ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2371/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2371/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Caraș-Severin, reclamantul L.D. a chemat în judecată pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin

hotărârea ce va pronunța să constate că reclamantul se încadrează în

dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și să dispună obligarea pârâtului

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 1.000.000 euro,

daune morale.

În

motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, prin sentința nr. 68 din 11

aprilie 1953 pronunțată în dosar nr. 32/1953 al Tribunalului Militar Timișoara

a fost condamnat la 15 ani muncă silnică și confiscarea averii pentru crima de

uneltire contra ordinei sociale. In timpul detenției a fost închis la

penitenciarele din Gherla, Jilava, Aiud și la colonia Periprava de unde a fost

eliberat. În anul 1964 a fost eliberat cu decretul de eliberare. Cu toate

acestea a executat 12 ani de închisoare. În timp cât a fost închis familiei

sale i-a fost confiscată casa, pământul, sălașul și animalele. După eliberare a

fost urmărit și chemat la miliție pentru unele declarații. Toată familia sa a

avut de suferit atât în perioada cât a fost închis cât și după eliberarea sa.

Prin

sentința civilă nr. 1142 din 16 iunie 2010, Tribunalul Caras Severin

a admis acțiunea civilă formulată de

reclamant și a fost obligat pârâtul să-i plătească reclamantului suma de

1.000.000 euro, echivalentă în lei la data efectuării plății, cu titlu de daune

morale.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că, prin condamnarea politică suferită, dreptul la imagine al

condamnatului și al întregii sale familii au fost grav afectate, acesta fiind

exclus din viața socială, politică a comunității, accesul la continuarea

educației, la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat

fiind deosebit de greu, îngreunând practic viața persoanei condamnate și a

membrilor familiei sale în societate sub toate aspectele și fiind de natură a

împiedica progresul ființei umane.

Conform

dispozițiilor art. 1, 4, 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele față de

care s-a dispus printr-o hotărâre judecătorească o condamnare cu caracter

politic sau descendenții acestora până la gradul al II-lea, pot solicita

acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare,

urmând ca la stabilirea cuantumului despăgubirilor să se țină seama de măsurile

reparatorii deja acordate persoanei în cauză în temeiul Decretului Lege nr. 118/1990,

O.U.G. nr. 224/1999, Legea nr. 568/2001.

Singura

compensație oferită până în prezent de Statul Român a fost indemnizația primită

conform prevederilor D.L. nr. 118/1990.

Este

evidentă lipsirea reclamantului de libertate pe o perioadă de 12 ani de zile,

cu consecințele suferite pe plan psihic, fizic, social, profesional, fiindu-i

lezată libertatea individuală, demnitatea, onoarea, drepturi personale

nepatrimoniale ocrotite prin lege, fiind expusă disprețului public, cu un

sentiment de frustrare și dezumanizare ce i-a fost creat, deci o atingere gravă

a valorilor care definesc personalitatea umană.

Prin decizia

civilă nr. 617/A din 17 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă,

a fost admis apelul declarat de pârât,

iar sentința a fost schimbată în tot, în sensul respingerii acțiunii.

Pentru a

pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că, prin decizia civilă nr.

1358 din 21 octombrie 2010, instanța de contencios constituțional a declarat ca

neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare

ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ,

a hotărârilor judecătorești întemeiate pe această dispoziție legală declarată

neconstituțională.

Prin urmare,

instanța de apel a constatat că, în speță, la data soluționării apelului nu mai

există temeiul juridic prevăzut de legea specială, în baza căruia s-a formulat

și admis acțiunea de către instanța de judecată.

S-a mai

reținut că nu poate subzista nici susținerea potrivit căreia, anterior deciziei

Curții Constituționale, reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun", în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Drepturilor Omului,

prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a

acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiției

stabilite de către norma juridică specială.

Fiind

declarat neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de

proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii

acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului cât și soluția

judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii

constituționale și juridice.

În speță

nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere

un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun,

întrucât în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și

valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la

dreptul comun.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamantul,

indicând motivele de nelegalitate prevăzute de

dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Arată că

decizia instanței de contencios constituțional nu se aplică cauzelor aflate pe

rol la data pronunțării acesteia, ci doar celor înregistrate ulterior

publicării sale.

