ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2748/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2748/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj sub nr. 14310/95/2011, reclamantul P.C.I.

a chemat în judecată pe pârâtele SC C.E. SA Turceni și E.M.C. Jilț, solicitând

instanței ca, prin sentința ce se va pronunța, să fie obligate pârâtele, în

solidar, la plata drepturilor patrimoniale în cuantum de 132.277 RON, din

eficiența economică obținută ca urmare a utilizării invenției „cupă de

excavator cu rotor" la E.M.C. Jilț, în perioada 1 ianuarie 2008-31

decembrie 2008, indexate cu indicele de inflație de la data de 1 septembrie 2009,

până la data plății, precum și la plata dobânzilor legale, de la data

introducerii acțiunii până la efectuarea plății.

În drept, acțiunea a fost

întemeiată pe disp. art. 36 , 37 , 43 alin. (2), 63 alin. (1) din Legea nr. 64/1991,

art. 998-1000 și 1088 C. civ. anterior, art. 1.357 și 1373 C. civ. actual.

Pârâta SC C.E. SA

Turceni a formulat întâmpinare, precum și cerere reconvențională, prin care a solicitat

instanței să oblige reclamantul la plata sumelor încasate din contul SC C.E. SA

Turceni, cu titlul de drepturi de autor stabilite în afara unui contract valabil

încheiat fără ca brevetul de invenție să mai fie protejat de lege, invenția fiind

publică încă din anul 1999, având în vedere că prin mai multe hotărâri judecătorești

acesta a obținut drepturi de proprietate intelectuală fără ca brevetul să fie valabil.

În ședința publică din

20 februarie 2012, urmare a solicitării părților și constatându-se că doar cererea

principală este în stare de judecată, s-a dispus disjungerea cererii reconvenționale,

obiectul prezentului litigiu fiind doar cererea principală formulată de reclamant

împotriva pârâtelor.

Prin sentința civilă

nr. 49 din 20 februarie 2012, Tribunalul Gorj, a respins excepțiile autorității

de lucru judecat și prescripției dreptului la acțiune; a respins acțiunea și a disjuns

cererea reconvențională, pentru care s-a acordat termen de judecată la data de 29

martie 2012, cu citarea părților.

Cu privire la fondul cauzei,

tribunalul a reținut că reclamantul își întemeiază acțiunea atât pe dispozițiile

art. 998-1000 C. civ., cât și pe art. 1357 și art. 1373 din noul C. civ. Tribunalul

a constatat că, în raport de dispozițiile art. 3 și 5 din Legea nr. 71/2011 sunt

aplicabile dispozițiile vechiului C. civ., lege în vigoare la data faptei și a producerii

efectelor acesteia.

Ca stare de fapt, tribunalul

a constatat că reclamantul este unul dintre autorii invenției pentru care s-a eliberat

brevetul de invenție din 2001. Prin contractul din 1999 autorii invenției au convenit

cu C.N.L.O. ca brevetul să fie eliberat pe numele C.N.L.O., iar pe toată durata

de valabilitate a brevetului autorii să primească parte din beneficiile realizate

prin utilizarea invenției.

În Dosarul nr. 15629/95/2008,

autorii invenției au solicitat obligarea pârâtelor la plata părților cuvenite din

beneficii pentru anul 2008. Prin sentința civilă nr. 226 din 08 octombrie 2009 a

Tribunalului Gorj pârâtele au fost obligate să plătească în solidar drepturi de

autor aferente anului 2008.

Sentința nr. 226/2009

a fost menținută prin decizia 193 din 16 iunie 2010 a Curții de Apel Craiova, însă

prin decizia nr. 7150 din 14 octombrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție,

a admis recursul declarat de SC C.E. SA Turceni, a modificat decizia, a admis apelul

declarat de SC C.E. SA Turceni, a schimbat în tot sentința în sensul că a respins

cererea de chemare în judecată și a respins, ca nefundat, apelul reclamantului I.G.D..

Soluția Înaltei Curți

de Casație și Justiție s-a întemeiat pe împrejurarea că, urmare a neplății taxelor

de menținere în vigoare a brevetului, s-a dispus decăderea din drepturile conferite

de brevet începând cu data de 22 septembrie 1999, că durata de valabilitate a contractului

din 1999 este aceeași cu durata de valabilitate a brevetului de invenție și cum

aceasta din urmă a încetat, nu mai există temei pentru obligarea pârâtelor la plata

drepturilor bănești conform acestui contract, respectiv pentru angajarea răspunderii

contractuale.

