ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3072/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3072/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 25

februarie 2010 la Tribunalul Arad, reclamantele M.E. și P.V. au chemat în

judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice Arad, solicitând instanței obligarea pârâtului la

acordarea de despăgubiri în cuantum de 2.500.000 euro pentru prejudiciul moral

suferit de tatăl lor M.T. prin condamnarea de către regimul comunist din

România.

În motivare

reclamantele au arătat că tatăl lor, M.T., născut la 01 ianuarie 1923 în

Chișineu-Criș, jud. Arad, a fost judecat și condamnat la 4 ani închisoare

corecțională, 20.000 lei amendă corecțională și 3 ani interdicție corecțională

prin Sentința nr. 1973/1951 pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara pentru

infracțiunea prev. de art. 209 pct. IV și art. 25 C. pen.

Au arătat că tatăl lor

a fost privat de libertate de la vârsta de 26 de ani până la 32 de ani, fiind

fugar și căutat de organele se represiune și nevoit să stea ascuns în pădurile

din aproprierea localității Chișineu-Criș. Între anii 1951 - 1955 a fost purtat

prin închisorile din Jilava, Gherla și Aiud, suferind psihic și fizic.

Lipsirea tatălui lor

de libertate a produs consecințe în planul vieții private și profesionale,

inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate, datorită condițiilor

istorice anterioare anului 1989, viața familială, imaginea.

În drept, au invocat

dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Prin Sentința civilă

nr. 3940 din 26 mai 2010 pronunțată în dos. nr. 1176/108/2010, Tribunalul Arad

a admis în parte acțiunea reclamantelor M.E. și P.V. și a obligat pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Public prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Arad să plătească reclamantelor suma de 15.000 euro

despăgubiri.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a avut în vedere că:

Prima instanță a

reținut că reclamantele M.E. și P.V. au formulat cererea în calitate de fiice a

defunctului M.T. născut la data de 1 ianuarie 1923 în localitatea

Chișineu-Criș, județul Arad și decedat la data de 25 iulie 2007.

S-a reținut că, dat

fiind caracterul politic al măsurii administrative la care a fost supus autorul

reclamantelor care rezultă din însăși actul normativ în baza căruia acesta a

fost condamnat și încarcerat, nu a mai fost necesară procedura instituită de

art. 4 din același act normativ mai sus amintit, reclamanta putându-se adresa

instanței de judecată în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Tatăl reclamantelor

M.T. a beneficiat de măsuri reparatorii în baza Decretului-lege nr. 118/1990

conform Hotărârii Comisiei nr. 315 din 4 decembrie 1990. A beneficiat până la

data decesului 25 iulie 2007 de indemnizația lunară și de recunoașterea

perioadei de detenție ca vechime în muncă, dar reclamantele nu au beneficiat de

măsuri reparatorii.

Împotriva acestei

sentințe, au declarat apel, reclamantele M.E. și P.V. și pârâtul Statul Român,

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Arad.

Reclamantele au

solicitat admiterea apelului, modificarea în tot a hotărârii apelate și

rejudecând cauza, admiterea acțiunii, criticând sentința sub aspectul

cuantumului despăgubirilor acordate.

Pârâtul Statul Român,

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Arad, a solicitat schimbarea sentinței, în sensul

respingerii acțiunii reclamanților motivând că suma acordată de prima instanță

este nejustificat de mare și că tatăl reclamantelor a beneficiat de măsurile

reparatorii deja acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

Prin Decizia nr.

628/A din 22 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins

apelul declarat de reclamantele M.E. și P.V. împotriva Sentinței civile nr. 394

din 26 mai 2010, pronunțată de Tribunalul Arad.

A admis apelul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, împotriva aceleiași hotărâri pe

care a schimbat-o, în sensul că:

A respins acțiunea

formulată de reclamantele M.E. și P.V.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de

neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările

ulterioare, sunt neconstituționale.

Astfel, Curtea

Constituțională a reținut că, în materia despăgubirilor pentru daunele morale

suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă,

există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din

Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în

cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în

cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte,

echitabile și rezonabile.

