ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 482/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1059 din 10 iunie Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea civilă formulată de către reclamanta V.M., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală de Finanțe Publice Caraș-Severin și a obligat pârâtul să plătească reclamantei echivalentul în lei, la data efectuării plății a sumei de 60.000 euro. Prima instanță a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 1, 4, 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele față de care s-a dispus printr-o hotărâre judecătorească o condamnare cu caracter politic, iar după decesul acestora, descendenții până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, urmând ca la stabilirea cuantumului despăgubirilor să se țină seama de măsurile reparatorii deja acordate persoanei în cauză în temeiul Decretului Lege nr. 118/1990, O.U.G.

nr. 224/1999; Legea nr. 568/2001. Reclamanta este soția lui V.P. Acesta, prin sentința nr. 689/1950 a Tribunalului Militar Timișoara, a fost condamnat la 12 ani închisoare corecțională pentru crima de uneltire contra ordinii sociale întrucât, partizan fiind, a luptat contra regimului comunist. A executat 12 ani, iar după eliberare a fost deportat 3 ani în Bărăgan. În baza Decretul-lege nr. 118/1990, i s-a acordat reclamantei o indemnizație lunară de 151.989 lei. Ca urmare a detenției, V.P. a avut de suferit o mulțime de suferințe fizice și psihice, cauzate de bătăile primite, de proasta alimentație, de lipsa de asistență medicală, de umilințele suportate și de muncile foarte grele la care a fost supus.

Toate aceste suferințe au avut consecințe grave asupra fizicului și psihicului domnului V.P. Acesta, după eliberare, a rămas o persoană bolnavă, care nu a mai putut să muncească la capacitate normală pentru a-și întreține familia. De asemenea, după eliberare, a fost în continuare persecutat, găsindu-și foarte greu un loc de muncă și acela inferior pregătirii sale și mult mai prost plătit. După arestare, în casă a rămas soția acestuia (reclamanta) și fiul lor, în vârstă de 2 ani. Aceștia au trăit foarte greu fără ajutorul soțului, respectiv tatălui, și au fost în continuare supravegheați și persecutați. Copilul a reușit să meargă doar patru clase la școală, fiindu-i interzisă în continuare. Din cauza condamnării politice suferite de soțul său, accesul reclamantei la viața socială și politică a comunității a fost restrâns, iar accesul la continuarea educației, la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat i-a fost interzis.

De asemenea, viața reclamantei a fost direcționată forțat spre o existență mai grea, cu privațiuni mai multe și mai modestă față de cea care ar fi avut-o dacă ar fi putu beneficia de condițiile la care ar fi avut dreptul ca și restul cetățenilor. Toate aceste restricții au adus atingere valorilor ce definesc personalitatea umană, valori ce se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea corporală, la demnitate, onoare și alte valori similare (printre care și accesul la învățătură), valori cuprinse în drepturile și libertățile fundamentale ale omului. În ceea ce privește cuantumul daunelor morale solicitate de reclamantă, prima instanță a reținut că criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor și cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include desigur o doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanța prejudiciului moral prin aspectul importanței valorii morale lezate. În aprecierea importanței prejudiciului moral, tribunalul a avut în vedere repercusiunile asupra stării generale a sănătății, precum și a posibilității ei de a se realiza deplin pe plan social, personal și familial. Față de cele mai sus expuse, respectiv atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale, prima instanță a apreciat că o indemnizație echitabilă o reprezintă suma de 60.000 euro.

În stabilirea acestui cuantum, au fost avute în vedere consecințele negative ale prejudiciului suferit de reclamantă și implicațiile negative ale acestora în toate planurile vieții sale sociale. Împotriva acestei sentințe, au declarat apel, în termenul prevăzut de lege, reclamanta V.M. și pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Caraș-Severin. Reclamanta V.M. a criticat hotărârea primei instanțe, ca netemeinică și nelegală, solicitând admiterea în întregime a acțiunii sale, cu motivarea că prin condamnarea soțului său i-a fost cauzată acestuia și familie lui un prejudiciu nepatrimonial, constând în încălcări ale dreptului la libertate, fiind afectate și acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale, domeniul afectiv al vieții umane, fiindu-i știrbită demnitatea umană.

Pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Caraș-Severin, a solicitat, prin apelul declarat, schimbarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată. În motivare, pârâtul a invocat disp. art. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, arătând că sentința atacată este netemeinică și nelegală, deoarece suma acordată depășește cuantumul prevăzut în acest act normativ. De asemenea, nu s-a făcut dovada desființării hotărârii penale de condamnare a soțului reclamantei. Pârâtul a mai învederat că suma acordată de prima instanță este nejustificat de mare, neținându-se cont de măsurile reparatorii deja acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990 și de principiile care guvernează acest domeniu, putându-se transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei.

Prin decizia civilă ne. 65 din 25 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamanta V.M. împotriva sentinței civile nr. 1059 din 10 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosar nr. 1500/115/2010, în contradictoriu cu intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin. A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva aceleiași sentințe, pe care o schimbat în sensul că: A respins acțiunea civilă formulată de reclamanta V.M. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În motivarea deciziei s-a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”. De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate. Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantei.

Această soluție s-ar impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului. Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții. A reține argumentele reclamantei privind neretroactivitatea Deciziei Curții Constituționale, ar fi lăsată fără finalitate o instituție juridică de o deosebită importanță într-un stat de drept, consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă și executorie, care ar putea constitui „bun” în accepțiunea jurisprudenței CEDO ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.

În plus, cu privire la prejudiciul moral invocat de către reclamantă, se impune a constata că acesta s-a produs în urmă cu peste 50 de ani, astfel că, în prezent, acesta s-a disipat substanțial, fiind reparat integral ca urmare a recunoașterii comportamentului abuziv al Statului comunist, precum și prin beneficiile acordate conform Decretului-lege nr. 118/1990, nemaimpunându-se acordarea unei sume cu acest titlu. Reparația acordată prin cele două componente (una morală și una materială) de către actul normativ anterior menționat este îndestulătoare, acoperind integral prejudiciul produs prin comportamentul autorităților comuniste, cu atât mai mult cu cât măsurile priveau persoanele soțului reclamantei, astfel că și afectarea psihică a acesteia, din perspectiva prejudiciului moral al antecesorul, este mai redusă.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta V.M., criticând-o ca nelegală. În dezvoltarea motivelor de recurs, ce fac posibilă încadrarea în disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a invocat că în mod nefondat instanța a reținut că nu deține o „speranță legitimă” la acordarea despăgubirilor, în condițiile în care la data introducerii acțiunii, temeiul juridic al acesteia era în vigoare. S-a susținut că în temeiul disp. art. 15 și art. 147 din Constituția României, precum și art. 1 C. civ., și în considerarea principilui tempus regit actum nu este posibil ca unui raport juridic să i se aplice o altă dispoziție legală decât cea care exista atunci când el s-a născut. Prin aplicarea deciziei Curții Constituționale este încălcat principiul securității raporturilor juridice.

În susținerea acestor critici s-a invocat și jurisprudența convențională. Recursul nu este fondat. Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, și nici de o speranță “legitimă” care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” și speranța legitimă al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 10 februarie 2011, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 25 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Pentru aceste considerente urmează ca în baza disp. art. 312 C. proc. civ., a se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta V.M. împotriva deciziei nr. 65 din 25 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2012.