ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 966/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 966/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în

condițiile

art.

256

C. proc.

civ.

,

asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 12 decembrie 2011 pe rolul Tribunalului Gorj,

reclamantul P.C.I. a chemat în judecată pârâta Societatea Națională a

Lignitului Oltenia, solicitând obligarea acesteia la plata drepturilor

patrimoniale rezultate din eficiența economică obținută ca urmare a utilizării

invenției ,,Cupă de excavator cu rotor” la Exploatarea Minieră Roșia, la Exploatarea Minieră Husnicioara și la Exploatarea Minieră

Peșteana, în perioada 1 ianuarie 2008-31 decembrie 2011, indexate cu indicele de

inflație de la data când trebuiau plătite, până la data plății, la plata

dobânzilor legale și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii

a susținut că este coautor al invenției ,,Cupă de excavator cu rotor” pentru

care s-a eliberat brevet de invenție nr. 116822B1/2001 fostei Companii

Naționale a Lignitului Oltenia, în temeiul contractului de cesiune din 19 mai

1999, prin care inventatorii au transmis dreptul la eliberarea brevetului de

invenție.

Reclamantul arată că

pârâta avea obligația de a achita taxele de menținere în vigoare a brevetului

de invenție, potrivit art. 43 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, că această

obligație nu a fost îndeplinită, valabilitatea brevetului de invenție încetând

la data de 22 iunie 1999, ceea ce a determinat și încetarea valabilității contractului

de cesiune, situație reținută prin decizia nr. 3942 din 22 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în dosar nr. 15628/95/2008.

Mai susține

reclamantul că neachitarea taxelor de menținere în vigoare a brevetului de

invenție a condus la încetarea valabilității brevetului și a contractului de

cesiune din culpa exclusivă a pârâtei și aceasta datorează, în temeiul art. 998-1000

C. civ. vechi și art. 1357 - 1373 din noul C. civ., despăgubiri pentru prejudiciul

pe care l-a produs prin neplata taxelor de menținere în vigoare a brevetului de

invenție.

Prin sentința civilă nr.

26 din 6 februarie 2012, pronunțată de Tribunalul Gorj – Secția Civilă, acțiunea

a fost respinsă.

Curtea de Apel

Craiova - Secția I civilă, învestită cu soluționarea apelului declarat de

reclamant, prin decizia nr. 35 din 26 aprilie 2012, a respins calea de atac, ca

nefondată, pentru considerentele ce urmează.

Potrivit

art. 103

din Legea nr. 71/2001 de punere în aplicare a

noului C. civ., obligațiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt

supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a

săvârșirii lor. Răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii se

circumscrie obligațiilor născute din faptele juridice extracontractuale, prin

urmare răspunderea pârâtei pentru fapta imputată de reclamant este reglementată

de dispozițiile art. 998-999 C. civ. din 1864, referirile făcute de tribunal și

de reclamant la dispozițiile actuale ale codului civil fiind greșite.

De

asemenea, instanța a constatat că acțiunea fiind introdusă după modificarea Codului

de procedură civilă prin Legea nr. 202/2010, necompetența materială nu mai

poate fi invocată în căile de atac, dacă nu a fost ridicată la prima zi de

înfățișare în fața primei instanțe, în acest sens fiind dispozițiile art. 159

și 159

1

C. proc. civ.

Acțiunea

a fost introdusă după intrarea în vigoare a noului C. civ., care nu mai

reglementează prescripția ca o instituție juridică de ordine publică, așa încât

instanța de apel nu a pus în discuție nici dacă dreptul la acțiune al

reclamantului este prescris, în raport de prevederile art. 2513 C. civ., fiind

dată posibilitatea invocării prescripției doar prin întâmpinare, la prima

instanță. Deși dreptul pus în discuție s-a născut anterior modificării

reglementărilor C. civ. și din Decretul nr. 158/1967, prevederile art. 2513 C.

civ. se aplică procesului de față, deoarece supraviețuiesc din reglementarea

anterioară doar normele expres prevăzute de legea de punerea în aplicare a

codului.

