ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2749/2013

Deliberând, în condițiile

art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 50 din 20 februarie 2012, Tribunalul Gorj, a respins acțiunea formulată de reclamantul

P.C.I. împotriva pârâtei S.N.L.O., ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că acțiunea dedusă judecății a fost întemeiată pe dispozițiile

care reglementează răspunderea civilă delictuală și răspunderea comitentului pentru

fapta prepusului, considerând că pârâta este culpabilă pentru faptul că, nu a achitat

taxele de menținere în vigoare a brevetului de invenție, motiv care a dus la încetarea

valabilității brevetului și a contractului de cesiune din 1999, din care rezulta

dreptul în despăgubire al reclamantului, prin hotărâri judecătorești irevocabile,

fiindu-i respinsă acțiunea întemeiată pe contractul de cesiune.

A apreciat tribunalul

că, în speța de față, nu subzistă în sarcina pârâtei răspunderea delictuală invocată

de către reclamant, neexistând îndeplinite cerințele acestei răspunderi, respectiv

fapta ilicită, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, vinovăția.

De asemenea, în conformitate

cu disp. art. 39 alin. (1) și (3) din Legea nr. 64/1991, reclamantul era persoană

interesată pentru a achita taxa de menținere în vigoare a brevetului de invenție

și implicit a contractului de cesiune, textul de lege menționat prevăzând că, persoane

îndreptățite în procedurile în fața O.S.I.M. sunt solicitantul cererii, cesionarul

sau titularul ori o altă persoană interesată, alin. (3) prevăzând în mod expres

că taxa de menținere în vigoare poate fi plătită de orice persoană interesată.

În atare situație, reclamantul

în calitatea sa de cesionar avea obligația să achite taxa de menținere în vigoare

a brevetului de invenție și implicit a contractului de cesiune dacă se considera

interesat de obținerea despăgubirilor ce i se cuveneau drept urmare a cesiunii,

neputând fi reținută crearea vreunui prejudiciu de către pârâtă reclamantului, deîndată

ce acesta din urmă avea posibilitatea personal să îndeplinească această obligație,

această situație juridică fiind dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție

prin deciziile pronunțate, respectiv decizia nr. 6562/2010 aflată la dosar.

Totodată, în speță nu

sunt întrunite nici cerințele răspunderii prevăzute de disp. art. 1373 C. civ. ce

reglementează răspunderea comitenților pentru prepuși, pârâta neavând calitatea

de comitent în accepțiunea textului de lege anterior arătat, întrucât contractul

de cesiune din anul 1999 s-a întemeiat pe disp. art. 969 C. civ., text în vigoare

la data încheierii lui, astfel că nu a reprezentat un contract prin care să se exercite

controlul sau supravegherea celui care îndeplinește funcții sau însărcinări în propriul

interes sau în interesul altuia.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel, reclamantul P.C.I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 42 din

data de 23 mai 2012, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a respins apelul reclamantului,

ca nefondat.

Instanța de apel a reținut

că r

ăspunderea

pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii invocate în prezenta cauză sunt

întemeiate pe fapte juridice constând în lipsa solicitării de către pârâtă a revalidării

brevetului de invenție, aceasta reprezentând o conduită extracontractuală; astfel

fiind sunt incidente dispozițiile art. 998, 999 C. civ..

Referitor

la susținerea vizând nepronunțarea instanței cu privire la toate apărările și actele

precizate în răspunsul la întâmpinare, curtea de apel a reținut că motivul de apel

este nefondat , s

entința

apelată fiind motivată cu respectarea dispozițiilor art. 261 punct 5 C. proc.

civ..

Curtea de apel a constatat

că susținerile reclamantului au fost analizate din perspectiva condițiilor răspunderii

civile delictuale, instanța de fond răspunzând tuturor problemelor de drept cu care

a fost învestită, probleme care au rezultat din gruparea criticilor, cererilor și

a argumentelor pe care reclamantul și-a întemeiat susținerile.

Reclamantul a mai susținut

că nu i se poate reține culpa pentru neachitarea taxelor de menținere în vigoare

a brevetului, a arătat că decăderea din protecție a brevetului se datorează faptei

ilicite a pârâtei care avea obligația de plată taxelor, însă acestor susțineri i

s-a răspuns de către instanța de fond prin sentința apelată.

Raporturile

contractuale dintre reclamant - coautor al unei invenții - și pârâtă au fost dezlegate

prin hotărâri judecătorești irevocabile, pronunțate de Înalta Curte de Casație

și Justiție, statuându-se că

valabilitatea brevetului de invenție și, implicit,

a contractului de cesiune din 19 mai 1999 a încetat prin neplata taxelor de menținere

în vigoare a brevetului.

