recurenți, constată caracterul

fondat al recursului declarat de pârâtă în limitele ce se vor arăta și

caracterul nefondat al recursului reclamantului, pentru argumentele ce succed.

Reclamantul V.I.,

prin cererea de chemare în judecată, a solicitat să se stabilească care este

valoarea drepturilor de autor cuvenite reclamantului pe perioada ianuarie 2010-ianuarie

2013 în raport de „brevetul de invenție din 30 decembrie 2002 și de contractul din

29 mai 2002 încheiat de părți”.

În motivarea cererii

se arată, printre altele, că „ reclamantul a încheiat cu fosta CN L.O. SA, prin

E.M.C. Roșia contractul din 29 mai 2002, prelungit prin acte adiționale, cu o valabilitate

până în anul 2021”.

Așadar, recurentul,

în susținerea pretențiilor sale a indicat drept izvor al despăgubirilor

brevetul de invenție al cărui titular este CN L.O. SA,urmare a cesionării

drepturilor prin contractul de cesiune din 9 mai 2001 încheiat pe toată durata

de valabilitate a brevetului de invenție în temeiul art. 5 din Legea nr. 64/1991

privind brevetele de invenție.

Pentru respectarea

drepturilor de autor, după brevetarea invenției la 30 decembrie 2002, între

părți, căci S.N.L.O. și-a delegat atribuțiile contractuale unității de

exploatare Roșia, s-a încheiat contractul din 29 mai 2002.

Că este așa, rezultă

și din obiectul contractului ca fiind invenția cu titlul „Procedeu de

exploatare, prin lucrări la zi, a straturilor de lignit situate în condiții

hidrogeologice grele”, titular de brevet fiind C.N.L.O.

Drept urmare,

reținerea instanței de apel că contractul din 2002 are caracter adițional,

subsecvent contractului de cesiune este corectă, câtă vreme acesta nu poate

avea un caracter de sine stătător, fiind indisolubil legat de contractul de

cesiune a dreptului de autor încheiat între părți în temeiul art. 5 din legea

brevetelor de invenție.

O.S.I.M., prin adresa

din 13 decembrie 2012, a comunicat că în ce privește brevetul de invenție

menționat, titularul e decăzut din drepturile conferite de brevet pentru

neplata taxelor de menținere în vigoare din data de 16 noiembrie 2004,

mențiunea decăderii fiind publicată în B.O.P.I., din 28 martie 2008.

Potrivit art. 2.4 din

contractul de cesiune s-a prevăzut că valabilitatea contractului este pe toată

durata de valabilitate a brevetului de invenție.

Ori, câtă vreme brevetul

nu este protejat, invenția poate fi exploatată de oricine, fără obligația de

plată a despăgubirilor pentru folosirea ei.

În acest sens, în

sensul că reclamantul nu ar putea solicita și obține despăgubiri în situația de

fapt arătată, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr.

4612 din 21 septembrie 2010.

Înalta Curte de

Casație și Justiție s-a pronunțat și în sens contrar, de exemplu Decizia nr. 3292/2011,

arătând că încetarea valabilității brevetului de invenție nu este în măsură să

înlăture dreptul reclamanților la despăgubiri pentru folosirea invenției,

urmare a încheierii unui contract între părți.

Numai că, așa cum s-a

arătat, contractul nu are o existență de sine stătătoare, câtă vreme produce

efecte doar pe perioada de protecție a brevetului.

Sigur că practica jurisprudențială

neunitară poate aduce atingere principiului siguranței juridice (cauza Bejan

împotriva României).

Numai că divergența

de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă oricărui sistem judiciar.

Pricina de față are

însă o particularitate față de celelalte cauze în care, pentru situații de fapt

similare, s-au pronunțat soluții contrare celei ce se va da în cauza de față.

În cauză niciuna

dintre părți nu a putut prezenta originalul contractului din 2002 pentru a se

putea verifica conținutul real al acestuia, în condițiile în care pe copia

depusă la dosar apar modificări substanțiale făcute de o terță persoană,

modificări contestate de reclamant cât privește procentele datorate pentru

folosirea invenției, iar de pârâtă cât privește durata contractului, în

dezacord cu conținutul contractului de cesiune de drepturi de autor ce

specifică că valabilitatea contractului este pe toată durata de valabilitate a

brevetului.

De altfel, chiar

reclamantul prin motivele de recurs precizează că trebuie înlăturat contractul

ce poartă modificările făcute de directorul executiv întrucât niciuna dintre

părțile contractante nu le-au ratificat prin semnătură, poziție procesuală

adoptată și de pârâtă.

Ca atare, rămân

valabile clauzele contractului standard aprobat de CN L.O. SA.