Curtea

Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990,

legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel

încât intervenția sa, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009,

după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce

atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului că atenuarea vechilor violări nu trebuie

să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova și

Pink contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o

"speranță legitimă" la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din

28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra

admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra

Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării

controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea

Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată

încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care

consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității,

conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu

modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin.

(3) și (5) din Constituție.

În ceea ce privește

efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în

raport cu cauza de față, Curtea a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art.

147 alin. (1) din Constituție [prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr.

47/1992], potrivit cărora "Dispozițiile din legile și ordonanțele în

vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale,

își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției".

De asemenea, sunt

aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit

cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al

României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor.

Astfel, având în

vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a

fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de

la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate

neconstituționale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu

dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele

juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt

obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind

desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii

reclamantelor, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

Curtea a apreciat că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu

consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamanților.

Această soluție se

impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma

constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice

legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu

este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este

devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar

toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o

nouă judecată asupra fondului.

Această soluție se

impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin

neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când

evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză,

declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut

obiectul acelei excepții.

Împotriva acestei din

urmă decizii au declarat recurs reclamantele M.E. și P.V. și, susținând că este

nelegală, fiind dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii, motiv de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au solicitat admiterea

recursului și modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului

pârâtului și admiterii apelului pe care l-au declarat împotriva sentinței

tribunalului cu consecința admiterii în tot a acțiunii.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurentele-reclamante au susținut următoarele:

Efectele Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, prin care a fost declarat

neconstituțional textul de lege care constituia temeiul acțiunii, nu se aplică

decât acțiunilor introduse după data publicării în Monitorul Oficial a

deciziei.

Aceasta deoarece

efectele deciziei asupra drepturilor părților trebuie analizate din perspectiva

art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la

un proces echitabil, al art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție,

al art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi

și libertăți garantate de Convenție și Protocoalele adiționale și al art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care

garantează dreptul la respectarea bunurilor.

Astfel, art. 6 al

Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces

echitabil, cu componenta materială esențială a dreptului de acces la un

tribunal independent și imparțial, impune și respectarea principiului

egalității părților în procesul civil și interzice, în principiu, intervenția

legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu.

Principiul egalității

în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care,

în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. În consecință, un tratament

diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie

să se justifice rațional, în acord cu principiul egalității cetățenilor în fața

legii. Curtea Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența sa că

situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în

esență pentru a se justifica deosebirea tratament juridic, iar această

deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rezonabil.

Or, aplicarea

deciziei Curții Constituționale în cazul persoanelor ale căror procese sau

cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu fost soluționate prin

pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, ar fi de natură să

instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o

hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în soluționarea unui proces sau

a unei cereri, formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui

criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, în contradicție cu

principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din

Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu

poate fi diferit.

Un alt drept garantat

de Convenție este dreptul la discriminare, art. 14 al Convenției, care

interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care

Convenția le reglementează și pune să se cerceteze dacă există discriminare,

dacă tratamentele preferențiate sunt aplicate unor situații analoage sau

comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă,

adică urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de

proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru

realizarea lui.

Art. 1 al

Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, potrivit căruia "exercitarea

oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nicio discriminare

bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice

sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o

minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație", impune o

sferă suplimentară de protecție. În cazul în care o persoană este discriminată

în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislației naționale,

precum și în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară

a unei autorități publice, în conformitate cu legislația națională, adică în cazul

în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația

de a se comporta într-o anumită manieră (cauza Thorne c. Marii Britanii,

Hotărârea din 2009).

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție

este discriminatorie dacă "nu are o justificare obiectivă și

rezonabilă", adică dacă nu urmărește un "scop legitim" sau nu

există un "raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite

și scopul vizat" (cauza Marckx împotriva Belgiei, hotărârea din 13 iunie

1979, seria A nr. 31 pag. 16, parag. 33).