Reclamantul consideră

că fapta pârâtelor de neplată a taxelor pentru menținerea în vigoare a brevetului

de invenție i-a produs prejudiciu, constând în sumele stabilite prin sentința

nr. 226/2009 a Tribunalului Gorj, în favoarea sa și în favoarea numitului S.N..

Tribunalul a reținut că

pentru angajarea răspunderii civile delictuale se impune a fi îndeplinite condițiile

existenței unei fapte ilicite, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate între

fapta ilicită și prejudiciu și a concluzionat că obligația prevăzută de art. 43

alin. (2) din Legea nr. 64/1991 este edictată în scopul protejării drepturilor titularului

de brevet în raport cu terții, pentru a preveni ca invenția să fie lipsită de protecție

juridică, să treacă în domeniul public și să poată fi utilizată de orice persoană.

Potrivit art. 43

alin. (3) din aceeași lege, neplata acestor taxe atrage decăderea titularului din

drepturile decurgând din brevet, deci este o sancțiune constând pierderea unor drepturi

ale însuși titularului de brevet și neplata taxelor nu poate fi considerată ca făcând

parte din sfera faptelor ilicite de natură a aduce atingere intereselor altor persoane.

Odată cu pierderea valabilității brevetului a încetat și durata de valabilitate

a contractului din 1999 și reclamantul nu a mai beneficiat de drepturile prevăzute

în acel contract, aceasta fiind urmare a clauzelor contractului pe care reclamantul

l-a încheiat.

Menținerea în vigoare

a brevetului nu poate fi considerată o obligație în sarcina pârâtelor și pentru

protejarea unor drepturi ale reclamantului decurgând dintr-un contract iar potrivit

art. 39 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 taxa pentru menținerea în vigoare poate

fi plătită de orice persoană interesată, reclamantul având posibilitatea de a plăti

taxele pentru menținerea brevetului.

Împotriva acestei sentințe,

a declarat apel reclamantul care în motivarea apelului a făcut o prezentare a argumentelor

aduse prin acțiune, a conținutului întâmpinării și a răspunsului reclamantului la

întâmpinare.

Prin decizia nr. 46 din

7 iunie 2012, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a respins apelul reclamantului,

ca nefondat.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut că

raporturile contractuale dintre reclamant,

coautor al unei invenții și pârâtă au fost dezlegate irevocabil prin hotărâri judecătorești

pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, statuându-se că

valabilitatea brevetului

de invenție și, implicit, a contractului de cesiune din 19 mai 1999, a încetat la

data de 22 iunie 1999, prin neplata taxelor de menținere în vigoare a brevetului.

Instanța supremă a stabilit

că reclamantul nu mai poate pretinde de la pârâtă plata drepturilor de inventator,

efectele puterii de lucru judecat de care se bucură deciziile nr. 6561 din 3 decembrie

2010, nr. 6562 din 3 dec. 2010, nr. 3942 din 22 iunie 2010 și nr. 4612 din 21 septembrie

2010 impunându-se și în speța de față. Aceeași autoritate de lucru judecat o are

și partea din considerentele hotărârilor irevocabile prin care Înalta Curte stabilește

că reclamantul, ca persoană interesată, avea obligația de a achita taxele de menținere

în vigoare a brevetului.

Reclamantul a susținut

în apel că a O.S.I.M. a notificat pe pârâtă pentru a revalida brevetul și că inventatorii

nu au fost încunoștiințați despre faptul că taxele nu s-au plătit, pentru a avea

posibilitatea de a le plăti. Această susținere nu este fondată, deoarece instanța

supremă, analizând obligațiile celor două părți ale contractului de cesiune din

19 mai 1999, prin care inventatorii au transmis dreptul la eliberarea brevetului

de invenție, nu a făcut distincție după cum aveau sau nu cunoștință despre data

până la care au fost plătite taxele, potrivit art. 43 alin. (2) din Legea nr. 64/1991.

În plus, legea nu distinge

după cum părțile interesate sunt notificate de O.S.I.M., ori află din alte surse

despre modul de achitare a taxelor, ci stabilește că obligația de plată pentru menținerea

valabilității brevetului aparține oricărei persoane interesate.

Ca o consecință, cel care

are interes trebuie să urmărească derularea raporturilor contractuale și să acționeze

cu bună credință, invocarea propriei culpe nefiind de natură să atragă răspunderea

altor părți.

Întemeindu-și acțiunea

pe principiile răspunderii civile delictuale, reclamantul avea obligația de a dovedi

existența unei fapte ilicite a pârâtelor, săvârșită cu oricare dintre formele vinovăției,

care să fi adus un prejudiciu în patrimoniul reclamantului.

