ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 966/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ. , asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 12 decembrie 2011 pe rolul Tribunalului Gorj, reclamantul P.C.I. a chemat în judecată pârâta Societatea Națională a Lignitului Oltenia, solicitând obligarea acesteia la plata drepturilor patrimoniale rezultate din eficiența economică obținută ca urmare a utilizării invenției ,,Cupă de excavator cu rotor” la Exploatarea Minieră Roșia, la Exploatarea Minieră Husnicioara și la Exploatarea Minieră Peșteana, în perioada 1 ianuarie 2008-31 decembrie 2011, indexate cu indicele de inflație de la data când trebuiau plătite, până la data plății, la plata dobânzilor legale și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii a susținut că este coautor al invenției ,,Cupă de excavator cu rotor” pentru care s-a eliberat brevet de invenție nr. 116822B1/2001 fostei Companii Naționale a Lignitului Oltenia, în temeiul contractului de cesiune din 19 mai 1999, prin care inventatorii au transmis dreptul la eliberarea brevetului de invenție. Reclamantul arată că pârâta avea obligația de a achita taxele de menținere în vigoare a brevetului de invenție, potrivit art. 43 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, că această obligație nu a fost îndeplinită, valabilitatea brevetului de invenție încetând la data de 22 iunie 1999, ceea ce a determinat și încetarea valabilității contractului de cesiune, situație reținută prin decizia nr. 3942 din 22 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în dosar nr. 15628/95/2008.

Mai susține reclamantul că neachitarea taxelor de menținere în vigoare a brevetului de invenție a condus la încetarea valabilității brevetului și a contractului de cesiune din culpa exclusivă a pârâtei și aceasta datorează, în temeiul art. 998-1000 C. civ. vechi și art. 1357 - 1373 din noul C. civ., despăgubiri pentru prejudiciul pe care l-a produs prin neplata taxelor de menținere în vigoare a brevetului de invenție. Prin sentința civilă nr. 26 din 6 februarie 2012, pronunțată de Tribunalul Gorj – Secția Civilă, acțiunea a fost respinsă. Curtea de Apel Craiova - Secția I civilă, învestită cu soluționarea apelului declarat de reclamant, prin decizia nr. 35 din 26 aprilie 2012, a respins calea de atac, ca nefondată, pentru considerentele ce urmează.

Potrivit art. 103 din Legea nr. 71/2001 de punere în aplicare a noului C. civ., obligațiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii lor. Răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii se circumscrie obligațiilor născute din faptele juridice extracontractuale, prin urmare răspunderea pârâtei pentru fapta imputată de reclamant este reglementată de dispozițiile art. 998-999 C. civ. din 1864, referirile făcute de tribunal și de reclamant la dispozițiile actuale ale codului civil fiind greșite. De asemenea, instanța a constatat că acțiunea fiind introdusă după modificarea Codului de procedură civilă prin Legea nr. 202/2010, necompetența materială nu mai poate fi invocată în căile de atac, dacă nu a fost ridicată la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, în acest sens fiind dispozițiile art. 159 și 159 1 C. proc.

civ. Acțiunea a fost introdusă după intrarea în vigoare a noului C. civ., care nu mai reglementează prescripția ca o instituție juridică de ordine publică, așa încât instanța de apel nu a pus în discuție nici dacă dreptul la acțiune al reclamantului este prescris, în raport de prevederile art. 2513 C. civ., fiind dată posibilitatea invocării prescripției doar prin întâmpinare, la prima instanță. Deși dreptul pus în discuție s-a născut anterior modificării reglementărilor C. civ. și din Decretul nr. 158/1967, prevederile art. 2513 C. civ. se aplică procesului de față, deoarece supraviețuiesc din reglementarea anterioară doar normele expres prevăzute de legea de punerea în aplicare a codului. Critica reclamantului privind nepronunțarea primei instanțe cu privire la cererea Societatea Națională a Lignitului Oltenia pentru introducerea în cauză a societăților EM Roșia, EM Peșteana, EM Husnicioara nu este lipsită de interes.