Tratamentul juridic

diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost

soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei

hotărâri judecătorești definitive. Durata procesului și finalizarea acestuia

depinzând adesea de o serie de factori precum gradul de operativitate a

organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare,

complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute

de lege alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.

Or instituirea unui

tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru

condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a

pronunțat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu și

exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, în

acest sens fiind și jurisprudența Curții Constituționale, care a statuat că

violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se

aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare

obiectivă și rezonabilă, sau dacă exista o disproporție între scopul urmărit

prin tratamentul inegal și mijloacele folosite".

Aplicarea Deciziei

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea

temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de

art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în

temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției

legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări

între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază

de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri

irevocabile la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Curtea Europeană a

atras atenția asupra pericolelor inerente în folosirea legislației cu efect

retroactiv, care poate influența soluționarea judiciară a unui litigiu, în care

statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislații este acela de a

transforma litigiul într-unul imposibil de câștigat (cauza Satka și alții c.

Greciei, Hotărârea din 27 martie 2003, cauza Crișan c. României, Hotărârea din

27 mai 2003).

Principiul

preeminenței dreptului și noțiunea de proces echitabil se pun, cu excepția unor

motive imperioase de interes general, ingerinței puterii legiuitoare în

administrarea justiției, în scopul de a influența deznodământul judiciar al

litigiului și impun ca motivele invocate pentru a justifica asemenea măsuri să

fie analizate cu cea mai mare circumspecție (cauza Rafinăriile Grecești Stran

și Stratis Andreadis c. Greciei, Hotărârea din 9 decembrie 1994). Acest

principiu se aplică și legilor interpretative, adică cele promulgate pentru a

clarifica dispoziții legale anterioare (cauza Smokovitis și alții c. Greciei,

Hotărârea din 11 aprilie 2002).

În ceea ce privește

garanția egalității armelor în jurisprudența instanței europene se arată că

aceasta semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în

fața unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege, în sensul

menținerii unui just echilibru între interesele părților. Or, câtă vreme, pe

parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat

la baza declanșării unor litigii, în care pârât este statul, la inițiativa

acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea

cu dispozițiile constituționale, se apreciază că această garanție poate fi

afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces

echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

În același sens, în

doctrină se consideră că intervenția inopinată a legiuitorului creează un

obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una dintre părțile

unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce

atingere chiar substanței acestui drept.

Nu în ultimul rând,

Curtea reține că art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului garantează în esență dreptul de proprietate.

Potrivit

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea

"bunuri" privește atât "bunurile actuale" având o valoare

patrimonială (cauza Van der Mussele împotriva Belgiei, Hotărârea din 23

noiembrie 1983), cât și, în situații precis delimitate, creanțele determinate

potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel

îndreptățit poate avea o "speranță legitimă" că ar putea să se bucure

efectiv de dreptul său de proprietate (cauza Pressos Compania Naviera S.A. și alții

împotriva Belgiei, cauza Draon împotriva Franței, cauza Gratzinger și

Gratzingerova împotriva Cehiei; cauza Trgo potriva Croației.)

Despre noțiunea de

"speranță legitimă", Curtea a statuat că, întrucât interesul

patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi considerat o

"valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Primul Protocol, decât

atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când

este confirmat de o jurisprudență bine stabilită instanțelor (Kopecky c. Slovaciei,

parag. 52).

Tot potrivit

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când un stat

contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit Protocolul nr. 1, adoptă

o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate

de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou

drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite

condiții (cauza Broniowski împotriva Poloniei, Hotărârea din 22 iunie 2004).

