ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2115/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2115/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea formulată la data de 12 februarie 2010, reclamanții G.A. și G.G.

au chemat în judecată pe Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună

obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în cuantum de 3.000.000 RON pentru repararea

prejudiciilor morale și suferințelor cauzate de Statul Român prin arestarea și condamnarea

la 10 ani închisoare a autorului lor, G.N.

În motivarea în fapt a acțiunii, reclamanții au arătat

că prin sentința penală nr. 586/1958 pronunțată de Tribunalul Militar Craiova, tatăl

reclamanților G.G. a fost condamnat la 10 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor

de uneltire contra ordinii sociale și deținere de publicații interzise, infracțiuni

prev. de art. 209 pct. 2 și art. 325 alin. (1) lit. c) C. pen., încadrându-se deci

printre condamnările cu caracter politic astfel cum sunt definite de art. l

pct. 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Tribunalul Dolj, prin sentința civilă nr. 298 din 09 iulie

2010,

a admis în parte acțiunea formulată

de reclamanți și a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamanți, a sumei

de câte 5.000 euro - echivalent în lei la data plății, reprezentând daune morale.

Pentru a decide astfel, instanța de fond a reținut că

autorul reclamanților – G.G. a fost arestat în baza sentinței penale nr. 586/1958

pronunțată de Tribunalul Militar Craiova, prin care a fost condamnat la 10 ani închisoare,

fiind eliberat la 03 august 1964, înainte de termen și că în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 2 din Legea nr. 221/2009 și art 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009,

și a apreciat că suma de câte 5.000 euro pentru fiecare reclamant este suficientă

pentru acoperirea prejudiciului moral suferit ca urmare a măsurilor la care a fost

supus tatăl lor din motive politice, reținând că nici autorul reclamanților și nici

ei nu au primit despăgubiri morale în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal au declarat

și motivat cereri de apel reclamanții și pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul

Finanțelor București prin D.G.F.P. Dolj.

Criticile invocate de reclamanți au vizat cuantumul daunelor

morale acordate, susținând că sunt prea mici în raport de suferințele pe care familia

acestora le-a îndurat, ca urmare a condamnării politice a tatălui lor.

La rândul său, pârâtul Statul Român a susținut că daunele

morale sunt neîntemeiate, arătând că deși nu neagă existența prejudiciului moral

adus autorului în cei 6 ani de detenție, nu poate fi obligat la acordarea de despăgubiri,

cât timp reclamanții nu și-au dovedit cererea și câtă vreme instanța nu are la dispoziție

criterii la care să se poată raporta cu privire la evaluarea impactului moral asupra

celui care se consideră îndreptățit să formuleze o astfel de cerere, în speță, reclamanții.

O altă critică a vizat cuantumul daunelor morale acordate,

sustinându-se că față de perioada lungă de timp scursă de la data condamnării autorului

reclamanților, precum și în raport de măsurile reparatorii acordate reclamanților

potrivit Decretului-Lege nr. 118/1990, aceștia nu mai sunt îndreptățiți să primească

despăgubiri cu titlu de daune morale, în temeiul art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, prin decizia nr. 225 din 14 aprilie 2011,

a respins apelul declarat de reclamanții G.A., G.G., și

G.D. împotriva sentinței civile nr. 298 din 9 iulie 2010 pronunțată de Tribunalul

Dolj.

A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat

de Ministerul Finanțelor prin D.G.F.P. Dolj împotriva aceleiași sentințe, pe care

a schimbat-o în sensul că a respins acțiunea reclamanților.

Instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Reclamanții au invocat ca temei juridic al acțiunii lor

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Aceste dispoziții au fost declarate neconstituționale

prin Decizia 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M.

Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere dispozițiile

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, decizia prin

care o normă de drept a fost declarată neconstituțională își încetează efectele

după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen dispozițiile

sunt suspendate de drept.

Cum la data soluționării apelului termenul de 45 zile

prevăzut de textul constituțional a expirat, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, norma juridică susmenționată prevăzând

expres că după împlinirea termenului dispozițiile legale își încetează efectele.

În condițiile stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din

Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat

neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, efectele sale

se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția.

Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes,

inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea

ce înseamnă că după publicare ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare

sau care se vor soluționa în viitor.

În cauza de față, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010

a Curții Constituționale a fost dată după pronunțarea sentinței de prima instanță,

când pe rolul Curții de Apel Craiova se afla dosarul în apel, situație în care dispozițiile

Curții Constituționale sunt incidente.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel reclamanții

G.A. și G.G. au declarat recurs întemeiat în drept pe

art. 307 pct. 7 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea

acestuia, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului declarat împotriva

sentinței tribunalului și acordarea de daune morale în conformitate cu actul normativ

în vigoare la data introducerii acțiunii.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanții au susținut

următoarele:

Instanța de apel nu a analizat în nici un fel motivele

de apel referitoare la decizia Curții Constituționale care constata ca fiind neconstitutional

textul de lege care plafonează cuantumul despăgubirilor.