Din modul în care s-au

desfășurat relațiile dintre părți, instanța apreciază că nu există fapta ilicită

și nici raportul de cauzalitate cerute de art. 998-999 C. civ..

Astfel, autoarea pârâtelor,

fosta C.N.L.O., și-a asumat în anul 1999 față de reclamant o obligație contractuală

și, derivat din aceasta, i s-a impus prin art. 43 alin. (2) din Legea nr. 64/1991,

obligația de a plăti taxe către stat pentru menținerea în vigoare a brevetului de

invenție. Neplata taxelor a avut drept consecință decăderea pârâtelor din drepturile

conferite de brevet, practic încetând protecția legală oferită celui care era titularul

brevetului, astfel că orice persoană putea folosi nestingherit invenția anterior

protejată.

Pârâtele au renunțat benevol

la protecția legală, dând posibilitatea terților de a utiliza invenția ce a intrat

în circuitul civil liber, renunțarea la dreptul de a folosi în exclusivitatea invenția

nefiind, prin natura sa, un fapt ilicit cauzator de prejudicii.

Nu există o obligație

legală sau contractuală a pârâtelor de a plăti mereu taxele de menținere în vigoare

a brevetului, ci obligația există doar dacă persoana interesată dorește ca invenția

să fie protejată. Atunci când nu mai are interesul protecției, se stinge și obligația

de a plăti taxele.

Nu constituie fapt ilicit

cauzator de prejudicii, săvârșit cu vinovăție, nici faptul că pârâtele nu au înștiințat

pe reclamant despre faptul că nu mai plătesc taxele de menținere în vigoare a brevetului,

deoarece o astfel de obligație nu a fost prevăzută nici în contractul dintre părți

și nici nu are un izvor legal, dimpotrivă, așa cum s-a arătat, reclamantul avea

interesul de a urmări modul în care este folosită și protejată invenția sa.

De asemenea, nu există

un raport de cauzalitate între fapta pârâtelor de a nu mai plăti taxele și eventualul

prejudiciu suferit de reclamant, care nu mai poate pretinde de la fostul cocontractant

plata drepturilor rezultate din folosința exclusivă a invenției, după decăderea

prevăzută de Legea nr. 64/1991, fiind inadmisibil a se solicita despăgubiri de la

cel care folosește invenția.

Aceleași argumente răspund

și cererii reclamantului de a fi angajată răspunderea pârâtelor pentru faptele salariaților

săi, care nu au plătit taxele.

În atare situație, cerințele

art. 998, 999 C. civ. nefiind îndeplinite, pretențiile reclamantului au fost corect

apreciate ca nefiind fondate.

Este de subliniat și faptul

că până la data de 28 martie 2008, când a fost publicată decăderea în B.O.P.I.,

reclamantul a chemat în judecată societățile organizate după anul 1999 din fosta

S.N.L.O. pentru a-i fi plătite drepturile decurgând din folosirea invenției, în

temeiul contractului de cesiune, fiind pronunțate mai multe hotărâri judecătorești

prin care s-au stabilit sumele de bani cuvenite inventatorului, pentru diferite

perioade de timp, iar societățile care au folosit invenția au achitat sumele la

care au fost obligate.

Aceste hotărâri nu au

autoritate de lucru judecat în speță și nu pot constitui temei al pretențiilor deduse

judecății, cât timp s-au avut în vedere exclusiv raporturile contractuale dintre

părți, iar nu angajarea răspunderii civile delictuale. Pe perioada de derulare a

respectivelor litigii, reclamantul avea posibilitatea de a cunoaște situația de

drept a brevetului său, iar pasivitatea sa nu poate constitui motiv pentru a invoca

faptul ilicit al altuia.

După cum deja s-a arătat,

renunțarea titularului la protecția brevetului de invenție nu este o faptă ilicită,

iar în speță nu este vorba despre o renunțare în condițiile art. 38 alin. (1) din

Legea nr. 64/1991, invocate în motivele suplimentare de apel, ci de refuzul titularului

de a mai plăti taxele de protecție, ceea ce a dus la decăderea din dreptul de a

folosi în exclusivitate invenția brevetată.

În atare condiții, titularul

de brevet nu are obligația de a da o declarație și nici de a aduce la cunoștința

inventatorilor faptul că nu a plătit și nu mai intenționează să plătească în viitor

taxele de protecție, decăderea din dreptul conferit de brevet intervenind ca o sancțiune.