Într-o hotărâre de

dată recentă (10 februarie 2010), pronunțată în cauza Klaus și Iouri Kiladze

contra Georgiei, Curtea de la Strasbourg a reținut că existența unei legi cu

caracter general, de reparație pentru persoanele care au suferit condamnări sau

represiuni cu caracter politic, reprezintă o speranță legitimă chiar dacă la

momentul sesizării primei instanțe, respectiv în anul 1998 "art. 9 din

Legea din 11 noiembrie 1998 făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare

care să detalieze condițiile în care vor putea obține compensațiile morale

(legea nu a fost adoptată de autoritățile interne)". Curtea de la

Strasbourg a apreciat că la momentul sesizării instanțelor interne reclamanții

aveau, în baza art. 9 din "legea din 11 noiembrie 1997" o creanță suficient

de clară pentru a fi considerată exigibilă.

Prin urmare, câtă

vreme voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele

impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menționat,

în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului

Europei privind "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme

totalitare comuniste", Declarația asupra Principiilor de Bază ale

Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată

de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, se

poate aprecia că acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a

putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării

unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare de către

instanțele interne.

Tot astfel, analizând

calitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.

221/2009 de a fi accesibile și previzibile se apreciază că persoanele prevăzute

de aceste dispoziții legale puteau pretinde o "speranță legitimă" de

a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor

referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în

dreptul intern și fiind recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a

instanțelor interne, anterioară intervenirii deciziei Curții Constituționale și

chiar ulterioară acesteia, aparținând, inclusiv celei mai înalte jurisdicții în

stat și anume: Decizia nr. 9096 din 6 noiembrie 2010, Decizia nr. din 3 decembrie

2010 și Decizia nr. din 14 ianuarie 2011, Decizia nr. 408 din 21 ianuarie 2011,

pronunțate de instanță supremă (a se vedea, mutatis mutandis, Pressos Compania

Naviera - S.A. și alții c. Belgiei, hotărârea din 20 noiembrie 1995 parag. 31,

32).

Relevante sunt și

deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Beian contra României

nr. 1 (Hotărârea din 6 decembrie 2007) și Driha contra României, hotărârea din

21 februarie 2008).

O concluzie a celor

arătate este aceea că proceselor pendinte le sunt în continuare aplicabile în

continuare dispozițiile Legii nr. 221/2009, în forma în vigoare de la data

formulării acțiunii. Principiul de drept aplicabil în căile de atac, din

punctul de vedere al aplicării legii în timp, este acela conform căruia instanța

de control judiciar va verifica legalitatea și temeinicia (sau numai

legalitatea - în situația căii extraordinare de atac a recursului) hotărârii

pronunțate de instanța ierarhic inferioară în funcție de legea de drept

substanțial în vigoare la data pronunțării hotărârii atacate - tempus regit

actum.

În virtutea

considerațiilor expuse, se poate aprecia că, persoanele care au introdus

acțiunea anterior admiterii excepțiilor de neconstituționalitate se află în

situația de a avea o hotărâre de admitere pronunțată de prima instanță, într-un

litigiu declanșat anterior, motiv pentru care le sunt aplicabile dispozițiile

legale de la momentul învestirii instanței Decizia de neconstituționalitate nu

poate retroactiva, fără a afecta, în principiu, garantarea art. 6 al Convenției

Europene a Drepturilor Omului, art. 14 al Convenției și art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de către

instanța națională, prima chemată să aplice Convenția.

Această apreciere

este în acord și cu regulile aplicării legii civile în timp (raportul juridic

de drept civil substanțial se naște ca urmare a manifestării de voință a

persoanei fizice, în sensul de a beneficia de drepturile civile recunoscute de

legea în vigoare la momentul declanșării litigiului, conform regulii tempus

regit actum), cu principiul conform căruia, în căile de atac, se analizează

legalitatea și temeinicia unei soluții, în raport cu legea în vigoare la data

pronunțării ei. Legea nouă substanțială putându-se aplica litigiilor declanșate

anterior doar dacă aceasta conține dispoziții mai favorabile decât legea sub

imperiul căreia aceste litigii au fost declanșate (în acest sens sunt invocate

dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005,

interpretate prin Decizia nr. LII (52) din 4 iunie 2007, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție), și cu efectele deciziilor Curții

Constituționale.