Critica

reclamantului privind

nepronunțarea primei instanțe cu privire la cererea Societatea

Națională a Lignitului Oltenia pentru introducerea în cauză a societăților EM

Roșia, EM Peșteana, EM Husnicioara nu este lipsită de interes. Astfel, prin

întâmpinarea depusă la prima instanță, pârâta a formulat apărări pe fondul

cauzei și a solicitat și introducerea în cauză a societăților arătate, fără a

indica dispozițiile legale în temeiul cărora a formulat această cerere.

În răspunsul la întâmpinare,

formulat de reclamant pentru termenul din 6 februarie 2012, acesta s-a opus

cererii de introducere în cauză a altor societăți, arătând, printre altele, și

că acestea sunt subunități fără personalitate juridică. Cum reclamantul a

arătat că nu are raporturi contractuale cu aceste societăți și cum acțiunea

promovată privea angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, faptul că

instanța nu a pus în discuție introducerea în cauză a unor persoane juridice

indicate prin întâmpinare nu afectează raporturile patrimoniale dintre pârâtă

și reclamant, acestuia nefiindu-i afectate drepturile procesuale, nu are

interes să formuleze critica în apel.

Sentința primei

instanțe este motivată în condițiile legii, fiind respectate dispozițiile art. 261

pct. 5 C. proc. civ. Susținerile reclamantului din răspunsul la întâmpinare au

fost analizate din perspectiva condițiilor răspunderii civile delictuale.

Instanța nu are obligația de a răspunde fiecărei fraze din cererea de chemare

în judecată sau din susținerile ulterioare ale părților, ci trebuie să grupeze

argumentele pe probleme de drept și de fapt, stabilind dacă pretențiile deduse

judecății sunt întemeiate.

În cererea despre

care face vorbire reclamantul, s-a susținut că nu se poate reține culpa

reclamantului pentru neachitarea taxelor de menținere în vigoare a brevetului;

a arătat că decăderea din protecție a brevetului se datorează faptei ilicite a

pârâtei care avea obligația de plată a taxelor, ori la toate aceste chestiuni

s-a răspuns de tribunal.

Analizând

criticile din apel care vizează fondul cauzei, instanța a apreciat că în mod

corect prima instanță a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile angajării

răspunderii civile delictuale a pârâtei.

Raporturile

contractuale dintre reclamant, coautor al unei invenții, și pârâtă au fost

dezlegate irevocabil prin hotărâri judecătorești pronunțate de Înalta Curte de

Casație și Justiție, statuându-se că

valabilitatea brevetului de invenție și,

implicit, a contractului de cesiune din 19 mai 1999, a încetat la data de 22 iunie 1999, prin neplata taxelor de menținere în vigoare a brevetului.

Instanța supremă a

stabilit că reclamantul nu mai poate pretinde de la pârâtă plata drepturilor de

inventator, efectele puterii de lucru judecat de care se bucură deciziile nr. 6561

din 3 decembrie 2010, 6562 din 3 decembrie 2010, 3942 din 22 iunie 2010 și 4612

din 21 septembrie 2010 impunându-se și în speța de față. Aceeași autoritate de

lucru judecat o are și partea din considerentele hotărârilor irevocabile prin

care Înalta Curte stabilește că reclamantul, ca persoană interesată, avea

obligația de a achita taxele de menținere în vigoare a brevetului.

Reclamantul a

susținut în apel că a intervenit o situație de fapt nouă, necunoscută instanței

la data pronunțării hotărârilor irevocabile arătate, în sensul că nu s-a

cunoscut faptul că Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci nu a notificat și

pe inventatori cu privire la neplata taxelor. Această susținere nu este

fondată, deoarece instanța supremă, analizând obligațiile celor două părți derivând

din contractul de cesiune nr. 3333 din 19 mai 1999, prin care inventatorii au

transmis dreptul la eliberarea brevetului de invenție, nu a făcut distincție

după cum părțile aveau sau nu cunoștință despre data până la care au fost

plătite taxele, potrivit art. 43 alin. (2) din Legea nr. 64/1991.