Astfel, prin întâmpinarea depusă la prima instanță, pârâta a formulat apărări pe fondul cauzei și a solicitat și introducerea în cauză a societăților arătate, fără a indica dispozițiile legale în temeiul cărora a formulat această cerere. În răspunsul la întâmpinare, formulat de reclamant pentru termenul din 6 februarie 2012, acesta s-a opus cererii de introducere în cauză a altor societăți, arătând, printre altele, și că acestea sunt subunități fără personalitate juridică. Cum reclamantul a arătat că nu are raporturi contractuale cu aceste societăți și cum acțiunea promovată privea angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, faptul că instanța nu a pus în discuție introducerea în cauză a unor persoane juridice indicate prin întâmpinare nu afectează raporturile patrimoniale dintre pârâtă și reclamant, acestuia nefiindu-i afectate drepturile procesuale, nu are interes să formuleze critica în apel.

Sentința primei instanțe este motivată în condițiile legii, fiind respectate dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Susținerile reclamantului din răspunsul la întâmpinare au fost analizate din perspectiva condițiilor răspunderii civile delictuale. Instanța nu are obligația de a răspunde fiecărei fraze din cererea de chemare în judecată sau din susținerile ulterioare ale părților, ci trebuie să grupeze argumentele pe probleme de drept și de fapt, stabilind dacă pretențiile deduse judecății sunt întemeiate. În cererea despre care face vorbire reclamantul, s-a susținut că nu se poate reține culpa reclamantului pentru neachitarea taxelor de menținere în vigoare a brevetului; a arătat că decăderea din protecție a brevetului se datorează faptei ilicite a pârâtei care avea obligația de plată a taxelor, ori la toate aceste chestiuni s-a răspuns de tribunal.

Analizând criticile din apel care vizează fondul cauzei, instanța a apreciat că în mod corect prima instanță a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei. Raporturile contractuale dintre reclamant, coautor al unei invenții, și pârâtă au fost dezlegate irevocabil prin hotărâri judecătorești pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, statuându-se că valabilitatea brevetului de invenție și, implicit, a contractului de cesiune din 19 mai 1999, a încetat la data de 22 iunie 1999, prin neplata taxelor de menținere în vigoare a brevetului. Instanța supremă a stabilit că reclamantul nu mai poate pretinde de la pârâtă plata drepturilor de inventator, efectele puterii de lucru judecat de care se bucură deciziile nr. 6561 din 3 decembrie 2010, 6562 din 3 decembrie 2010, 3942 din 22 iunie 2010 și 4612 din 21 septembrie 2010 impunându-se și în speța de față.

Aceeași autoritate de lucru judecat o are și partea din considerentele hotărârilor irevocabile prin care Înalta Curte stabilește că reclamantul, ca persoană interesată, avea obligația de a achita taxele de menținere în vigoare a brevetului. Reclamantul a susținut în apel că a intervenit o situație de fapt nouă, necunoscută instanței la data pronunțării hotărârilor irevocabile arătate, în sensul că nu s-a cunoscut faptul că Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci nu a notificat și pe inventatori cu privire la neplata taxelor. Această susținere nu este fondată, deoarece instanța supremă, analizând obligațiile celor două părți derivând din contractul de cesiune nr. 3333 din 19 mai 1999, prin care inventatorii au transmis dreptul la eliberarea brevetului de invenție, nu a făcut distincție după cum părțile aveau sau nu cunoștință despre data până la care au fost plătite taxele, potrivit art. 43 alin. (2) din Legea nr. 64/1991.

În plus, legea nu distinge după cum părțile interesate sunt notificate de Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci ori află din alte surse despre modul de achitare a taxelor, ci stabilește că obligația de plată pentru menținerea valabilității brevetului aparține oricărei persoane interesate. Ca o consecință, cel care are interes trebuie să urmărească derularea raporturilor contractuale și să acționeze cu bună credință, invocarea propriei culpe nefiind de natură să atragă răspunderea altor părți. Întemeindu-și acțiunea pe principiile răspunderii civile delictuale, reclamantul avea obligația de a dovedi existența unei fapte ilicite a pârâtei, săvârșită cu oricare dintre formele vinovăției, care să fi adus un prejudiciu în patrimoniul reclamantului.

