ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2749/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 50 din 20 februarie 2012, Tribunalul Gorj, a respins acțiunea formulată de reclamantul P.C.I. împotriva pârâtei S.N.L.O., ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că acțiunea dedusă judecății a fost întemeiată pe dispozițiile care reglementează răspunderea civilă delictuală și răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, considerând că pârâta este culpabilă pentru faptul că, nu a achitat taxele de menținere în vigoare a brevetului de invenție, motiv care a dus la încetarea valabilității brevetului și a contractului de cesiune din 1999, din care rezulta dreptul în despăgubire al reclamantului, prin hotărâri judecătorești irevocabile, fiindu-i respinsă acțiunea întemeiată pe contractul de cesiune.

A apreciat tribunalul că, în speța de față, nu subzistă în sarcina pârâtei răspunderea delictuală invocată de către reclamant, neexistând îndeplinite cerințele acestei răspunderi, respectiv fapta ilicită, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, vinovăția. De asemenea, în conformitate cu disp. art. 39 alin. (1) și (3) din Legea nr. 64/1991, reclamantul era persoană interesată pentru a achita taxa de menținere în vigoare a brevetului de invenție și implicit a contractului de cesiune, textul de lege menționat prevăzând că, persoane îndreptățite în procedurile în fața O.S.I.M. sunt solicitantul cererii, cesionarul sau titularul ori o altă persoană interesată, alin. (3) prevăzând în mod expres că taxa de menținere în vigoare poate fi plătită de orice persoană interesată.

În atare situație, reclamantul în calitatea sa de cesionar avea obligația să achite taxa de menținere în vigoare a brevetului de invenție și implicit a contractului de cesiune dacă se considera interesat de obținerea despăgubirilor ce i se cuveneau drept urmare a cesiunii, neputând fi reținută crearea vreunui prejudiciu de către pârâtă reclamantului, deîndată ce acesta din urmă avea posibilitatea personal să îndeplinească această obligație, această situație juridică fiind dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin deciziile pronunțate, respectiv decizia nr. 6562/2010 aflată la dosar. Totodată, în speță nu sunt întrunite nici cerințele răspunderii prevăzute de disp. art. 1373 C. civ.

ce reglementează răspunderea comitenților pentru prepuși, pârâta neavând calitatea de comitent în accepțiunea textului de lege anterior arătat, întrucât contractul de cesiune din anul 1999 s-a întemeiat pe disp. art. 969 C. civ., text în vigoare la data încheierii lui, astfel că nu a reprezentat un contract prin care să se exercite controlul sau supravegherea celui care îndeplinește funcții sau însărcinări în propriul interes sau în interesul altuia. Împotriva acestei sentințe a declarat apel, reclamantul P.C.I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin decizia nr. 42 din data de 23 mai 2012, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a respins apelul reclamantului, ca nefondat.

Instanța de apel a reținut că r ăspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii invocate în prezenta cauză sunt întemeiate pe fapte juridice constând în lipsa solicitării de către pârâtă a revalidării brevetului de invenție, aceasta reprezentând o conduită extracontractuală; astfel fiind sunt incidente dispozițiile art. 998, 999 C. civ.. Referitor la susținerea vizând nepronunțarea instanței cu privire la toate apărările și actele precizate în răspunsul la întâmpinare, curtea de apel a reținut că motivul de apel este nefondat , s entința apelată fiind motivată cu respectarea dispozițiilor art. 261 punct 5 C. proc. civ..

Curtea de apel a constatat că susținerile reclamantului au fost analizate din perspectiva condițiilor răspunderii civile delictuale, instanța de fond răspunzând tuturor problemelor de drept cu care a fost învestită, probleme care au rezultat din gruparea criticilor, cererilor și a argumentelor pe care reclamantul și-a întemeiat susținerile. Reclamantul a mai susținut că nu i se poate reține culpa pentru neachitarea taxelor de menținere în vigoare a brevetului, a arătat că decăderea din protecție a brevetului se datorează faptei ilicite a pârâtei care avea obligația de plată taxelor, însă acestor susțineri i s-a răspuns de către instanța de fond prin sentința apelată.