În plus, legea nu

distinge după cum părțile interesate sunt notificate de Oficiul de Stat pentru

Invenții și Mărci ori află din alte surse despre modul de achitare a taxelor,

ci stabilește că obligația de plată pentru menținerea valabilității brevetului

aparține oricărei persoane interesate.

Ca o consecință, cel

care are interes trebuie să urmărească derularea raporturilor contractuale și

să acționeze cu bună credință, invocarea propriei culpe nefiind de natură să

atragă răspunderea altor părți.

Întemeindu-și

acțiunea pe principiile răspunderii civile delictuale, reclamantul avea

obligația de a dovedi existența unei fapte ilicite a pârâtei, săvârșită cu

oricare dintre formele vinovăției, care să fi adus un prejudiciu în patrimoniul

reclamantului.

Din modul în care

s-au desfășurat relațiile dintre părți, instanța a apreciat că nu există fapta

ilicită și nici raportul de cauzalitate cerute de art. 998-999 C. civ.

Astfel, pârâta și-a

asumat în anul 1999 față de reclamant o obligație contractuală și, derivat din

aceasta, i s-a impus prin art. 43 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 obligația de

a plăti taxe către stat pentru menținerea în vigoare a brevetului de invenție.

Neplata taxelor a avut drept consecință decăderea pârâtei din drepturile

conferite de brevet, practic încetând protecția legală oferită celui care era

titularul brevetului, astfel că orice persoană putea folosi nestingherit invenția

anterior protejată.

Pârâta a renunțat

benevol la protecția legală, dând posibilitatea terților de a utiliza invenția

ce a intrat în circuitul civil liber, renunțarea la dreptul de a folosi în

exclusivitatea invenția nefiind, prin natura sa, un fapt ilicit cauzator de

prejudicii.

Nu există o obligație

legală sau contractuală a pârâtei de a plăti mereu taxele de menținere în

vigoare a brevetului, ci obligația există doar dacă persoana interesată dorește

ca invenția să fie protejată. Atunci când nu mai are interesul protecției, se

stinge și obligația de a plăti taxele.

Nu constituie fapt

ilicit cauzator de prejudicii, săvârșit cu vinovăție, nici faptul că pârâta nu a

înștiințat pe reclamant despre faptul că nu mai plătește taxele de menținere în

vigoare a brevetului, deoarece o astfel de obligație nu a fost prevăzută nici

în contractul dintre părți și nici nu are un izvor legal, dimpotrivă, așa cum

s-a arătat, reclamantul avea interesul de a urmări modul în care este folosită

și protejată invenția sa.

De asemenea, nu

există un raport de cauzalitate între fapta pârâtei de a nu mai plăti taxele și

eventualul prejudiciu suferit de reclamant, care nu mai poate pretinde de la

fostul cocontractant plata drepturilor rezultate din folosința exclusivă a

invenției, după decăderea prevăzută de Legea nr. 64/1991.

Cu aceleași argumente

s-a răspuns și cererii reclamantului de a fi angajată răspunderea pârâtei

pentru faptele salariaților săi, care nu au plătit taxele.

În atare situație,

cerințele art. 998-999 C. civ. nefiind îndeplinite, pretențiile reclamantului

au fost corect apreciate ca nefondate.

Împotriva deciziei a

declarat recurs reclamantul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.

proc. civ., solicitând casarea acesteia, cu trimiterea cauzei spre rejudecare

față de împrejurarea că fondul pricinii nu a fost analizat.

Prin dezvoltarea

motivelor de recurs se invocă că niciuna dintre instanțele de fond nu au

analizat lipsa culpei reclamantului pentru neachitarea taxelor de menținerea în

vigoare a brevetului ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., câtă vreme hotărârea nu cuprinde motivele cu privire

la acest motiv de apel.

Din perspectiva pct

.

9 al

art.

