ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2230/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 496 din 25 martie 2010, pronunțată în dosarul nr. 3348/115/2009, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții N.S.E., V.I.H., D.E., V.S., J.R. și V.H. împotriva pârâtului S.R. reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P. Caraș-Severin și, în consecință, a obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 500.000 euro, cu titlu de daune morale pentru condamnarea abuzivă la care a fost supus tatăl reclamanților V.T.; a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat și a luat act de renunțarea la petitul 2 al acțiunii.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a avut în vedere următoarele: Conform art. 5 din Legea nr. 221/2009, orice persoana care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, poate solicita obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Or, din analiza actelor aflate la dosar rezultă că tatăl reclamanților V.T. în anul 1947 a fost recrutat în organizația subversivă legionară de G., dând bani și alimente pentru organizație. Conform sentinței penale nr. 1810/1949, Tribunalul Militar Timișoara a condamnat pe V.T., la 6 ani închisoare corecțională, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, făcând aplicațiunea art. 209 Teza II lit. b) C. pen., combinat cu Decretul - Lege nr. 856/1938 și art. 157; 58 C. pen., astfel încât condamnarea suferită de V.T.

reprezintă o condamnare cu caracter politic ce atrage aplicarea Legii nr. 221/2009 în integritatea sa, cu atât mai mult cu cât în conținutul sentinței se menționează că scopul organizației era răsturnarea regimului comunist și nu activitate fascistă, așa cum se reține în întâmpinarea pârâtei. Daunele morale sunt definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească. Cât privește însă cuantumul acestor daune morale, instanța a apreciat că suma de 600.000 euro, solicitată prin acțiunea introductivă este exagerată. Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor și cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.

S-a constatat că satisfacția echitabilă pretinsă cuprinde în speță, două componente: reparația daunelor materiale și o compensație pentru prejudiciul moral, acesta din urmă neputând fi disociat de cel material, întrucât au condiții cauzale asemănătoare. Ca atare, tribunalul a apreciat că se impune stabilirea unei despăgubiri globale, fără a se distinge între cele două feluri de prejudicii. În stabilirea cuantumului, s-a avut în vedere faptul că orice dislocare pe nedrept produce celor în cauză suferințe pe plan moral, social și profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea, onoarea și pe de altă parte, în concret, s-a ținut seama de personalitatea lui V.T., care s-a remarcat prin sârguința și profesionalismul de la locul de muncă.

Drept urmare, în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte. Dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 500.000 Euro. Stabilirea acestui cuantum nu a presupus stabilirea „prețului” suferințelor fizice și psihice ale familiei antecesorului reclamanților care sunt inestimabile, ci a însemnat aprecierea multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și ale implicațiilor acestora pe toate planurile vieții sale sociale. Instanța a constat că reclamanții au renunțat la capătul de cerere privind daunele materiale.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Caraș-Severin, solicitând admiterea apelului, modificarea sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii reclamanților ca neîntemeiată. Prin decizia nr. 338 din data de 23 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a fost admis apelul pârâtului și schimbată în tot sentința apelată, în sensul respingerii acțiunii reclamanților. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel, examinând sentința și în raport de Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, a reținut următoarele: Prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de S.R.

prin M.F.P. și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale. Astfel, Curtea Constituțională a reținut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din Decretul - Lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art. 4 din Decretul - Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Curtea Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul - Lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât, intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența C.E.D.O.

că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza P. și P. contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza K. contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza S. și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității, conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție [(prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992)], potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”. De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată (M. Of. nr. 761/15.11.2010), iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale [(art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009)] cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate. Împotriva deciziei pronunțată de instanța de apel au declarat recurs reclamanții N.S.E., V.H., D.E., V.S. și J.R., considerând că, instanța de apel era obligată să verifice data înregistrării cererii de chemare în judecată și să constate faptul că efectele deciziei Curții Constituționale nu sunt aplicabile cauzei.

A susținut că, în cauză, pe lângă prevederile Legii nr. 221/2009 nemodificată, mai sunt incidente și prevederile D.U.D.O., art. 2, 3, 4, 5, 7, 8, 9, 13, 19, 23, 24, 25, C.E.D.O. art. 3, 5 și 7 (in Anexa 1), Rezoluția A.P.C.E. nr. 1096 din 1996 si Rezoluția A.P.C.E. nr. 1481 din 2006, reglemetarile internaționale pe baza cărora s-a emis Legea nr. 221/2009. În raport de dispozițiile art. 147 alin. (4), din Constituția României a considerat că, legiuitorul nu a intervenit până la data de 31 decembrie 2010 pentru a modifica prevederile atacate, înseamnă că începând cu data de 01 ianuarie 2011 prevederile art. 5 alin. lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat aplicativitatea. Faptul că legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica legea, nu este imputabil reclamanților și nu este un temei legal, ca cererile sa fie respinse, ci este obligatoriu ca cererile să fie judecate în acord cu prevederile constituționale internaționale.

Cu ocazia dezbaterilor, reprezentantul M.P. a invocat decizia pronunțată de instanța supremă în interesul legii. Recursul va fi respins, ca nefondat, pentru următoarele considerente: În esență, problema care se pune în discuție este aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. Cererea reclamanților de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of.

nr. 789/7.11.2011), în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.

1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată.

Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Invocarea ca incidente cauzei și a altor temeiuri de drept, în afară de cele indicate prin cererea de chemare în judecată este inadmisibilă, în raport de dispozițiile art. 316 C. proc. civ., raportat la 294 C. proc. civ., astfel că, o astfel de apărare direct în recurs nu va fi primită. Față de toate considerentele reținute, recursul va fi respins, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții N.S.E., V.H., D.E., V.S. și J.R. împotriva deciziei nr. 338 din data de 23 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2012.