Raporturile contractuale dintre reclamant - coautor al unei invenții - și pârâtă au fost dezlegate prin hotărâri judecătorești irevocabile, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, statuându-se că valabilitatea brevetului de invenție și, implicit, a contractului de cesiune din 19 mai 1999 a încetat prin neplata taxelor de menținere în vigoare a brevetului. Astfel, instanța supremă a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că reclamantul nu mai poate pretinde de la pârâtă plata drepturilor de inventator, în acest sens fiind pronunțate mai multe decizii. În cuprinsul acestor decizii irevocabile, Înalta Curte a stabilit că reclamantul, ca persoană interesată, avea obligația de a achita taxele de menținere în vigoare a brevetului.

În temeiul art. 43 din Legea nr. 64/1991, durata de valabilitate a brevetului este condiționată de plata anuală a taxelor de menținere în vigoare a brevetului, lipsa plății conducând la decăderea titularului din drepturile ce decurg din brevet. Reclamantul a susținut în apel că O.S.I.M. l-a notificat numai pe titularul de brevet despre restanțele la plata taxelor aferente, titular care nu l-a încunoștințat și pe el, în calitatea sa de inventator. Instanța de apel a reținut pe de-o parte că, instanța supremă, analizând prin deciziile anterior enumerate obligațiile celor două părți ale contractului de cesiune din 19 mai 1999, s-a pronunțat asupra acestui aspect, nefăcând distincție după cum acestea au avut sau nu cunoștință despre data până la care au fost plătite taxele, potrivit art. 43 alin. (2) din Legea nr. 64/1991.

Pe de altă parte, legea nu condiționează calitatea de persoană interesată după cum părțile contractante sunt notificate de O.S.I.M. ori află din alte surse despre modul de achitare a taxelor, stabilind numai că obligația de plată pentru menținerea valabilității brevetului aparține oricărei persoane interesate. Ipoteza reclamantului creează practic o obligație imposibil de realizat din partea O.S.I.M., aceea de a identifica și respectiv de a notifica orice potențială persoană interesată în menținerea valabilității unui anumit brevet de invenție.

Dimpotrivă, persoana interesată - deci care are un interes decurgând din calitatea directă pe care o are în raport cu existența și înregistrarea unui brevet de invenție - trebuie să urmărească derularea raporturilor contractuale și să acționeze în termenele prevăzute de lege și în sensul prevăzut de lege, ipoteza contrarie echivalând cu invocarea propriei culpe care nu poate conduce la producerea unor efecte juridice, de natură să atragă răspunderea altor părți. Întemeindu-și acțiunea pe principiile răspunderii civile delictuale, reclamantul nu a dovedit existența unei fapte ilicite - în sensul legii - care să fi fost săvârșită de pârâtă, în oricare dintre formele vinovăției, care să fi adus un prejudiciu în patrimoniul reclamantului.

Din modul în care s-au desfășurat relațiile dintre părți, precum și din considerentele hotărârilor judecătorești pronunțate deja în cauză, instanța a reținut că pârâta și-a asumat în anul 1999 față de reclamant o obligație contractuală și, derivat din aceasta, i s-a impus prin art. 43 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 obligația de a plăti taxe către stat pentru menținerea în vigoare a brevetului de invenție. Neplata taxelor - independent de motivul care a condus la această împrejurare, a avut drept consecință decăderea pârâtei din drepturile conferite de brevet, astfel încetând practic protecția legală oferită celui care era titularul brevetului. Din acest punct orice persoană putea folosi nestingherit invenția neprotejată.

Pârâta, prin neplata taxelor, a renunțat la protecția brevetului al cărei titular era, dând posibilitatea terților de a utiliza invenția ce a intrat în circuitul civil liber. Renunțarea la dreptul de a folosi în exclusivitate invenția nu este prin natura sa, un fapt ilicit cauzator de prejudicii. În cauză nu s-a făcut dovada că s-ar fi cerut, respectiv obținut, revalidarea brevetului și nici că reclamantul, în calitatea sa de persoană interesată, ar fi uzat de dreptul prevăzut de art. 39 alin. (3) din Legea nr. 64/1991. Nu există o obligație legală sau contractuală a pârâtei de a plăti mereu taxele de menținere în vigoare a brevetului, ci obligația există doar dacă persoana interesată dorește ca invenția să fie protejată.