304

C. proc.

civ.

se mai arată

că s-a reținut în mod greșit că fapta pârâtei de a nu plăti taxele de menținere

în vigoare a brevetului de invenție nu are caracter ilicit, față de prevederile

art.

43

alin. (2)

și

(

3

)

din Legea

nr.

64/1991 și

art.

998-999

C. civ.

Astfel, textul

stabilește sancțiunea decăderii ca urmare a faptei ilicite, constând în neplata

taxelor.

Recurentul susține și

că este eronată și motivarea potrivit căreia fapta neplății taxelor de

menținere în vigoare a brevetului de invenție, nu a cauzat prejudicii. Dacă se

achitau taxele de menținere în vigoare a brevetului de invenție, era în vigoare

contractul de cesiune, iar reclamantul primea drepturile de autor rezultate din

exploatarea invenției.

Se mai arată că este

nelegală motivarea instanței de apel potrivit căreia nu există o obligație

legală sau contractuală a pârâtei de a plăti mereu taxele de menținere în

vigoare a brevetului de invenție, față de dispozițiile

art.

43

alin.

(2) din Legea

nr.

64/1991.

Împrejurarea că

pârâta nu a înștiințat pe reclamant despre faptul că nu mai plătește taxele de

menținere în vigoare a brevetului, constituie faptul licit cauzator de prejudicii.

În speță, între

inventatori și pârâtă s-a încheiat contractul de cesiune, prin care se

transmitea dreptul la eliberarea brevetului de invenție către Compania

Națională a Lignitului Oltenia și implicit, obligația titularului de brevet de

a plăti taxele de menținere în vigoare a brevetului de invenție, pe întreaga

durată de valabilitate.

Obligația de plată a

taxelor de menținere în vigoare a brevetului de invenție

,

trebuie privită ca o

obligație asumată prin contractul în menținerea valabilității brevetului de

invenție și a contractului.

Prin omisiunea

pârâtei de a-

l

înștiința pe

reclamant că nu a plătit taxele de menținere în vigoare a brevetului de

invenție

,

s-a urmărit un scop

imoral, acela de încetare a protecției brevetului de invenție.

Critica a fost

încadrată și pe dispozițiile

art.

304

pct.

8

C. proc.

civ.

O altă critică se

referă la reținerea greșită a puterii de lucru judecat cu privire la faptul că

reclamantul nu poate pretinde de la pârâtă plata drepturilor de autor.

Dimpotrivă, prin

hotărârile Înaltei Curți de Casație și Justiție cu putere de lucru judecat s-a

stabilit că respectivele drepturi au fost solicitate în temeiul contractului de

cesiune, încheiate pe durata de valabilitate a brevetului de invenție, perioadă

ce a încetat odată cu încetarea protecției brevetului de invenție, respectiv la

22 iunie 1999, astfel că nu mai există temei pentru obligarea pârâtelor la

plata drepturilor bănești, conform

art.

569

C. civ.

Critica a fost

încadrată în dispozițiile

art.

304

pct.

8

C. proc.

civ.

față

de împrejurarea că instanța de apel a interpretat greșit deciziile Înaltei

Curți de Casație și Justiție pe anul 2010, cu

nr.

6561, 6562, 3942 și

4612.

Se mai arată că este

eronată motivarea instanței de apel, potrivit căreia, cu autoritate de lucru

judecat, prin hotărârile irevocabile suscitate, s-a stabilit că reclamantul

avea obligația de achita taxele de menținere în vigoare a brevetului de

invenție, deoarece hotărârile nu se bucură de autoritatea de lucru judecat,

fiind pronunțate în spețe în care acțiunea era întemeiată pe răspunderea civilă

contractuală.

De asemenea, nu s-a reținut

în sarcina reclamantului obligația de a plăti taxele de menținere în vigoare a

brevetului de invenție

,

ci numai faptul că reclamanții, ca persoane

interesate în menținerea în vigoare a brevetului, aveau posibilitatea de a fi

plătit ei însăși taxele în conformitate cu

art.

39

alin. (

3

)

din Legea

nr.