Din modul în care s-au desfășurat relațiile dintre părți, instanța a apreciat că nu există fapta ilicită și nici raportul de cauzalitate cerute de art. 998-999 C. civ. Astfel, pârâta și-a asumat în anul 1999 față de reclamant o obligație contractuală și, derivat din aceasta, i s-a impus prin art. 43 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 obligația de a plăti taxe către stat pentru menținerea în vigoare a brevetului de invenție. Neplata taxelor a avut drept consecință decăderea pârâtei din drepturile conferite de brevet, practic încetând protecția legală oferită celui care era titularul brevetului, astfel că orice persoană putea folosi nestingherit invenția anterior protejată. Pârâta a renunțat benevol la protecția legală, dând posibilitatea terților de a utiliza invenția ce a intrat în circuitul civil liber, renunțarea la dreptul de a folosi în exclusivitatea invenția nefiind, prin natura sa, un fapt ilicit cauzator de prejudicii.

Nu există o obligație legală sau contractuală a pârâtei de a plăti mereu taxele de menținere în vigoare a brevetului, ci obligația există doar dacă persoana interesată dorește ca invenția să fie protejată. Atunci când nu mai are interesul protecției, se stinge și obligația de a plăti taxele. Nu constituie fapt ilicit cauzator de prejudicii, săvârșit cu vinovăție, nici faptul că pârâta nu a înștiințat pe reclamant despre faptul că nu mai plătește taxele de menținere în vigoare a brevetului, deoarece o astfel de obligație nu a fost prevăzută nici în contractul dintre părți și nici nu are un izvor legal, dimpotrivă, așa cum s-a arătat, reclamantul avea interesul de a urmări modul în care este folosită și protejată invenția sa.

De asemenea, nu există un raport de cauzalitate între fapta pârâtei de a nu mai plăti taxele și eventualul prejudiciu suferit de reclamant, care nu mai poate pretinde de la fostul cocontractant plata drepturilor rezultate din folosința exclusivă a invenției, după decăderea prevăzută de Legea nr. 64/1991. Cu aceleași argumente s-a răspuns și cererii reclamantului de a fi angajată răspunderea pârâtei pentru faptele salariaților săi, care nu au plătit taxele. În atare situație, cerințele art. 998-999 C. civ. nefiind îndeplinite, pretențiile reclamantului au fost corect apreciate ca nefondate. Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., solicitând casarea acesteia, cu trimiterea cauzei spre rejudecare față de împrejurarea că fondul pricinii nu a fost analizat. Prin dezvoltarea motivelor de recurs se invocă că niciuna dintre instanțele de fond nu au analizat lipsa culpei reclamantului pentru neachitarea taxelor de menținerea în vigoare a brevetului ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., câtă vreme hotărârea nu cuprinde motivele cu privire la acest motiv de apel. Din perspectiva pct . 9 al art. 304 C. proc. civ. se mai arată că s-a reținut în mod greșit că fapta pârâtei de a nu plăti taxele de menținere în vigoare a brevetului de invenție nu are caracter ilicit, față de prevederile art. 43 alin. (2) și ( 3 ) din Legea nr. 64/1991 și art. 998-999 C. civ.

Astfel, textul stabilește sancțiunea decăderii ca urmare a faptei ilicite, constând în neplata taxelor. Recurentul susține și că este eronată și motivarea potrivit căreia fapta neplății taxelor de menținere în vigoare a brevetului de invenție, nu a cauzat prejudicii. Dacă se achitau taxele de menținere în vigoare a brevetului de invenție, era în vigoare contractul de cesiune, iar reclamantul primea drepturile de autor rezultate din exploatarea invenției. Se mai arată că este nelegală motivarea instanței de apel potrivit căreia nu există o obligație legală sau contractuală a pârâtei de a plăti mereu taxele de menținere în vigoare a brevetului de invenție, față de dispozițiile art. 43 alin. (2) din Legea nr. 64/1991.

Împrejurarea că pârâta nu a înștiințat pe reclamant despre faptul că nu mai plătește taxele de menținere în vigoare a brevetului, constituie faptul licit cauzator de prejudicii. În speță, între inventatori și pârâtă s-a încheiat contractul de cesiune, prin care se transmitea dreptul la eliberarea brevetului de invenție către Compania Națională a Lignitului Oltenia și implicit, obligația titularului de brevet de a plăti taxele de menținere în vigoare a brevetului de invenție, pe întreaga durată de valabilitate. Obligația de plată a taxelor de menținere în vigoare a brevetului de invenție , trebuie privită ca o obligație asumată prin contractul în menținerea valabilității brevetului de invenție și a contractului.

