ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 482/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 482/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1059 din 10 iunie Tribunalul

Caraș-Severin a admis în parte acțiunea civilă formulată de către reclamanta V.M.,

împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat prin Direcția Generală de Finanțe Publice Caraș-Severin și a

obligat pârâtul să plătească reclamantei echivalentul în lei, la data

efectuării plății a sumei de 60.000 euro.

Prima instanță a

reținut că, potrivit dispozițiilor art. 1, 4, 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009,

persoanele față de care s-a dispus printr-o hotărâre judecătorească o condamnare

cu caracter politic, iar după decesul acestora, descendenții până la gradul al

II-lea inclusiv, pot solicita acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnare, urmând ca la stabilirea cuantumului

despăgubirilor să se țină seama de măsurile reparatorii deja acordate persoanei

în cauză în temeiul Decretului Lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 224/1999; Legea nr.

568/2001.

Reclamanta este soția

lui V.P. Acesta, prin sentința nr. 689/1950 a Tribunalului Militar Timișoara, a

fost condamnat la 12 ani închisoare corecțională pentru crima de uneltire

contra ordinii sociale întrucât, partizan fiind, a luptat contra regimului

comunist. A executat 12 ani, iar după eliberare a fost deportat 3 ani în

Bărăgan.

În baza Decretul-lege

nr. 118/1990, i s-a acordat reclamantei o indemnizație lunară de 151.989 lei.

Ca urmare a

detenției, V.P. a avut de suferit o mulțime de suferințe fizice și psihice,

cauzate de bătăile primite, de proasta alimentație, de lipsa de asistență

medicală, de umilințele suportate și de muncile foarte grele la care a fost

supus. Toate aceste suferințe au avut consecințe grave asupra fizicului și

psihicului domnului V.P. Acesta, după eliberare, a rămas o persoană bolnavă,

care nu a mai putut să muncească la capacitate normală pentru a-și întreține

familia. De asemenea, după eliberare, a fost în continuare persecutat,

găsindu-și foarte greu un loc de muncă și acela inferior pregătirii sale și

mult mai prost plătit.

După arestare, în

casă a rămas soția acestuia (reclamanta) și fiul lor, în vârstă de 2 ani.

Aceștia au trăit foarte greu fără ajutorul soțului, respectiv tatălui, și au

fost în continuare supravegheați și persecutați. Copilul a reușit să meargă

doar patru clase la școală, fiindu-i interzisă în continuare.

Din cauza condamnării

politice suferite de soțul său, accesul reclamantei la viața socială și

politică a comunității a fost restrâns, iar accesul la continuarea educației,

la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat i-a fost

interzis. De asemenea, viața reclamantei a fost direcționată forțat spre o

existență mai grea, cu privațiuni mai multe și mai modestă față de cea care ar

fi avut-o dacă ar fi putu beneficia de condițiile la care ar fi avut dreptul ca

și restul cetățenilor.

Toate aceste

restricții au adus atingere valorilor ce definesc personalitatea umană, valori

ce se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea

corporală, la demnitate, onoare și alte valori similare (printre care și

accesul la învățătură), valori cuprinse în drepturile și libertățile

fundamentale ale omului.

În ceea ce privește

cuantumul daunelor morale solicitate de reclamantă, prima instanță a reținut că

criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte,

științifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral

nepatrimonial al daunelor și cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.

Stabilirea

cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include

desigur o doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este

despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare,

fiind necesar a se face o corelare cu importanța prejudiciului moral prin

aspectul importanței valorii morale lezate.

În aprecierea

importanței prejudiciului moral, tribunalul a avut în vedere repercusiunile

asupra stării generale a sănătății, precum și a posibilității ei de a se

realiza deplin pe plan social, personal și familial.

Față de cele mai sus

expuse, respectiv atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale, prima

instanță a apreciat că o indemnizație echitabilă o reprezintă suma de 60.000 euro.

În stabilirea acestui cuantum, au fost avute în vedere consecințele negative

ale prejudiciului suferit de reclamantă și implicațiile negative ale acestora

în toate planurile vieții sale sociale.

Împotriva acestei

sentințe, au declarat apel, în termenul prevăzut de lege, reclamanta V.M. și

pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin

D.G.F.P. Caraș-Severin.

Reclamanta V.M. a

criticat hotărârea primei instanțe, ca netemeinică și nelegală, solicitând

admiterea în întregime a acțiunii sale, cu motivarea că prin condamnarea

soțului său i-a fost cauzată acestuia și familie lui un prejudiciu

nepatrimonial, constând în încălcări ale dreptului la libertate, fiind afectate

și acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale, domeniul

afectiv al vieții umane, fiindu-i știrbită demnitatea umană.

