ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2748/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj sub nr. 14310/95/2011, reclamantul P.C.I. a chemat în judecată pe pârâtele SC C.E. SA Turceni și E.M.C. Jilț, solicitând instanței ca, prin sentința ce se va pronunța, să fie obligate pârâtele, în solidar, la plata drepturilor patrimoniale în cuantum de 132.277 RON, din eficiența economică obținută ca urmare a utilizării invenției „cupă de excavator cu rotor" la E.M.C. Jilț, în perioada 1 ianuarie 2008-31 decembrie 2008, indexate cu indicele de inflație de la data de 1 septembrie 2009, până la data plății, precum și la plata dobânzilor legale, de la data introducerii acțiunii până la efectuarea plății.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe disp. art. 36 , 37 , 43 alin. (2), 63 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, art. 998-1000 și 1088 C. civ. anterior, art. 1.357 și 1373 C. civ. actual. Pârâta SC C.E. SA Turceni a formulat întâmpinare, precum și cerere reconvențională, prin care a solicitat instanței să oblige reclamantul la plata sumelor încasate din contul SC C.E. SA Turceni, cu titlul de drepturi de autor stabilite în afara unui contract valabil încheiat fără ca brevetul de invenție să mai fie protejat de lege, invenția fiind publică încă din anul 1999, având în vedere că prin mai multe hotărâri judecătorești acesta a obținut drepturi de proprietate intelectuală fără ca brevetul să fie valabil.

În ședința publică din 20 februarie 2012, urmare a solicitării părților și constatându-se că doar cererea principală este în stare de judecată, s-a dispus disjungerea cererii reconvenționale, obiectul prezentului litigiu fiind doar cererea principală formulată de reclamant împotriva pârâtelor. Prin sentința civilă nr. 49 din 20 februarie 2012, Tribunalul Gorj, a respins excepțiile autorității de lucru judecat și prescripției dreptului la acțiune; a respins acțiunea și a disjuns cererea reconvențională, pentru care s-a acordat termen de judecată la data de 29 martie 2012, cu citarea părților. Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a reținut că reclamantul își întemeiază acțiunea atât pe dispozițiile art. 998-1000 C. civ., cât și pe art. 1357 și art. 1373 din noul C. civ.

Tribunalul a constatat că, în raport de dispozițiile art. 3 și 5 din Legea nr. 71/2011 sunt aplicabile dispozițiile vechiului C. civ., lege în vigoare la data faptei și a producerii efectelor acesteia. Ca stare de fapt, tribunalul a constatat că reclamantul este unul dintre autorii invenției pentru care s-a eliberat brevetul de invenție din 2001. Prin contractul din 1999 autorii invenției au convenit cu C.N.L.O. ca brevetul să fie eliberat pe numele C.N.L.O., iar pe toată durata de valabilitate a brevetului autorii să primească parte din beneficiile realizate prin utilizarea invenției.

În Dosarul nr. 15629/95/2008, autorii invenției au solicitat obligarea pârâtelor la plata părților cuvenite din beneficii pentru anul 2008. Prin sentința civilă nr. 226 din 08 octombrie 2009 a Tribunalului Gorj pârâtele au fost obligate să plătească în solidar drepturi de autor aferente anului 2008. Sentința nr. 226/2009 a fost menținută prin decizia 193 din 16 iunie 2010 a Curții de Apel Craiova, însă prin decizia nr. 7150 din 14 octombrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, a admis recursul declarat de SC C.E. SA Turceni, a modificat decizia, a admis apelul declarat de SC C.E. SA Turceni, a schimbat în tot sentința în sensul că a respins cererea de chemare în judecată și a respins, ca nefundat, apelul reclamantului I.G.D..

Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a întemeiat pe împrejurarea că, urmare a neplății taxelor de menținere în vigoare a brevetului, s-a dispus decăderea din drepturile conferite de brevet începând cu data de 22 septembrie 1999, că durata de valabilitate a contractului din 1999 este aceeași cu durata de valabilitate a brevetului de invenție și cum aceasta din urmă a încetat, nu mai există temei pentru obligarea pârâtelor la plata drepturilor bănești conform acestui contract, respectiv pentru angajarea răspunderii contractuale. Reclamantul consideră că fapta pârâtelor de neplată a taxelor pentru menținerea în vigoare a brevetului de invenție i-a produs prejudiciu, constând în sumele stabilite prin sentința nr. 226/2009 a Tribunalului Gorj, în favoarea sa și în favoarea numitului S.N..