Astfel, contractul a

fost încheiat pe o perioadă de 5 ani, procentele arătate anterior fiind cele pretinse

de reclamant, cu durata de valabilitate pe perioada de protecție a brevetului.

Rezultă astfel că

sunt întemeiate criticile formulate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8 C.

proc. civ. cu referire la dispozițiile art. 969, 977 și 979 C. civ.

Soluția nu încalcă

principiul neagravării situației în calea de atac față de împrejurarea că ambii

recurenți contestă modul de interpretare a clauzelor contractului.

Așadar, instanța de

apel, deși stabilește corect că părțile au încheiat un contract adițional

contractului de cesiune, constată, cu încălcarea dispozițiilor art. 43 din

Legea nr. 64/1991, că acesta produce efecte de sine stătătoare, cu toate că

operase decăderea din drepturile decurgând din brevet.

Recurenta-pârâtă

invocă existența unor considerente contradictorii în corpul deciziei Curții de Apel.

Critica este nefondată, câtă vreme considerentele dezavuate prin acest motiv de

recurs, reprezintă motivele pentru care instanța a apreciat că contractul

adițional produce efecte, indiferent de faptul că titularul a fost decăzut din

drepturile ce decurg din brevet pentru neplata taxei de menținere în vigoare a

brevetului.

Pentru cele mai sus

expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1), (2) și (3) C.

proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ., va admite recursul

și va modifica decizia în sensul respingerii apelului declarat de reclamant, ca

nefondat.

Față de soluția ce se

va pronunța, Înalta Curte apreciază că analiza motivelor de recurs referitoare

la procentul cuvenit pentru exploatarea invenției, cuantumul despăgubirilor

datorate, precum și cele referitoare la cheltuielile de judecată ce ar fi

trebuit acordate, nu are nicio finalitate juridică în soluționarea cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate:

Admite recursul

declarat de pârâta SC C.E.O. SA împotriva Deciziei nr. 2966 din data de 14

iulie 2014 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

Modifică în tot

decizia în sensul că respinge apelul declarat de reclamantul V.I. împotriva

sentinței nr. 96 din data de 27 mai 2013 a Tribunalului Gorj, secția I civilă.

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul V.I. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 decembrie 2014.

Cu opinia separată a

doamnei judecător N.E.G., în sensul respingerii, ca nefondate, a recursurilor

declarate de reclamantul V.I. și de pârâta SC C.E.O. SA împotriva Deciziei

nr. 2966 din data de 14 iulie 2014 a Curții de Apel Craiova, secția I

civilă.

Reclamantul a

susținut acțiunea și pe contractul din 29 mai 2002 încheiat între părți, iar

natura și efectele juridice ale acestuia sunt apreciate diferit în opinia

minoritară.

Față de motivele

de recurs formulate, analiza acestui contract nu poate fi făcută de instanța de

recurs decât din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care prevede că se

poate ataca decizia de apel atunci când instanța, interpretând greșit actul

juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia.

Natura acestui

contract ca fiind unul adițional contractului de cesiune, reținută de instanța

de apel, nu este corectă, dar acest lucru nu este de măsură să ducă la

schimbarea soluției, întrucât, cu toate acestea, i s-au recunoscut efectele ca

în cazul unui contract cu caracter independent.

Prin contractul de

cesiune s-a transmis dreptul la eliberarea brevetului de invenție de la autori

- printre care și recurentul reclamant - către CN L.O. SA, cu mențiunea în

clauza notată sub pct. 2.4. că valabilitatea acestuia este pe toată durata de

valabilitatea a brevetului.

Cum la data de 16 mai

2004 a operat decăderea titularului din drepturile conferite de brevetul

eliberat în baza acestui contract de cesiune, pentru neplata taxelor de

menținere în vigoare (publicarea intervenind în B.O.P.I. din 28 martie 2008),

contractul de cesiune și-a pierdut valabilitatea de la data respectivă.

Decăderea din

drepturile conferite de brevet are ca efect faptul că titularul acestuia nu se

mai poate prevala de dreptul de exclusivitate în exploatare, conferit de art. 32

alin. (1) în modalitățile arătate în art. 32 alin. (2) (în numerotarea reținută

de instanța de apel) - ambele norme din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de

invenție -, invenția putând fi liber exploatată de către terți. Potrivit art. 43

alin. (2) din aceeași lege, taxele se plătesc pentru menținerea în

vigoare a brevetului.

Efectele decăderii

titularului din drepturi nu influențează însă în nici un fel contractul din 29 mai

2002.

