ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3294/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3294/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea introductivă de instanță,

reclamanții S.M.D. și P.E. (fostă S.) au chemat în judecată pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Arad, și au solicitat obligarea acestuia la plata sumei de

5.000.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

datorită condamnării lui S.L. la 17 ani muncă silnică și 8 ani degradare

civică.

În motivarea

acțiunii, au arătat că tatăl/respectiv soțul lor a fost condamnat la pedeapsa

respectivă prin Sentința nr. 1839/1957 a Tribunalului Militar al Regiunii a

III-a Militară Cluj pentru crima de uneltire contra ordinii sociale.

Calvarul, au arătat

reclamanții, a început din 1954, când S.L. a fost arestat, și a durat 8 ani și

8 luni până în anul 1962.

S.L. a executat

pedeapsa în cele mai îngrozitoare penitenciare (Aiud, Gherla, Jilava), unde a

fost bătut, înfometat, ținut în lanțuri într-o celulă îngustă.

În tot acest timp a

suferit și familia, care și-a pierdut și locuința.

În drept, reclamanții

au invocat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Prin Sentința civilă

nr. 184 din 11 martie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 574/108/2010, Tribunalul

Arad a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții S.M.D. și P.E.

împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a

obligat pârâtul să plătească fiecărui reclamant suma de 220.000 euro, cu titlul

de despăgubiri morale.

A obligat pârâtul și

la cheltuieli de judecată în cuantum de 1.500 RON.

În justificarea

soluției, prima instanță a reținut că prin Sentința nr. 1839 din 18 noiembrie

1959 a Tribunalului Militar Cluj, soțul reclamantei, S.L., a fost condamnat la

17 ani muncă silnică și 8 ani degradare civică și confiscarea totală a averii

pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, potrivit art. 209 Partea a

III-a C. pen., deoarece a avut manifestări dușmănoase împotriva regimului și a

preconizat schimbarea regimului, manifestându-și nemulțumirea față de măsurile

luate de partid.

Prin Decizia nr. 8

din 18 noiembrie 1958 a Tribunalului Suprem Colegiul Militar, a fost respins

recursul condamnatului și a fost menținută pedeapsa aplicată.

Autorul reclamanților

a executat în totalitate 8 ani și 8 luni închisoare în perioada 6 februarie

1954 - 3 octombrie 1962 fiind grațiat restul pedepsei prin Decretul nr.

772/1962 al Consiliului de Stat al R.P.R.

În perioada detenției

soțului său, reclamanta, care avea 22 ani și un copil mic, au trăit în mizerie,

fiind considerați trădători de țară. Reclamanta nu a putut să se angajeze,

singura soluție fiind de a divorța, deși nu a dorit acest lucru. Reclamanta a

fost dată afară din casă, fiind nevoită să se mute în localitatea Caporal Alexa

la părinții ei, unde a locuit timp de 9 ani cu copilul (reclamantul), pe care

soțul ei l-a cunoscut numai în momentul eliberării.

La stabilirea despăgubirii

acordate pentru repararea daunelor morale încercate, pe lângă criteriile

obiective au fost avute în vedere și cele bazate pe calitățile personale și

profesionale ale judecătorului cauzei, cu respectarea principiului

proporționalității daunei în despăgubirea acordată pentru a nu ajunge în

situația îmbogățirii fără justă cauză.

Prin Decizia civilă

nr. 806/A din 20 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis

apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad și a schimbat în

parte hotărârea atacată, în sensul că a respins în totalitate acțiunea civilă

formulată de reclamanții S.M.D. și P.E.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a avut în vedere următoarele:

Reclamanții nu

trebuie să facă dovada caracterului politic al condamnării autorului lor,

caracterul fiind conferit prin lege, respectiv prin art. 1 alin. (2) lit. a)

din Legea nr. 221/2009.

Motivul pentru care

însă reclamanții nu pot beneficia de despăgubirile morale prevăzute de art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care

reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin

Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie

publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

Curtea

Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de

tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și

instabilitate legislativă.

Din această cauză s-a

ajuns la existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în

domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate

din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la

această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr.

221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-Lege nr.

118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor

morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din

Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009.

În fine, Curtea

Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

S-a reținut că în

cazul de față, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale

a fost publicată în M. Of.nr. 761/15.11.2010, termenul de 45 de zile a expirat

fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate

neconstituționale cu dispozițiile Constituției, prin urmare, această decizie a

Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță.

Art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii

reclamanților, și-a încetat efectele juridice.

Or, inexistența

temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamanților sub aspectul

dreptului la despăgubiri morale.

Nu s-a putut reține

nici că aceștia aveau, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun"

în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de

aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Avea doar

posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o

putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.

În cazul de față nu

s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un

caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet

asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanții pentru motive de

nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor formulate, reclamanții au arătat că datorita lacunelor legislative

privind Legea nr. 221/2009, act normativ care se referă la condamnările cu

caracter politic, văzând Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 prin care

se admite excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221 2000, calificând aceasta Deciziei drept una abuzivă, se impune

analiza cauzei cu invocarea ca temei de drept a dispozițiile dreptului comunitar

care au prioritate față de legile interne ale Statului Roman.

Apreciază recurenții

reclamanți că au fost încălcate prevederile ar. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului respectiv, dreptul la un proces echitabil, dreptul la

despăgubiri în caz de eroare judiciară.

Examinând hotărârea

atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat urmând a fi

respins pentru următoarele considerente:

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de

noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului

juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea

intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011 în interesul legii, prin

care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează", că

„dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată" și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale".

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Ideea priorității

textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în

materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța

constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi

confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se

poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul

nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine

stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și

libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența

unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea

de „bun", potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate

cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv

creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o

speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de

restituire este „o creanță sub condiție" atunci când „problema întrunirii

condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative

promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a

autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind

suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială

ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României

- M. Of. nr. 189/19.03.2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea

din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră".

Rezultă că nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un

bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența

instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat"

(Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18

octombrie 2002).

Rezultă că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă

în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic

referire reclamantul.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial

care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudența clară și concordantă a

instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a. contra României, parag. 137).

O asemenea

jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul

legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă" nu are o bază

suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la

dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu

putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și

nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței

de contencios constituțional în M. Of."

Cum Decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 20 aprilie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la

momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Din perspectiva celor

expuse, motivele de recurs invocate de recurenți sunt nefondate, astfel că în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții S.M.D. și P.E. împotriva Deciziei

nr. 806/A din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 14 mai 2012.

Procesat de GGC - AS