Tribunalul a reținut că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se impune a fi îndeplinite condițiile existenței unei fapte ilicite, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și a concluzionat că obligația prevăzută de art. 43 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 este edictată în scopul protejării drepturilor titularului de brevet în raport cu terții, pentru a preveni ca invenția să fie lipsită de protecție juridică, să treacă în domeniul public și să poată fi utilizată de orice persoană. Potrivit art. 43 alin. (3) din aceeași lege, neplata acestor taxe atrage decăderea titularului din drepturile decurgând din brevet, deci este o sancțiune constând pierderea unor drepturi ale însuși titularului de brevet și neplata taxelor nu poate fi considerată ca făcând parte din sfera faptelor ilicite de natură a aduce atingere intereselor altor persoane.

Odată cu pierderea valabilității brevetului a încetat și durata de valabilitate a contractului din 1999 și reclamantul nu a mai beneficiat de drepturile prevăzute în acel contract, aceasta fiind urmare a clauzelor contractului pe care reclamantul l-a încheiat. Menținerea în vigoare a brevetului nu poate fi considerată o obligație în sarcina pârâtelor și pentru protejarea unor drepturi ale reclamantului decurgând dintr-un contract iar potrivit art. 39 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 taxa pentru menținerea în vigoare poate fi plătită de orice persoană interesată, reclamantul având posibilitatea de a plăti taxele pentru menținerea brevetului. Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamantul care în motivarea apelului a făcut o prezentare a argumentelor aduse prin acțiune, a conținutului întâmpinării și a răspunsului reclamantului la întâmpinare.

Prin decizia nr. 46 din 7 iunie 2012, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a respins apelul reclamantului, ca nefondat. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că raporturile contractuale dintre reclamant, coautor al unei invenții și pârâtă au fost dezlegate irevocabil prin hotărâri judecătorești pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, statuându-se că valabilitatea brevetului de invenție și, implicit, a contractului de cesiune din 19 mai 1999, a încetat la data de 22 iunie 1999, prin neplata taxelor de menținere în vigoare a brevetului. Instanța supremă a stabilit că reclamantul nu mai poate pretinde de la pârâtă plata drepturilor de inventator, efectele puterii de lucru judecat de care se bucură deciziile nr. 6561 din 3 decembrie 2010, nr. 6562 din 3 dec. 2010, nr. 3942 din 22 iunie 2010 și nr. 4612 din 21 septembrie 2010 impunându-se și în speța de față.

Aceeași autoritate de lucru judecat o are și partea din considerentele hotărârilor irevocabile prin care Înalta Curte stabilește că reclamantul, ca persoană interesată, avea obligația de a achita taxele de menținere în vigoare a brevetului. Reclamantul a susținut în apel că a O.S.I.M. a notificat pe pârâtă pentru a revalida brevetul și că inventatorii nu au fost încunoștiințați despre faptul că taxele nu s-au plătit, pentru a avea posibilitatea de a le plăti. Această susținere nu este fondată, deoarece instanța supremă, analizând obligațiile celor două părți ale contractului de cesiune din 19 mai 1999, prin care inventatorii au transmis dreptul la eliberarea brevetului de invenție, nu a făcut distincție după cum aveau sau nu cunoștință despre data până la care au fost plătite taxele, potrivit art. 43 alin. (2) din Legea nr. 64/1991.

În plus, legea nu distinge după cum părțile interesate sunt notificate de O.S.I.M., ori află din alte surse despre modul de achitare a taxelor, ci stabilește că obligația de plată pentru menținerea valabilității brevetului aparține oricărei persoane interesate. Ca o consecință, cel care are interes trebuie să urmărească derularea raporturilor contractuale și să acționeze cu bună credință, invocarea propriei culpe nefiind de natură să atragă răspunderea altor părți. Întemeindu-și acțiunea pe principiile răspunderii civile delictuale, reclamantul avea obligația de a dovedi existența unei fapte ilicite a pârâtelor, săvârșită cu oricare dintre formele vinovăției, care să fi adus un prejudiciu în patrimoniul reclamantului.