Aceasta rezultă și din

reglementarea diferită a celor două instituții (renunțarea la brevet și decăderea),

în cuprinsul Legii nr. 64/1991 fiind dispoziții speciale pentru cele două situații,

respectiv art. 38 și art. 43.

Caracterul ilicit al neplății

taxelor de protecție rezultă din lege doar cu referire la raporturile dintre titularul

de brevet, cel obligat la plata taxelor și stat, care îi asigură protecția prin

O.S.I.M., iar nu cu referire la terțe persoane, deoarece obligația de plată este

către stat.

Promovând acțiunea de

față reclamantul avea obligația să dovedească fapta ilicită a pârâtelor săvârșită

în legătură cu patrimoniul reclamantului și prin raportare la acesta, cauzarea de

prejudicii reclamantului trebuia să fie rezultatul unei acțiuni sau inacțiuni săvârșită

în condițiile art. 998, 999 C. civ., dispoziții corect analizate de tribunal.

Împotriva acestei decizii,

a exercitat calea de atac a recursului reclamantul P.C.I., invocând în drept dispozițiile

art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și solicitând schimbarea hotărârii atacate,

în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinței tribunalului și pe fond,

admiterea acțiunii și obligarea pârâtelor, în solidar, la plata drepturilor patrimoniale

în cuantum de 132.277 RON, din eficiența economică obținută ca urmare a utilizării

invenției „cupă de excavator cu rotor" la E.M.C. Jilț, în perioada 1

ianuarie 2008-31 decembrie 2008, indexate cu indicele de inflație până la data plății,

precum și la plata dobânzilor legale, de la data introducerii acțiunii până la efectuarea

plății.

La termenul de judecată

din data de 12 februarie 2013, recurentul-reclamant, prin apărător ales, a depus

dovada achitării taxei judiciare de timbru de 19,5 RON și timbru judiciar de 0,15

RON.

Înalta Curte a pus

în discuție chestiunea

timbrajului cererii de recurs, având în vedere faptul că este vorba despre o acțiune

în răspundere civilă delictuală și a pus în vedere recurentului-reclamant să achite

diferența de taxă judiciară de timbru datorată pentru recurs, precum și taxele judiciare

de timbru datorate pentru celelalte fazele procesuale

, calculate potrivit

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, respectiv:

2.107,77

RON pentru recurs (reprezentând

diferența dintre suma datorată 2.127,27 RON și 19,5 RON taxa deja achitată), timbru

judiciar în valoare de 4,85 RON (reprezentând diferența dintre timbrul datorat de

5 RON și 0,15 RON - timbru depus),

4.254,54 RON pentru fond și timbru judiciar în

valoare de 5 RON și respectiv,

2.127,27

RON pentru apel și timbru judiciar în valoare de 5 RON.

Recurentul-reclamant a

formulat cerere de reexaminare a taxei judiciare de timbru, ce a fost respinsă prin

încheierea din data de 10 aprilie 2013.

La termenul de judecată

din data de 21 mai 2013, Înalta Curte a pus în discuție excepția insuficientei timbrări

a recursului, ce se impune a fi analizată cu prioritate, în temeiul art. 137

alin. (1) C. proc. civ..

R

ecurentul-reclamant

P.C.I. nu a timbrat recursul

în cuantumul datorat, deși a fost legal citat pentru termenul din 21 mai 2013 (dosar

recurs) cu mențiunea îndeplinirii obligației de plată a diferenței de taxă judiciară

de timbru și a depunerii timbrului judiciar datorate.

Potrivit dispozițiilor

art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, modificată

și ale art. 3 și art. 9 din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, cu modificările

ulterioare, taxele de timbru și timbrul judiciar se plătesc anticipat.

Cu totul excepțional,

în condițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, instanțele judecătorești

pot reține cereri sau acțiuni netimbrate sau insuficient timbrate, obligând partea

să plătească taxele până la primul termen de judecată. Neîndeplinirea acestei obligații

se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii, în conformitate cu dispozițiile

art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, dispoziții incidente și în cazul neaplicării

timbrului judiciar.

Cum în speță, r

ecurentul-reclamant

P.C.I. nu s-a conformat

îndeplinirii obligației legale de plată prevăzută de actele normative menționate,

achitând doar suma de 19,5 RON cu titlu de taxă judiciară de timbru și timbru judiciar

de 0,15 RON, recursul declarat de acesta va fi anulat, ca insuficient timbrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca insuficient timbrat, recursul declarat

de reclamantul P.C.I. împotriva deciziei nr. 46 din data de 7 iunie 2012 a Curții

de Apel Craiova, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 mai 2013.