Conform art. 147

alin. (4) din Constituție, "Deciziile Curții Constituționale se publică în

Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor". Efectul ex nunc al

deciziilor Curții Constituționale constituie o aplicare a principiului

neretroactivității, o garanție fundamentală a drepturilor constituționale, de

natură a asigura securitatea juridică și încrederea în sistemul de drept,

contribuind, în acest fel, la consolidarea statului de drept.

Efectele Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât

situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza întâi din Legea nr. 221/2010 au fost declarate ca neconstituționale.

Aplicarea Deciziei

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale litigiilor în curs ar fi de natură să

ducă la încălcarea pactelor și tratatele privitoare la drepturile fundamentale

ale omului la care România este parte, astfel încât instanțele sunt obligate să

dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile

art. 20 din Constituția României. Așa cum reglementările internaționale au

întâietate în a celor interne, inclusiv în fața Constituției României,

statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, au prioritate

față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru

instanțele de judecată.

Referitor la daunele

morale acordate prin Sentința civilă nr. 94 din 26 mai 2010 pronunțata de

Tribunalul Arad, recurentele-reclamante au arătat că este insuficient cuantumul

de 5.000 euro, în raport de suferințele îndurate și de hotărârile judecătorești

pronunțate de alte instanțe cu privire la aceeași situație, astfel că se impune

o suplimentare, o reapreciere a cuantumului.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva

Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

pronunțată în recursul în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat, pentru considerentele care succed.

Prin Deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textului de lege menționat este producătoare de efecte juridice asupra

proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența

temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege

declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu

se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la

care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă

că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice

determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se

aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi

întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel,

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea,

intră sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane

care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

considera că reclamantele beneficiau de un bun sau cel puțin de o speranță

legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamante norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un

"bun" al reclamantelor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri

definitive care să fi confirmat dreptul lor de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: "deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează"; că

"dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în

vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția

de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ

a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată" și, prin urmare, "instanțele sunt obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale".

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, Înalta Curte s-a pronunțat, în recursul în

interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M.

Of. nr. 789/07.11.2011, prin care s-a statuat, cu putere de lege, că, urmare a

Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, "dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional

în Monitorul Oficial."

Cum Deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în Monitorul

Oficial la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel

a fost pronunțată la data de 22 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, nu se

poate considera că a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al

reclamantelor și nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil

întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție în recursul în interesul legii s-a statuat, de asemenea,

că prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a

sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență

unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a

posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

Astfel cum s-a arătat

anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a

sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere

dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor,

întrucât reclamantele nu beneficiau de o hotărâre definitivă, care să le

confirme dreptul la despăgubiri morale.

În acest context,

trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din

existența unor motive obiective și rezonabile.

Or, în această

materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv,

acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră

definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o

justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele

folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a

unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus

instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare

excesivă și nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de

cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei

"discriminări" constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții

Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul

vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal

își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate

fi decelată nicio încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva

art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea

reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege,

fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă,

religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială,

apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă

situație".

În situația analizată

în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de

recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal

s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a

legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Tot astfel, pentru

considerentele anterior expuse, reținute în cuprinsul Deciziei nr. 12 din 19

septembrie 2011 pronunțate de Înalta Curte în soluționarea recursului în

interesul legii, referitoare la efectele în timp ale Deciziei nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale și față de prevederile art. 330

7

C. proc. civ., se constată că susținerea vizând nelegalitatea hotărârii

recurate pentru neaplicarea normelor comunitare menționate nu poate fi primită

și că analizarea cuantumului despăgubirilor morale solicitate de reclamante nu

se mai impune deoarece dispozițiile legale care au constituit temeiul juridic

în baza căruia au fost solicitate aceste daune morale și-au încetat efectele.

Având în vedere

temeiurile arătate, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

în recursul în interesul legii, decizie obligatorie de la momentul publicării

sale în M. Of. nr. 789/07.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantele M.E. și P.V. împotriva Deciziei nr. 628/A din 22

martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 4 mai 2012.

Procesat de GGC - GV