Din modul în care s-au desfășurat relațiile dintre părți, instanța apreciază că nu există fapta ilicită și nici raportul de cauzalitate cerute de art. 998-999 C. civ.. Astfel, autoarea pârâtelor, fosta C.N.L.O., și-a asumat în anul 1999 față de reclamant o obligație contractuală și, derivat din aceasta, i s-a impus prin art. 43 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, obligația de a plăti taxe către stat pentru menținerea în vigoare a brevetului de invenție. Neplata taxelor a avut drept consecință decăderea pârâtelor din drepturile conferite de brevet, practic încetând protecția legală oferită celui care era titularul brevetului, astfel că orice persoană putea folosi nestingherit invenția anterior protejată.

Pârâtele au renunțat benevol la protecția legală, dând posibilitatea terților de a utiliza invenția ce a intrat în circuitul civil liber, renunțarea la dreptul de a folosi în exclusivitatea invenția nefiind, prin natura sa, un fapt ilicit cauzator de prejudicii. Nu există o obligație legală sau contractuală a pârâtelor de a plăti mereu taxele de menținere în vigoare a brevetului, ci obligația există doar dacă persoana interesată dorește ca invenția să fie protejată. Atunci când nu mai are interesul protecției, se stinge și obligația de a plăti taxele.

Nu constituie fapt ilicit cauzator de prejudicii, săvârșit cu vinovăție, nici faptul că pârâtele nu au înștiințat pe reclamant despre faptul că nu mai plătesc taxele de menținere în vigoare a brevetului, deoarece o astfel de obligație nu a fost prevăzută nici în contractul dintre părți și nici nu are un izvor legal, dimpotrivă, așa cum s-a arătat, reclamantul avea interesul de a urmări modul în care este folosită și protejată invenția sa. De asemenea, nu există un raport de cauzalitate între fapta pârâtelor de a nu mai plăti taxele și eventualul prejudiciu suferit de reclamant, care nu mai poate pretinde de la fostul cocontractant plata drepturilor rezultate din folosința exclusivă a invenției, după decăderea prevăzută de Legea nr. 64/1991, fiind inadmisibil a se solicita despăgubiri de la cel care folosește invenția.

Aceleași argumente răspund și cererii reclamantului de a fi angajată răspunderea pârâtelor pentru faptele salariaților săi, care nu au plătit taxele. În atare situație, cerințele art. 998, 999 C. civ. nefiind îndeplinite, pretențiile reclamantului au fost corect apreciate ca nefiind fondate. Este de subliniat și faptul că până la data de 28 martie 2008, când a fost publicată decăderea în B.O.P.I., reclamantul a chemat în judecată societățile organizate după anul 1999 din fosta S.N.L.O. pentru a-i fi plătite drepturile decurgând din folosirea invenției, în temeiul contractului de cesiune, fiind pronunțate mai multe hotărâri judecătorești prin care s-au stabilit sumele de bani cuvenite inventatorului, pentru diferite perioade de timp, iar societățile care au folosit invenția au achitat sumele la care au fost obligate.

Aceste hotărâri nu au autoritate de lucru judecat în speță și nu pot constitui temei al pretențiilor deduse judecății, cât timp s-au avut în vedere exclusiv raporturile contractuale dintre părți, iar nu angajarea răspunderii civile delictuale. Pe perioada de derulare a respectivelor litigii, reclamantul avea posibilitatea de a cunoaște situația de drept a brevetului său, iar pasivitatea sa nu poate constitui motiv pentru a invoca faptul ilicit al altuia. După cum deja s-a arătat, renunțarea titularului la protecția brevetului de invenție nu este o faptă ilicită, iar în speță nu este vorba despre o renunțare în condițiile art. 38 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, invocate în motivele suplimentare de apel, ci de refuzul titularului de a mai plăti taxele de protecție, ceea ce a dus la decăderea din dreptul de a folosi în exclusivitate invenția brevetată.