Art. 6

din C.E.D.O. garantează dreptul la un proces echitabil și obligă la respectarea

principiului neretroactivității și a speranței legitime ce decurge dintr-o

hotărâre judecătorească, chiar nedefinitivă. Exemplifică prin hotărâri C.E.D.O.

în care s-a reținut că, prin hotărâri nedefinitive s-a răpit speranța legitimă

a părților, existând astfel o încălcare a art. 6 și a art. 1 din Protocolul 1

la CEDO.

Aplicarea

unei decizii a Curții Constituționale este supusă principiului

neretroactivității, respectării prevederilor Convenției și jurisprudenței C.E.D.O.

Trebuie

respectat principiul egalității în fața legii care presupune instituirea unui

tratament egal pentru persoanele aflate în situații juridice similare (cauza

Blecic contra Croației).

În vederea respectării principiului

egalității în drepturi și necreării unor situații juridice discriminatorii față

de persoanele care au obținut hotărâri definitive sunt și dispozițiile art. 14

din CEDO.

Invocă art. 16 și

art. 20 din Constituția României.

Examinând decizia recurată, prin

prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din

19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a înaltei Curți de Casație și Justiție,

instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor

succede:

Cu titlu

preliminar, este de observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7

și 8 C. proc. civ. au fost invocate numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată

nicio critică de natură a se circumscrie ipotezelor pe care aceste motive le

reglementează.

Criticile

formulate de recurent aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor,

în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel

în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aceste

critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Prin

deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat

neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra

proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența

temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege

declarat neconstituțional.

Art. 147,

alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt

general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și

pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nune), iar nu și

pentru trecut (ex tune). Fiind incidență o normă imperativă, de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens

contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea

juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susține,

în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act

normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional, ale cărui efecte să

fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza

dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și

obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la

momentul Ia care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă

ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința

părților).

Se va face,

astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se

aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de

constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește

validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data

întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă

că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice

ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea

rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după

intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse

unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de

interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub

incidența noului act normativ.

Sunt în

dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror

concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice

calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai

multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor

jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel,

intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare

în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în

conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite,

jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați

politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea

specială).

Nu este

însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul

legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de

instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel

încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista

o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată,

nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puțin de o

speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or,

la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra

pretențiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu

putea fi considerată ca ultraactivând, în absența

unor dispoziții legale exprese.

Astfel,

soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la

un „bun" al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri

definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și

Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de înalta Curte de Casație si

Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile

Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate

întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și

considerentele care îl explicitează''; că „dacă aplicarea unui act normativ, în

perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității,

își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu

mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar

prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, „instanțele

sunt obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea

eficiență actelor normative declarate neconstituționale".

Continuând

să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei

efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției

sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici

dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior

dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07

noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai

pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of. "

Cum

deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost

publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia

instanței de apel a fost pronunțată la data de 16 iunie 2011, cauza nefiind,

deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective,

rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce

efectele juridice.

Aplicând

aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării

apelului, instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces

la un tribunal al reclamantului și nici nu a fost afectat dreptul la un proces

echitabil, astfel cum susține recurentul, întrucât, prin Decizia nr.

12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs

în interesul legii, de Secțiile Unite ale

înaltei Curți de Casație și

Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios

constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De

aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului

de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul

normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai

în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de

acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția

europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu

mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel,

chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că

intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții

intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că

nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de

efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ

jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii

și de a da coerență ordinii juridice.

Astfel cum s-a

arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare

a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere

dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor,

întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme

dreptul la despăgubiri morale.

În acest

context, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse

din existența unor motive obiective și rezonabile.

Or, în

această materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane,

respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o

manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale,

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul

normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate,

care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro,

într-o aplicare excesivă și nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de

criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții

Constituționale).

Izvorul

pretinsei "discriminării" constă, astfel, în pronunțarea deciziei

Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși

mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului

normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare

organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De

asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții

Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în

aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații

discriminatorii.

În

același timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului

nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la

Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai

largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea

oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special,

pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte

opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională,

avere, naștere sau oricare altă situație".

În

situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o

astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de

temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției

intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Pentru considerentele expuse,

constatând că, în cauză, este pe deplin incidență Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării

sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art.

329 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul L.D. împotriva deciziei civile nr. 617/A din 17 martie

2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 martie 2012.