Astfel, instanța supremă

a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că reclamantul nu mai poate pretinde

de la pârâtă plata drepturilor de inventator, în acest sens fiind pronunțate mai

multe decizii. În cuprinsul acestor decizii irevocabile, Înalta Curte a stabilit

că reclamantul, ca persoană interesată, avea obligația de a achita taxele de menținere

în vigoare a brevetului.

În temeiul art. 43 din

Legea nr. 64/1991, durata de valabilitate a brevetului este condiționată de plata

anuală a taxelor de menținere în vigoare a brevetului, lipsa plății conducând la

decăderea titularului din drepturile ce decurg din brevet.

Reclamantul a susținut

în apel că O.S.I.M. l-a notificat numai pe titularul de brevet despre restanțele

la plata taxelor aferente, titular care nu l-a încunoștințat și pe el, în calitatea

sa de inventator.

Instanța de apel a reținut

pe de-o parte că, instanța supremă, analizând prin deciziile anterior enumerate

obligațiile celor două părți ale contractului de cesiune din 19 mai 1999, s-a pronunțat

asupra acestui aspect, nefăcând distincție după cum acestea au avut sau nu cunoștință

despre data până la care au fost plătite taxele, potrivit art. 43 alin. (2) din

Legea nr. 64/1991.

Pe de altă parte, legea

nu condiționează calitatea de persoană interesată după cum părțile contractante

sunt notificate de O.S.I.M. ori află din alte surse despre modul de achitare a taxelor,

stabilind numai că obligația de plată pentru menținerea valabilității brevetului

aparține oricărei persoane interesate.

Ipoteza reclamantului

creează practic o obligație imposibil de realizat din partea O.S.I.M., aceea de

a identifica și respectiv de a notifica orice potențială persoană interesată în

menținerea valabilității unui anumit brevet de invenție.

Dimpotrivă, persoana interesată

- deci care are un interes decurgând din calitatea directă pe care o are în raport

cu existența și înregistrarea unui brevet de invenție - trebuie să urmărească derularea

raporturilor contractuale și să acționeze în termenele prevăzute de lege și în sensul

prevăzut de lege, ipoteza contrarie echivalând cu invocarea propriei culpe care

nu poate conduce la producerea unor efecte juridice, de natură să atragă răspunderea

altor părți.

Întemeindu-și acțiunea

pe principiile răspunderii civile delictuale, reclamantul nu a dovedit existența

unei fapte ilicite - în sensul legii - care să fi fost săvârșită de pârâtă, în oricare

dintre formele vinovăției, care să fi adus un prejudiciu în patrimoniul reclamantului.

Din modul în care s-au

desfășurat relațiile dintre părți, precum și din considerentele hotărârilor judecătorești

pronunțate deja în cauză, instanța a reținut că pârâta și-a asumat în anul 1999

față de reclamant o obligație contractuală și, derivat din aceasta, i s-a impus

prin art. 43 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 obligația de a plăti taxe către stat

pentru menținerea în vigoare a brevetului de invenție.

Neplata taxelor - independent

de motivul care a condus la această împrejurare, a avut drept consecință decăderea

pârâtei din drepturile conferite de brevet, astfel încetând practic protecția legală

oferită celui care era titularul brevetului.

Din acest punct orice

persoană putea folosi nestingherit invenția neprotejată.

Pârâta, prin neplata taxelor,

a renunțat la protecția brevetului al cărei titular era, dând posibilitatea terților

de a utiliza invenția ce a intrat în circuitul civil liber. Renunțarea la dreptul

de a folosi în exclusivitate invenția nu este prin natura sa, un fapt ilicit cauzator

de prejudicii. În cauză nu s-a făcut dovada că s-ar fi cerut, respectiv obținut,

revalidarea brevetului și nici că reclamantul, în calitatea sa de persoană interesată,

ar fi uzat de dreptul prevăzut de art. 39 alin. (3) din Legea nr. 64/1991.

Nu există o obligație

legală sau contractuală a pârâtei de a plăti mereu taxele de menținere în vigoare

a brevetului, ci obligația există doar dacă persoana interesată dorește ca invenția

să fie protejată. Atunci când nu mai are interesul protecției brevetului de invenție

al cărui titular este, titularul încetează să mai achite taxele de menținere, însă,

în această ipoteza, legiuitorul a lăsat calea persoanei interesate de a achita ea

această taxă de menținere în vigoare a brevetului.

