ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 27.03.2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2230/2012

HOTĂRÂRE

27.03.2012

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2012
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2230/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 496 din 25

martie 2010, pronunțată în dosarul nr. 3348/115/2009, Tribunalul Caraș-Severin

a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții N.S.E., V.I.H., D.E.,

V.S., J.R. și V.H. împotriva pârâtului S.R. reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P.

Caraș-Severin și, în consecință, a obligat pârâtul să plătească reclamanților

suma de 500.000 euro, cu titlu de daune morale pentru condamnarea abuzivă la

care a fost supus tatăl reclamanților V.T.; a obligat pârâtul la plata către

reclamanți a sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată,

reprezentând onorariu avocat și a luat act de renunțarea la petitul 2 al

acțiunii.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a avut în vedere următoarele:

Conform

art. 5 din Legea nr. 221/2009, orice persoana care a suferit condamnări cu

caracter politic, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, poate solicita

obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare.

Or, din analiza actelor aflate la

dosar rezultă că tatăl reclamanților V.T. în anul 1947 a fost recrutat în organizația subversivă legionară de G., dând bani și alimente pentru

organizație.

Conform sentinței penale nr. 1810/1949,

Tribunalul Militar Timișoara a condamnat pe V.T., la 6 ani închisoare

corecțională, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, făcând

aplicațiunea art. 209 Teza II lit. b) C. pen., combinat cu Decretul - Lege nr. 856/1938

și art. 157; 58 C. pen., astfel încât condamnarea suferită de V.T. reprezintă o

condamnare cu caracter politic ce atrage aplicarea Legii nr. 221/2009 în integritatea

sa, cu atât mai mult cu cât în conținutul sentinței se menționează că scopul

organizației era răsturnarea regimului comunist și nu activitate fascistă, așa

cum se reține în întâmpinarea pârâtei.

Daunele morale sunt definite ca

fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul

personalității umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească.

Cât privește însă cuantumul acestor

daune morale, instanța a apreciat că suma de 600.000 euro, solicitată prin

acțiunea introductivă este exagerată.

Criteriile de apreciere a

prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice, deoarece

există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor și

cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.

S-a constatat

că satisfacția echitabilă pretinsă cuprinde în speță, două componente:

reparația daunelor materiale și o compensație pentru prejudiciul moral, acesta

din urmă neputând fi disociat de cel material, întrucât au condiții cauzale

asemănătoare. Ca atare, tribunalul a apreciat că se impune stabilirea unei

despăgubiri globale, fără a se distinge între cele două feluri de prejudicii.

În stabilirea

cuantumului, s-a avut în vedere faptul că orice dislocare pe nedrept produce

celor în cauză suferințe pe plan moral, social și profesional, că astfel de

măsuri lezează demnitatea, onoarea și pe de altă parte, în concret, s-a ținut

seama de personalitatea lui V.T., care s-a remarcat prin sârguința și

profesionalismul de la locul de muncă.

Drept urmare,

în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecințele

negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate,

cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte. Dându-se

eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost

admisă pentru suma de 500.000 Euro.

Stabilirea acestui cuantum nu a

presupus stabilirea „prețului” suferințelor fizice și psihice ale familiei antecesorului

reclamanților care sunt inestimabile, ci a însemnat aprecierea multilaterală a

tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și ale implicațiilor acestora

pe toate planurile vieții sale sociale.

Instanța a

constat că reclamanții au renunțat la capătul de cerere privind daunele

materiale.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Caraș-Severin,

solicitând admiterea apelului, modificarea sentinței apelate, în sensul

respingerii acțiunii reclamanților ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 338 din data de 23

februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a fost admis apelul

pârâtului și schimbată în tot sentința apelată, în sensul respingerii acțiunii

reclamanților.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel, examinând sentința și în raport de Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, a reținut următoarele:

Prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de S.R.

prin M.F.P. și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările

ulterioare, sunt neconstituționale.