Pârâtul Statul Român,

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Caraș-Severin, a

solicitat, prin apelul declarat, schimbarea sentinței, în sensul respingerii

acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

În motivare, pârâtul

a invocat disp. art. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, arătând că sentința atacată este

netemeinică și nelegală, deoarece suma acordată depășește cuantumul prevăzut în

acest act normativ. De asemenea, nu s-a făcut dovada desființării hotărârii

penale de condamnare a soțului reclamantei.

Pârâtul a mai

învederat că suma acordată de prima instanță este nejustificat de mare,

neținându-se cont de măsurile reparatorii deja acordate în baza Decretului-lege

nr. 118/1990 și de principiile care guvernează acest domeniu, putându-se

transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei.

Prin decizia civilă

ne. 65 din 25 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins

apelul declarat de reclamanta V.M. împotriva sentinței civile nr. 1059 din 10

iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosar nr. 1500/115/2010,

în contradictoriu cu intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin.

A admis apelul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva

aceleiași sentințe, pe care o schimbat în sensul că:

A respins acțiunea

civilă formulată de reclamanta V.M. împotriva pârâtului Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice.

În motivarea deciziei

s-a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință, s-a

constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009,

cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

În ceea ce privește

efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în

raport cu cauza de față, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile

dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin.

(3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și

ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției”.

De asemenea, sunt

aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit

cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar

de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor.

Astfel, având în

vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a

fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în

intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord

prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au

încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu

mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind

desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantei,

respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că

se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința

schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantei.

Această soluție s-ar

impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma

constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice

legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu

este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este

devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar

toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o

nouă judecată asupra fondului.

Această soluție se

impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin

neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când

evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză,

declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut

obiectul acelei excepții.

A reține argumentele

reclamantei privind neretroactivitatea Deciziei Curții Constituționale, ar fi

lăsată fără finalitate o instituție juridică de o deosebită importanță într-un

stat de drept, consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât

mai mult cu cât reclamanta nu a avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre

definitivă și executorie, care ar putea constitui „bun” în accepțiunea

jurisprudenței CEDO ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din

Primul Protocol adițional la CEDO.

În plus, cu privire

la prejudiciul moral invocat de către reclamantă, se impune a constata că

acesta s-a produs în urmă cu peste 50 de ani, astfel că, în prezent, acesta s-a

disipat substanțial, fiind reparat integral ca urmare a recunoașterii

comportamentului abuziv al Statului comunist, precum și prin beneficiile

acordate conform Decretului-lege nr. 118/1990, nemaimpunându-se acordarea unei

sume cu acest titlu. Reparația acordată prin cele două componente (una morală

și una materială) de către actul normativ anterior menționat este

îndestulătoare, acoperind integral prejudiciul produs prin comportamentul

autorităților comuniste, cu atât mai mult cu cât măsurile priveau persoanele

soțului reclamantei, astfel că și afectarea psihică a acesteia, din perspectiva

prejudiciului moral al antecesorul, este mai redusă.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta V.M., criticând-o ca

nelegală.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, ce fac posibilă încadrarea în disp. art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. s-a invocat că în mod nefondat instanța a reținut că nu deține o

„speranță legitimă” la acordarea despăgubirilor, în condițiile în care la data

introducerii acțiunii, temeiul juridic al acesteia era în vigoare.

S-a susținut că în

temeiul disp. art. 15 și art. 147 din Constituția României, precum și art. 1 C.

civ., și în considerarea principilui tempus regit actum nu este posibil ca unui

raport juridic să i se aplice o altă dispoziție legală decât cea care exista

atunci când el s-a născut.

Prin aplicarea

deciziei Curții Constituționale este încălcat principiul securității

raporturilor juridice.

În susținerea acestor

critici s-a invocat și jurisprudența convențională.

Recursul nu este

fondat.

Prin deciziile nr. 1358

și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul

acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora,

intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea

anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba,

de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de

drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să

aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de

neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul

beneficia de un bun, și nici de o speranță “legitimă” care să intre sub

protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamant, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale

nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra

raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun”

și speranța legitimă al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri

definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă

aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de

lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.”

Cum deciziile nr. 1358

și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la

data de 10 februarie 2011, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 25 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Astfel, chiar din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

Pentru aceste

considerente urmează ca în baza disp. art. 312 C. proc. civ., a se respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta V.M. împotriva deciziei nr. 65 din 25

ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 ianuarie 2012.