64/1991.

În cauză nu se poate

reține vreo culpă a reclamantului sau a celorlalți inventatori deoarece nu au

fost anunțați de titularul de brevet că datorează taxele de tipărire a

descrierii și eliberare a brevetului de invenție, însă și taxele de menținere

în vigoare pentru 1 -

4 ani.

Nu a fost înștiințat nici de Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci că

titularul brevetului n-a achitat taxele de menținere în vigoare a acestuia,

deși erau persoane interesate să achite respectivele taxe.

Cele arătate au fost

încadrate în

pct.

9 al

art.

304

C. proc.

civ.

,

față de împrejurarea că dispozițiile

art.

1201

C. civ.

, referitor la autoritatea

de lucru judecat nu sunt incidente în cauză.

Înalta Curte,

analizând decizia prin raportarea criticilor formulate la temeiurile de drept

incidente cauzei, reține caracterul nefondat al recursului pentru argumentele

ce succed.

- Răspunderea civilă

pentru fapta proprie este instituită prin

art.

998 și 999

C. civ.

1865, care

constituie temeiul pentru stabilirea condițiilor generale ale răspunderii.

Astfel, potrivit

art.

998 „orice faptă a

omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală

s-a ocazionat, a-l repara”, iar conform

art.

999 „omul este

responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de

acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa”.

Din prevederile

legale menționate rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se

cer a fi întrunite cumulativ câteva condiții, și anume să existe o faptă

ilicită care să producă un prejudiciu, trebuind să existe o legătură directă și

neîntreruptă între faptă și prejudiciu.

Fapta ilicită reprezintă

o acțiune sau inacțiune prin care se încalcă o normă de conduită obligatorie.

Aceasta se poate prezenta sub formă comisivă atunci când autorul faptei încalcă

o normă expresă care interzice acțiunea săvârșită sau omisivă atunci când nu

îndeplinește o acțiune pe care o impune norma legală.

Reclamantul impută

pârâtei omisiunea de a achita taxele aferente menținerii brevetului în vigoare

precum și omisiunea de a înștiința pe autorii invenției despre intenția de a nu

mai plăti taxele de menținere în vigoare a brevetului.

- Contrar opiniei

recurentului instanța de apel a constatat absența culpei pârâtei dând eficiență

principiului puterii lucrului judecat.

Potrivit principiului

puterii de lucru judecat, modalitatea în care au fost dezbătute anterior,

printr-o hotărâre judecătorească anumite aspecte litigioase în raporturile

dintre părți, suprimă posibilitatea de a statua diferit într-un litigiu

ulterior.

Astfel spus, efectul

pozitiv al lucrului judecat se impune

într-un al doilea proces care are legătură cu

chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai

contrazice, aceasta pentru a nu fi înlăturate efectele lucrului judecat.

În cauză, prin

deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție

nr.

6561

din

3

decembrie

2010,

nr.

6562

din

3

decembrie

2010,

nr.

3942

din

22

iunie

2010 și

nr.

4612

din

21

septembrie

2010,

pronunțate în litigii purtate între aceleași părți cu referire, printre altele,

la sancțiunea decăderii titularului din drepturile decurgând din brevet urmare

a neîndeplinirii dispozițiilor

art.

43

alin. (2)

din Legea

nr.

64/1991 conform

cărora titularul datorează anual taxe de menținere în vigoare a brevetului, s-a

stabilit că reclamantul, ca persoană interesată de menținerea în vigoare a

brevetului, putea să plătească el însuși taxele conform

art.

39

alin. (3)

din Legea

nr.

64/1991, care prevede

o atare posibilitate.

S-a mai reținut că

nici titulara brevetului și nici inventatorii (unul dintre ei fiind

reclamantul) nu au cerut și obținut revalidarea brevetului, motiv pentru care

nu mai există temei pentru obligarea la plata drepturilor bănești cuvenite

inventatorilor câtă vreme, brevetul nu mai este în vigoare de la 22 iunie 1999.