În acest contract se

face mențiunea în antet că este un contract tip încheiat în temeiul art. 10 din

Regulament, în care se arată la alin. (3) că drepturile bănești se vor aplica

pe perioada de folosire, corespunzător efectelor economice, conform unor valori

la care se face referire expresă. Instanța de apel a reținut că obiectul

contractului cu subunitatea minieră l-a constituit utilizarea procedeului de

exploatare prin lucrări la zi a structurilor de lignit situate în condiții

hidrologice grele, iar în recurs pârâta arată că pentru utilizarea invenției se

încheiau contracte de exploatare de către subunități.

Atât timp cât

contractul nu cuprinde nicio clauză care să-l facă dependent de cel de cesiune

sau de brevetul de invenție, iar conținutul acestuia reflectă drepturi și

obligații fără nicio interdependență cu acestea, are o existență de sine

stătătoare și își produce efectele legale.

Că este așa rezultă

inclusiv din atitudinea intimatei care, așa cum s-a reținut în cauză și a și

confirmat prin întâmpinarea formulată în dosarul de recurs, a făcut plăți către

reclamantul-recurent pe toată perioada anterioară litigiului și chiar pentru perioada

în litigiu. Aceasta inclusiv deci după decăderea din drepturile conferite de

brevet, respectiv publicarea acesteia în B.O.P.I., când a încheiat cu autorii,

printre care și reclamantul-recurent, acte adiționale la contractul din 2002.

În consecință, părțile

contractante au încheiat actul independent de situația brevetului sau a

contractului de cesiune, ceea ce conduce la concluzia că acesta își produce pe

deplin efectele juridice, având valoare de lege între părțile contractante -

așa cum prevede art. 969 Vechiul C. civ., iar drepturile și obligațiile născute

din acesta trebuie îndeplinite de părți cu bună credință.

Din perspectiva art. 304

pct. 8 C. proc. civ., se mai poate ataca decizia de apel atunci când instanța,

interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat înțelesul lămurit

și vădit neîndoielnic al acestuia.

Pentru a fi primit

acest motiv de recurs este necesar ca actul juridic să aibă un înțeles lămurit

și vădit neîndoielnic, ipoteză ce nu se regăsește în speță atât timp cât clauzele

care conțin modificări au fost contestate de ambele părți, iar instanța a

apelat la completarea probatoriului pentru a confirma una dintre variantele

susținute de părți sub acest aspect. O analiză sub acest aspect a deciziei nu

este permisă de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., întrucât vizează aspecte

de temeinicie, de apreciere a unei probe - ceea ce nu se mai poate face în urma

abrogării pct. 11 al articolului menționat. Neputând fi reținut astfel acest

motiv de recurs, nu pot fi analizate criticile ce vizează contractul din 2002, în

ceea ce privește clauzele referitoare la procentul cuvenit autorilor din

eficiența economică și durata de valabilitate.

Contractul din 2002,

astfel cum a fost reținut în cauză de către instanța de apel, nu poate fi înlăturat

nici din perspectiva celorlalte motive de recurs formulate în cauză de către

reclamantul-recurent.

S-a mai criticat

decizia de către acesta, cu indicarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., prin invocarea unei contradictorialități între motivarea referitoare la

procente și durata contractului și cea în sensul că modificările nu sunt făcute

de părți.

Motivarea deciziei nu

este contradictorie, din perspectiva motivului de recurs invocat, întrucât

instanța de apel a plecat de la premisa nesemnării actului de către părți, dar,

ulterior, după suplimentarea probatoriului, a arătat motivele pentru care acceptă,

în soluționarea cauzei, contractul în cauză, cu clauele aferente.

Motivul de recurs

prin care s-a invocat, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 64/1991,

potrivit cărora numai inventatorii beneficiază de drepturi patrimoniale

stabilite pe bază de contract încheiat cu titularul brevetului, nu se poate fi

reținut în condițiile în care s-a atașat cererii de chemare propria

declarație, autentificată, prin care reclamantul-recurent a confirmat calitatea

de autor al invenției și pentru T.T., iar actul adițional la contractul din 2002

(depus, de asemenea, de reclamant) îl are ca parte și pe acesta, alături de

ceilalți 3 autori, a căror calitate nu s-a contestat.

Motivul de recurs

referitor la divergența practicii judiciare, cu invocarea art. 304 pct. 9

C.proc.civ și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în

sensul că prin hotărâri irevocabile li s-au recurs inventatorilor și autorilor

realizărilor tehnice dreptul la un procent de 30% din eficiența economică

obținută prin exploatarea invenției în primul an și 20% în următorii ani, nu

este întemeiat, deoarece este vorba de alte persoane și pentru alte creații

tehnice, cu anumite particularități deci, iar în cauză s-a dat relevanță

contractului încheiat - în privința căruia criticile au fost primite în

limitele mai sus arătate - care își produce efectele între părți cu puterea

conferită de art. 969 din vechiul C. civ.