Astfel, Curtea Constituțională a

reținut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de

persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă există două

norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din Decretul - Lege nr. 118/1990

și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferența constând doar în

modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art. 4 din Decretul - Lege

nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus

menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Curtea Constituțională a mai avut în

vedere că, prin Decretul - Lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile

și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât, intervenția sa prin art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei

reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate,

precizând în acord cu jurisprudența C.E.D.O. că atenuarea vechilor violări nu

trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza P. și

P. contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o

„speranță legitimă” la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28

septembrie 2004 în cauza K. contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității

din 2 decembrie 2008 în cauza S. și alții contra Bulgariei), câtă vreme

dispoziția legală este anulată pe calea exercitării controlului de

constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea Constituțională a

reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de

tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea

reglementării în materie, precum și principiul legalității, conchizând că

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările

și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5) din

Constituție.

În ceea ce privește efectele

Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față,

Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din

Constituție [(prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992)],

potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și

cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.

De asemenea, sunt aplicabile speței

și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile

Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar de la data

publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Astfel, având în vedere că Decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată (M. Of. nr. 761/15.11.2010),

iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord

prevederile declarate neconstituționale [(art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/1009)] cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au

încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu

mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Împotriva deciziei pronunțată de

instanța de apel au declarat recurs reclamanții N.S.E., V.H., D.E., V.S. și J.R.,

considerând că, instanța de apel era obligată să verifice data înregistrării

cererii de chemare în judecată și să constate faptul că efectele deciziei

Curții Constituționale nu sunt aplicabile cauzei.

A susținut că, în cauză, pe lângă

prevederile Legii nr. 221/2009 nemodificată, mai sunt incidente și prevederile

D.U.D.O., art. 2, 3, 4, 5, 7, 8, 9, 13, 19, 23, 24, 25, C.E.D.O. art. 3, 5 și 7

(in Anexa 1), Rezoluția A.P.C.E. nr. 1096 din 1996 si Rezoluția A.P.C.E. nr. 1481

din 2006, reglemetarile internaționale pe baza cărora s-a emis Legea nr. 221/2009.

În raport de dispozițiile art. 147 alin.

(4), din Constituția României a considerat că, legiuitorul nu a intervenit până

la data de 31 decembrie 2010 pentru a modifica prevederile atacate, înseamnă că

începând cu data de 01 ianuarie 2011 prevederile art. 5 alin. lit. a) din Legea

nr. 221/2009 și-au încetat aplicativitatea.

Faptul că legiuitorul nu a

intervenit pentru a modifica legea, nu este imputabil reclamanților și nu este

un temei legal, ca cererile sa fie respinse, ci este obligatoriu ca cererile să

fie judecate în acord cu prevederile constituționale internaționale.

Cu ocazia dezbaterilor,

reprezentantul M.P. a invocat decizia pronunțată de instanța supremă în interesul

legii.

Recursul va fi respins, ca nefondat,

pentru următoarele considerente:

În

esență, problema care se pune în discuție este aceea a efectelor, în cauză, ale

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea

reclamanților de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări

cu caracter

politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanței

de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare.

Prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale

prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15

noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147

din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs

sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), în

sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele acestei decizii,

Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din

perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art.

6 parag. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății,

respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind

dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul

legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

alin. (4)

C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea

acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de

lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare

nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică

este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența

efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare

imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care

era în vigoare art. 5

alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii

în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la

un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele

deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale

cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 parag. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea

unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică

internă.

În cadrul acelorași considerente,

Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a considerat că,

prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate

definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art.

14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele

persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă

la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare

obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și

rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme

imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la

acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și

nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare, conform

considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1

din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în

cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei

hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei

Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere caracterul

obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii,

Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât

respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data

publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii.

Invocarea ca incidente cauzei și a

altor temeiuri de drept, în afară de cele indicate prin cererea de chemare în

judecată este inadmisibilă, în raport de dispozițiile art. 316 C. proc. civ., raportat la 294 C. proc. civ., astfel că, o astfel de apărare direct în recurs nu

va fi primită.

Față de toate considerentele

reținute, recursul va fi respins, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc.

civ.