Atunci când nu mai are interesul protecției brevetului de invenție al cărui titular este, titularul încetează să mai achite taxele de menținere, însă, în această ipoteza, legiuitorul a lăsat calea persoanei interesate de a achita ea această taxă de menținere în vigoare a brevetului. Nu constituie fapt ilicit cauzator de prejudicii săvârșit cu vinovăție, nici faptul că pârâta nu a înștiințat pe reclamant despre faptul că nu mai plătește taxele de menținere în vigoare a brevetului, deoarece o astfel de obligație nu numai că nu a fost prevăzută nici în contractul dintre părți dar nu este prevăzută nici de lege. Dimpotrivă, așa cum s-a arătat, reclamantul avea interesul de a urmări modul în care este folosită și protejată invenția sa.

De asemenea, nu există un raport de cauzalitate între fapta pârâtei de a nu mai plăti taxele și eventualul prejudiciu suferit de reclamant. În atare situație, cerințele art. 998, 999 C. civ. nefiind îndeplinite, acțiunea reclamantului a fost corect respinsă, ca nefondată. Împotriva acestei decizii, a exercitat calea de atac a recursului reclamantul P.C.I., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și solicitând schimbarea hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinței tribunalului și pe fond, admiterea acțiunii și obligarea pârâtei la plata sumei de 250.472 RON reprezentând drepturi patrimoniale rezultate din eficiența economică obținută ca urmare a utilizării invenției „cupă de excavator cu rotor” în perioada 1 ianuarie 2007-31 decembrie 2007, indexate cu indicele de inflație până la data plății, precum și la plata dobânzilor legale până la data plății.

La termenul de judecată din data de 12 februarie 2013, recurentul-reclamant, prin apărător ales, a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru de 19,5 RON și timbru judiciar de 0,15 RON.

Înalta Curte a pus în discuție chestiunea timbrajului cererii de recurs, având în vedere faptul că este vorba despre o acțiune în răspundere civilă delictuală și a pus în vedere recurentului-reclamant să achite diferența de taxă judiciară de timbru datorată pentru recurs, precum și taxele judiciare de timbru datorate pentru celelalte fazele procesuale , calculate potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, respectiv: 3.288,36 RON pentru recurs (reprezentând diferența dintre suma datorată 3.307,86 RON și 19,5 RON taxa deja achitată), timbru judiciar în valoare de 4,85 RON (reprezentând diferența dintre timbrul datorat de 5 RON și 0,15 RON - timbru depus), 6.615,72 RON pentru fond și timbru judiciar în valoare de 5 RON și respectiv, 3.307,86 RON pentru apel și timbru judiciar în valoare de 5 RON.

Recurentul-reclamant a formulat cerere de reexaminare a taxei judiciare de timbru, ce a fost respinsă prin încheierea din data de 10 aprilie 2013. La termenul de judecată din data de 21 mai 2013, Înalta Curte a pus în discuție excepția insuficientei timbrări a recursului, ce se impune a fi analizată cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ.. R ecurentul-reclamant P.C.I. nu a timbrat recursul în cuantumul datorat, deși a fost legal citat pentru termenul din 21 mai 2013 (dosar recurs) cu mențiunea îndeplinirii obligației de plată a diferenței de taxă judiciară de timbru și a depunerii timbrului judiciar datorate. Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, modificată și ale art. 3 și art. 9 din O.G.

nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, cu modificările ulterioare, taxele de timbru și timbrul judiciar se plătesc anticipat. Cu totul excepțional, în condițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, instanțele judecătorești pot reține cereri sau acțiuni netimbrate sau insuficient timbrate, obligând partea să plătească taxele până la primul termen de judecată. Neîndeplinirea acestei obligații se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii, în conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, dispoziții incidente și în cazul neaplicării timbrului judiciar. Cum în speță, r ecurentul-reclamant P.C.I. nu s-a conformat îndeplinirii obligației legale de plată prevăzută de actele normative menționate, achitând doar suma de 19,5 RON cu titlu de taxă judiciară de timbru și timbru judiciar de 0,15 RON, recursul declarat de acesta va fi anulat, ca insuficient timbrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Anulează, ca insuficient timbrat, recursul declarat de reclamantul P.C.I. împotriva deciziei nr. 42 din data de 23 mai 2012 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 mai 2013.