Cu alte cuvinte,

instanțele au reținut că omisiunea, atât a titularului de brevet cât și a

autorilor invenției de a achita taxele de menținere în vigoare a brevetului, a

condus la decăderea din drepturile conferite de brevet.

De precizat că plata

taxelor datorate conform

art.

43

alin. (2)

din Legea

nr.

64/1991 este o

facultate a titularului de brevet ori a autorului invenției și nu o obligație

câtă vreme plata taxelor are drept scop doar menținerea în vigoare a

brevetului.

Din cele mai sus

expuse reiese că instanța superioară de fond a aplicat corespunzător principiul

puterii de lucru judecat, câtă vreme și reclamantul, în calitate de persoană

interesată, putea și trebuia să plătească taxele în conformitate cu

art.

39

alin. (3)

din Legea

nr.

64/1991 pentru a

menține în vigoare brevetul în vederea obținerii drepturilor bănești rezultate

din exploatarea invenției.

- Deși de natură a

aduce prejudicii dreptului subiectiv al inventatorului de a beneficia de

compensații materiale pentru invenția sa, faptă cauzatoare invocată – neplata

taxelor de menținere în vigoare a brevetului – nu are caracter ilicit.

Prin urmare nu se pune problema angajării răspunderii civile câtă vreme și

reclamantul avea calitatea de persoană interesată la menținerea în vigoare a

brevetului, calitate în care putea achita taxele datorate, astfel cum

s-a reținut cu putere

de lucru judecat în litigiile purtate anterior între părți, câtă vreme

art.

39 alin

.

(

3

)

din Legea

nr.

64/1991permite și

terțelor persoane interesate să achite taxele datorate.

- Recurentul indică

drept fapt cauzator de prejudiciu și omisiunea pârâtei de a-l înștiința despre

faptul că nu mai dorește să plătească taxele de menținere în vigoare a

brevetului.

Similar argumentării

de mai sus, fapta invocată nu are caracter ilicit întrucât legiuitorul nu

impune o atare obligație în sarcina titularului de brevet, deoarece, așa cum

deja s-a arătat, plata taxelor putea fi făcută și de autorul invenției.

Față de cele ce preced

se constată că instanța superioară de fond a aplicat și interpretat corect

dispozițiile legale incidente cauzei, câtă vreme condițiile răspunderii civile

delictuale pentru fapta proprie nu sunt întrunite.

-

Art.

304

pct.

7

C. proc.

civ.

,

invocat de recurent, consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs –

nemotivarea hotărârii.

Recurentul invocă

nemotivarea cu referire la absența culpei acestuia pentru neachitarea taxelor

de menținere în vigoare.

Însă instanța,

reținând puterea de lucru judecat a reținut faptul că și acesta putea să

mențină brevetul în vigoare ceea ce semnifică reținerea culpei în căderea

invenției în domeniul public și în sarcina autorului invenției.

- Se invocă și

incidența motivului de modificare prevăzut de

pct.

8 al

art.

304

C. proc.

civ.

, cu

referire la greșita interpretare a conținutului deciziilor pronunțate de Înalta

Curte de Casație și Justiție în anul 2010 cu

nr.

6561, 6562, 3942 și

4612.

Prin motivul prevăzut

de

art.

304

pct.

8

C. proc.

civ.

se

invocă încălcarea principiului înscris în

art.

969

alin. (1)

C. civ.

, potrivit căruia

convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

Hotărârile

judecătorești indicate, cu valoare de probe în cauza de față ce au determinat

instanța de apel să rețină incidența puterii de lucru judecat și nu a

autorității de lucru judecat cum pretinde recurentul, nu reprezintă acte

juridice în sensul

pct.

8 al

art.

304

C. proc. civ.

Înalta Curte, pentru

argumentele expuse, în temeiul dispozițiilor

art.

312

alin. (1)

C. proc.

civ.

, va

respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul P.C.I. împotriva deciziei nr. 35 din

data de 26 aprilie 2012 a Curții de Apel Craiova – Secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 februarie 2013.