Prin omisiunea pârâtei de a- l înștiința pe reclamant că nu a plătit taxele de menținere în vigoare a brevetului de invenție , s-a urmărit un scop imoral, acela de încetare a protecției brevetului de invenție. Critica a fost încadrată și pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. O altă critică se referă la reținerea greșită a puterii de lucru judecat cu privire la faptul că reclamantul nu poate pretinde de la pârâtă plata drepturilor de autor. Dimpotrivă, prin hotărârile Înaltei Curți de Casație și Justiție cu putere de lucru judecat s-a stabilit că respectivele drepturi au fost solicitate în temeiul contractului de cesiune, încheiate pe durata de valabilitate a brevetului de invenție, perioadă ce a încetat odată cu încetarea protecției brevetului de invenție, respectiv la 22 iunie 1999, astfel că nu mai există temei pentru obligarea pârâtelor la plata drepturilor bănești, conform art. 569 C. civ.

Critica a fost încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. față de împrejurarea că instanța de apel a interpretat greșit deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție pe anul 2010, cu nr. 6561, 6562, 3942 și 4612. Se mai arată că este eronată motivarea instanței de apel, potrivit căreia, cu autoritate de lucru judecat, prin hotărârile irevocabile suscitate, s-a stabilit că reclamantul avea obligația de achita taxele de menținere în vigoare a brevetului de invenție, deoarece hotărârile nu se bucură de autoritatea de lucru judecat, fiind pronunțate în spețe în care acțiunea era întemeiată pe răspunderea civilă contractuală.

De asemenea, nu s-a reținut în sarcina reclamantului obligația de a plăti taxele de menținere în vigoare a brevetului de invenție , ci numai faptul că reclamanții, ca persoane interesate în menținerea în vigoare a brevetului, aveau posibilitatea de a fi plătit ei însăși taxele în conformitate cu art. 39 alin. ( 3 ) din Legea nr. 64/1991. În cauză nu se poate reține vreo culpă a reclamantului sau a celorlalți inventatori deoarece nu au fost anunțați de titularul de brevet că datorează taxele de tipărire a descrierii și eliberare a brevetului de invenție, însă și taxele de menținere în vigoare pentru 1 - 4 ani. Nu a fost înștiințat nici de Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci că titularul brevetului n-a achitat taxele de menținere în vigoare a acestuia, deși erau persoane interesate să achite respectivele taxe.

Cele arătate au fost încadrate în pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. , față de împrejurarea că dispozițiile art. 1201 C. civ. , referitor la autoritatea de lucru judecat nu sunt incidente în cauză. Înalta Curte, analizând decizia prin raportarea criticilor formulate la temeiurile de drept incidente cauzei, reține caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed. - Răspunderea civilă pentru fapta proprie este instituită prin art. 998 și 999 C. civ. 1865, care constituie temeiul pentru stabilirea condițiilor generale ale răspunderii. Astfel, potrivit art. 998 „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar conform art. 999 „omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa”.

Din prevederile legale menționate rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ câteva condiții, și anume să existe o faptă ilicită care să producă un prejudiciu, trebuind să existe o legătură directă și neîntreruptă între faptă și prejudiciu. Fapta ilicită reprezintă o acțiune sau inacțiune prin care se încalcă o normă de conduită obligatorie. Aceasta se poate prezenta sub formă comisivă atunci când autorul faptei încalcă o normă expresă care interzice acțiunea săvârșită sau omisivă atunci când nu îndeplinește o acțiune pe care o impune norma legală. Reclamantul impută pârâtei omisiunea de a achita taxele aferente menținerii brevetului în vigoare precum și omisiunea de a înștiința pe autorii invenției despre intenția de a nu mai plăti taxele de menținere în vigoare a brevetului.

- Contrar opiniei recurentului instanța de apel a constatat absența culpei pârâtei dând eficiență principiului puterii lucrului judecat. Potrivit principiului puterii de lucru judecat, modalitatea în care au fost dezbătute anterior, printr-o hotărâre judecătorească anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, suprimă posibilitatea de a statua diferit într-un litigiu ulterior. Astfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai contrazice, aceasta pentru a nu fi înlăturate efectele lucrului judecat.