Nu constituie fapt ilicit

cauzator de prejudicii săvârșit cu vinovăție, nici faptul că pârâta nu a înștiințat

pe reclamant despre faptul că nu mai plătește taxele de menținere în vigoare a brevetului,

deoarece o astfel de obligație nu numai că nu a fost prevăzută nici în contractul

dintre părți dar nu este prevăzută nici de lege. Dimpotrivă, așa cum s-a arătat,

reclamantul avea interesul de a urmări modul în care este folosită și protejată

invenția sa.

De asemenea, nu există

un raport de cauzalitate între fapta pârâtei de a nu mai plăti taxele și eventualul

prejudiciu suferit de reclamant.

În atare situație, cerințele

art. 998, 999 C. civ. nefiind îndeplinite, acțiunea reclamantului a fost corect

respinsă, ca nefondată.

Împotriva acestei decizii,

a exercitat calea de atac a recursului reclamantul P.C.I., invocând în drept dispozițiile

art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și solicitând schimbarea hotărârii atacate,

în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinței tribunalului și pe fond,

admiterea acțiunii și obligarea pârâtei la plata sumei de 250.472 RON reprezentând

drepturi patrimoniale rezultate din eficiența economică obținută ca urmare a utilizării

invenției „cupă de excavator cu rotor” în perioada 1 ianuarie 2007-31 decembrie

2007, indexate cu indicele de inflație până la data plății, precum și la plata dobânzilor

legale până la data plății.

La termenul de judecată

din data de 12 februarie 2013, recurentul-reclamant, prin apărător ales, a depus

dovada achitării taxei judiciare de timbru de 19,5 RON și timbru judiciar de 0,15

RON.

Înalta Curte a pus

în discuție chestiunea

timbrajului cererii de recurs, având în vedere faptul că este vorba despre o acțiune

în răspundere civilă delictuală și a pus în vedere recurentului-reclamant să achite

diferența de taxă judiciară de timbru datorată pentru recurs, precum și taxele judiciare

de timbru datorate pentru celelalte fazele procesuale

, calculate potrivit

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, respectiv: 3.288,36 RON pentru recurs (reprezentând

diferența dintre suma datorată 3.307,86 RON și 19,5 RON taxa deja achitată), timbru

judiciar în valoare de 4,85 RON (reprezentând diferența dintre timbrul datorat de

5 RON și 0,15 RON - timbru depus),

6.615,72 RON pentru fond și timbru judiciar în

valoare de 5 RON și respectiv, 3.307,86 RON pentru apel și timbru judiciar în valoare

de 5 RON.

Recurentul-reclamant a

formulat cerere de reexaminare a taxei judiciare de timbru, ce a fost respinsă prin

încheierea din data de 10 aprilie 2013.

La termenul de judecată

din data de 21 mai 2013, Înalta Curte a pus în discuție excepția insuficientei timbrări

a recursului, ce se impune a fi analizată cu prioritate, în temeiul art. 137

alin. (1) C. proc. civ..

R

ecurentul-reclamant

P.C.I. nu a timbrat recursul

în cuantumul datorat, deși a fost legal citat pentru termenul din 21 mai 2013 (dosar

recurs) cu mențiunea îndeplinirii obligației de plată a diferenței de taxă judiciară

de timbru și a depunerii timbrului judiciar datorate.

Potrivit dispozițiilor

art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, modificată

și ale art. 3 și art. 9 din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, cu modificările

ulterioare, taxele de timbru și timbrul judiciar se plătesc anticipat.

Cu totul excepțional,

în condițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, instanțele judecătorești

pot reține cereri sau acțiuni netimbrate sau insuficient timbrate, obligând partea

să plătească taxele până la primul termen de judecată. Neîndeplinirea acestei obligații

se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii, în conformitate cu dispozițiile

art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, dispoziții incidente și în cazul neaplicării

timbrului judiciar.

Cum în speță, r

ecurentul-reclamant

P.C.I. nu s-a conformat

îndeplinirii obligației legale de plată prevăzută de actele normative menționate,

achitând doar suma de 19,5 RON cu titlu de taxă judiciară de timbru și timbru judiciar

de 0,15 RON, recursul declarat de acesta va fi anulat, ca insuficient timbrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca insuficient timbrat, recursul declarat

de reclamantul P.C.I. împotriva deciziei nr. 42 din data de 23 mai 2012 a Curții

de Apel Craiova, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 mai 2013.