Speța de față presupune analiza atentă a aplicării în

timp a unor norme juridice și a deciziei Curții Constituționale.

Recurenții-reclamanți au invocat decizia Înaltei Curți

nr. 1973 din 04 martie 2011 și au susținut că temeiurile avute în vedere la pronunțarea

deciziei sunt valabile și în cazul aplicării numai pentru viitor a O.U.G. nr. 62/2010,

dispozițiile acestei ordonanțe având efect numai asupra persoanelor care la data

apariției acestui act normativ nu se adresaseră deja instanțelor de judecata în

temeiul Legii nr. 221/2009.

Recurenții-reclamanți au mai susținut că rolul instanțelor

de drept comun este așadar de interpretare corectă și legală a aplicării unor acte

normative în timp și a efectelor deciziilor Curții Constituționale asupra persoanelor

care au acționat cu bună credință în temeiul unei legi adoptată de Parlamentul României.

Au mai arătat că prin modificarea Legii nr. 221 și interpretarea

greșită a efectelor deciziei Curții Constituționale sunt încălcate art. 1 alin.

(3), art. 61 alin. (1), art. 78, art. 115 alin. (6), art. 124 alin. (3), art. 126

alin. (3), art. 146 lit. a), 147 alin. (4) din Constituția României.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate,

Înalta Curte reține următoarele:

Cu privire la încadrarea în drept a recursului, este de

observat că motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a fost invocat numai

formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei

pe care acest motiv o reglementează.

Instanța de apel a dezlegat corect problema de drept care

se pune în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai

poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 761/15.11.2010.

În acest sens, în mod legal curtea de apel a reținut că

Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul

era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză,

în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic

pentru acordarea de daune morale, cu consecința respingerii acțiunii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile

din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele

la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile

Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și

în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și legală,

s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie

a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică

și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată în recurs în

interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, publicată în M. Of. al României nr. 789/07.11.2011, decizie pe care

instanța de recurs trebuie să o aibă în vedere la soluționarea cauzei, fiind general

obligatorie de la data publicării, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc.

civ.

Astfel, Înalta Curte a stabilit că Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată

la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această

dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în

M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010

a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia

atacată, cauza nefîind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei

decizii.

Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la

un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă

și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin

declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din

Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată

nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să

continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou

în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale

produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional,

acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară

trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că în absența unei hotărâri definitive care să

fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate

vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios

constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității

textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Referitor la decizia nr. 1973 din 4 martie 2011, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 2980/115/2009, depusă în apel

ca practică judiciară și invocată de reclamanți atât în apel, cât și în cererea

de recurs, se constată că în mod corect instanța de apel a reținut că este irelevantă

în soluționarea pricinii de față, întrucât în acea cauză apelul a fost rezolvat

de Curtea de Apel Timișoara la data de 21 aprilie 2010, deci anterior pronunțării

Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M.

Of. din 15 noiembrie 2010.

Așa cum s-a reținut prin decizia dată de Înalta Curte

de Casație și Justiție efectul ex nune al deciziilor Curții Constituționale este

acela că au putere numai pentru viitor, neputându-se aplica în etapa procesuală

a recursului, cum a fost cazul în acea speță, per a contrario fiind de imediată

aplicare în cazul în care nu a fost pronunțată o hotărâre definitivă.

Or, în cauza de față, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 a Curții Constituționale a fost dată după pronunțarea sentinței de prima instanță,

când pe rolul Curții de Apel Craiova se afla dosarul în apel, cauza nefiind soluționată

definitiv, situație în care dispozițiile Curții Constituționale sunt incidente.

Invocarea deciziei nr. 1973 din 4 martie 2011, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție de către recurenții-reclamanți - în sprijinul

susținerii că O.U.G. nr. 62/2010 nu se aplică retroactiv - excede cauzei și nu are

relevanță deoarece în motivarea deciziei instanței de apel nu se face referire la

acest act normativ, iar art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost declarate

neconstituționale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 761/15.11.2010.

Față de considerentele expuse, se constată că instanța

de apel a pronunțat o hotărâre legală, recursul reclamanților fiind nefondat, urmând

a fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanții G.A. și G.G. împotriva deciziei

nr. 225 din 14 aprilie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 22 martie 2012.