În cauză, prin deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6561 din 3 decembrie 2010, nr. 6562 din 3 decembrie 2010, nr. 3942 din 22 iunie 2010 și nr. 4612 din 21 septembrie 2010, pronunțate în litigii purtate între aceleași părți cu referire, printre altele, la sancțiunea decăderii titularului din drepturile decurgând din brevet urmare a neîndeplinirii dispozițiilor art. 43 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 conform cărora titularul datorează anual taxe de menținere în vigoare a brevetului, s-a stabilit că reclamantul, ca persoană interesată de menținerea în vigoare a brevetului, putea să plătească el însuși taxele conform art. 39 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, care prevede o atare posibilitate.

S-a mai reținut că nici titulara brevetului și nici inventatorii (unul dintre ei fiind reclamantul) nu au cerut și obținut revalidarea brevetului, motiv pentru care nu mai există temei pentru obligarea la plata drepturilor bănești cuvenite inventatorilor câtă vreme, brevetul nu mai este în vigoare de la 22 iunie 1999. Cu alte cuvinte, instanțele au reținut că omisiunea, atât a titularului de brevet cât și a autorilor invenției de a achita taxele de menținere în vigoare a brevetului, a condus la decăderea din drepturile conferite de brevet. De precizat că plata taxelor datorate conform art. 43 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 este o facultate a titularului de brevet ori a autorului invenției și nu o obligație câtă vreme plata taxelor are drept scop doar menținerea în vigoare a brevetului.

Din cele mai sus expuse reiese că instanța superioară de fond a aplicat corespunzător principiul puterii de lucru judecat, câtă vreme și reclamantul, în calitate de persoană interesată, putea și trebuia să plătească taxele în conformitate cu art. 39 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 pentru a menține în vigoare brevetul în vederea obținerii drepturilor bănești rezultate din exploatarea invenției. - Deși de natură a aduce prejudicii dreptului subiectiv al inventatorului de a beneficia de compensații materiale pentru invenția sa, faptă cauzatoare invocată – neplata taxelor de menținere în vigoare a brevetului – nu are caracter ilicit.

Prin urmare nu se pune problema angajării răspunderii civile câtă vreme și reclamantul avea calitatea de persoană interesată la menținerea în vigoare a brevetului, calitate în care putea achita taxele datorate, astfel cum s-a reținut cu putere de lucru judecat în litigiile purtate anterior între părți, câtă vreme art. 39 alin . ( 3 ) din Legea nr. 64/1991permite și terțelor persoane interesate să achite taxele datorate. - Recurentul indică drept fapt cauzator de prejudiciu și omisiunea pârâtei de a-l înștiința despre faptul că nu mai dorește să plătească taxele de menținere în vigoare a brevetului. Similar argumentării de mai sus, fapta invocată nu are caracter ilicit întrucât legiuitorul nu impune o atare obligație în sarcina titularului de brevet, deoarece, așa cum deja s-a arătat, plata taxelor putea fi făcută și de autorul invenției.

Față de cele ce preced se constată că instanța superioară de fond a aplicat și interpretat corect dispozițiile legale incidente cauzei, câtă vreme condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie nu sunt întrunite. - Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. , invocat de recurent, consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs – nemotivarea hotărârii. Recurentul invocă nemotivarea cu referire la absența culpei acestuia pentru neachitarea taxelor de menținere în vigoare. Însă instanța, reținând puterea de lucru judecat a reținut faptul că și acesta putea să mențină brevetul în vigoare ceea ce semnifică reținerea culpei în căderea invenției în domeniul public și în sarcina autorului invenției.

- Se invocă și incidența motivului de modificare prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. , cu referire la greșita interpretare a conținutului deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în anul 2010 cu nr. 6561, 6562, 3942 și 4612. Prin motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se invocă încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ. , potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Hotărârile judecătorești indicate, cu valoare de probe în cauza de față ce au determinat instanța de apel să rețină incidența puterii de lucru judecat și nu a autorității de lucru judecat cum pretinde recurentul, nu reprezintă acte juridice în sensul pct. 8 al art. 304 C. proc.

civ. Înalta Curte, pentru argumentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. , va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.C.I. împotriva deciziei nr. 35 din data de 26 aprilie 2012 a Curții de Apel Craiova – Secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 februarie 2013.