Prin ultimul motiv de

recurs reclamantul critică decizia pentru încălcarea dispozițiilor art. 274 alin.

(2) C. proc. civ., care prevăd că

judecătorii nu pot

micșora cheltuielile de timbru, taxe de procedură și impozit proporțional,

plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe

care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut, indicând motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Se susține că s-au redus

cheltuielile de transport apărător deși s-au depus actele doveditoare anexate

la ordinele de deplasare, și s-a înlăturat diurna de deplasare pentru avocat,

deși distanța și durata deplasărilor justificau acordarea acesteia.

În ceea

ce privește cheltuielile de transport, instanța de apel a justificat reducerea

prin aprecierea unui consum necesar de combustibil la 100 km, fără ca prin

cererea de recurs să se arate greșeala săvârșită de instanță în acest context,

așa cum prevede art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., iar pentru

cheltuielile aferente diurnei de deplasare, reclamantul-recurent nu susține că

le-ar fi și dovedit.

În ceea

ce privește critica referitoare la neacordarea drept cheltuieli de

judecată a taxei de timbru, pentru care nu s-a dispus restituirea, din decizie

nu rezultă că instanța ar fi respins cererea de restituire a taxei de timbru,

ca fiind nedatorată, iar în acest context reclamantul recurent trebuia să

critice decizia, cu încadrarea apărărilor în unul dintre motivele de recurs

formulate, așa cum prevede art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Motivul

de recurs formulat de pârâta-intimată prin care critică decizia pe motiv că

instanța nu a motivat soluția pe care a pronunțat-o și respingerea celorlalte

apărări pe care le-a formulat nu este întemeiat, pentru a atrage incidența art.

304 pct. 5 coroborat cu art. 261 C. proc. civ., atât timp cât instanța de apel

a apreciat ca fiind fondat apelul declarat de reclamant, arătând argumentele

care susțin soluția și subliniind totodată că aceleași argumente, dar per a

contrario, duc la înlăturarea celorlalte apărări formulate de către recurenta

pârâtă.

Nu este

fondată nici critica prin care s-a arătat

că instanța de apel nu a motivat respingerea

cererii privind efectuarea unei expertize tehnice care să stabilească dacă s-a

utilizat procedeul brevetat în perioada în litigiu, deoarece în decizia de apel

s-au menționat argumentele care au susținut dispoziția Curții, cu referire la

încheierea prin care a dispus în acest sens și motivarea acesteia - nefiind

incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Totodată, din

perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de apel a

arătat în motivare considerentele pentru care a confirmat drepturile cuvenite

pe perioada în litigiu, cu referire la concluziile raportului de expertiză și

obiecțiunile făcute.

În analiza recursului

declarat de reclamant s-au subliniat efectele decăderii din drepturile

conferite de brevet, s-au arătat motivele pentru care s-a considerat caracterul

distinct al contractului din 2012, a cărui valabilitate nu este afectată de cea

a brevetului sau a contractului de cesiune, și s-au menționat

limitele în care poate fi analizat contractul care fundamentează decizia - acestea

urmând a fi avute în vedere și în analiza dispozițiile art. 304

precursului formulat de pârâtă, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

Valabilitatea

contractului ca fiind de 20 de ani nu a fost apreciată de instanța de apel,

exclusiv, pe raționamentul privind valabilitatea brevetului, nesusținută

față de cele arătate anterior, ci și pe cel rezultat în urma administrării

probatoriului în completare, prin acceptarea modificărilor făcute. În

condițiile în care critica referitoare la limitarea duratei contractului la perioada

de 5 ani și procente a fost susținută de către pârâtă cu referire la modelul de

contract privind realizările tehnice în cadrul CN L.O. SA, fără a se formula

critici de nelegalitate, așa cum prevede art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., în ceea ce privește

raționamentul instanței sub acest aspect, apărarea nu poate fi primită.

Critica

referitoare la faptul că nu are relevanță susținerea instanței de apel în

sensul că anterior s-ar fi făcut plăți de bunăvoie nu poate fi reținută, față

de contextul în care a reținut instanța de apel aspectul contestat, atât timp

cât pârâta nu contestă încheierea contractului, ci valabilitatea acestuia prin

dependență cu brevetul de invenție și contractul de cesiune, respectiv

anumite clauze.

Pentru

aceste considerente, în opinia separată se apreciază că soluția este de

respingere a ambelor recursuri ca nefondate.