În atare condiții, titularul de brevet nu are obligația de a da o declarație și nici de a aduce la cunoștința inventatorilor faptul că nu a plătit și nu mai intenționează să plătească în viitor taxele de protecție, decăderea din dreptul conferit de brevet intervenind ca o sancțiune. Aceasta rezultă și din reglementarea diferită a celor două instituții (renunțarea la brevet și decăderea), în cuprinsul Legii nr. 64/1991 fiind dispoziții speciale pentru cele două situații, respectiv art. 38 și art. 43. Caracterul ilicit al neplății taxelor de protecție rezultă din lege doar cu referire la raporturile dintre titularul de brevet, cel obligat la plata taxelor și stat, care îi asigură protecția prin O.S.I.M., iar nu cu referire la terțe persoane, deoarece obligația de plată este către stat.

Promovând acțiunea de față reclamantul avea obligația să dovedească fapta ilicită a pârâtelor săvârșită în legătură cu patrimoniul reclamantului și prin raportare la acesta, cauzarea de prejudicii reclamantului trebuia să fie rezultatul unei acțiuni sau inacțiuni săvârșită în condițiile art. 998, 999 C. civ., dispoziții corect analizate de tribunal. Împotriva acestei decizii, a exercitat calea de atac a recursului reclamantul P.C.I., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și solicitând schimbarea hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinței tribunalului și pe fond, admiterea acțiunii și obligarea pârâtelor, în solidar, la plata drepturilor patrimoniale în cuantum de 132.277 RON, din eficiența economică obținută ca urmare a utilizării invenției „cupă de excavator cu rotor" la E.M.C.

Jilț, în perioada 1 ianuarie 2008-31 decembrie 2008, indexate cu indicele de inflație până la data plății, precum și la plata dobânzilor legale, de la data introducerii acțiunii până la efectuarea plății. La termenul de judecată din data de 12 februarie 2013, recurentul-reclamant, prin apărător ales, a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru de 19,5 RON și timbru judiciar de 0,15 RON.

Înalta Curte a pus în discuție chestiunea timbrajului cererii de recurs, având în vedere faptul că este vorba despre o acțiune în răspundere civilă delictuală și a pus în vedere recurentului-reclamant să achite diferența de taxă judiciară de timbru datorată pentru recurs, precum și taxele judiciare de timbru datorate pentru celelalte fazele procesuale , calculate potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, respectiv: 2.107,77 RON pentru recurs (reprezentând diferența dintre suma datorată 2.127,27 RON și 19,5 RON taxa deja achitată), timbru judiciar în valoare de 4,85 RON (reprezentând diferența dintre timbrul datorat de 5 RON și 0,15 RON - timbru depus), 4.254,54 RON pentru fond și timbru judiciar în valoare de 5 RON și respectiv, 2.127,27 RON pentru apel și timbru judiciar în valoare de 5 RON.

Recurentul-reclamant a formulat cerere de reexaminare a taxei judiciare de timbru, ce a fost respinsă prin încheierea din data de 10 aprilie 2013. La termenul de judecată din data de 21 mai 2013, Înalta Curte a pus în discuție excepția insuficientei timbrări a recursului, ce se impune a fi analizată cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ.. R ecurentul-reclamant P.C.I. nu a timbrat recursul în cuantumul datorat, deși a fost legal citat pentru termenul din 21 mai 2013 (dosar recurs) cu mențiunea îndeplinirii obligației de plată a diferenței de taxă judiciară de timbru și a depunerii timbrului judiciar datorate. Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, modificată și ale art. 3 și art. 9 din O.G.

nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, cu modificările ulterioare, taxele de timbru și timbrul judiciar se plătesc anticipat. Cu totul excepțional, în condițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, instanțele judecătorești pot reține cereri sau acțiuni netimbrate sau insuficient timbrate, obligând partea să plătească taxele până la primul termen de judecată. Neîndeplinirea acestei obligații se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii, în conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, dispoziții incidente și în cazul neaplicării timbrului judiciar. Cum în speță, r ecurentul-reclamant P.C.I. nu s-a conformat îndeplinirii obligației legale de plată prevăzută de actele normative menționate, achitând doar suma de 19,5 RON cu titlu de taxă judiciară de timbru și timbru judiciar de 0,15 RON, recursul declarat de acesta va fi anulat, ca insuficient timbrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Anulează, ca insuficient timbrat, recursul declarat de reclamantul P.C.I. împotriva deciziei nr. 46 din data de 7 iunie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 mai 2013.