ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 669/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 3387 din 26 octombrie 2010, Tribunalul Harghita a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul F.D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, prin mandatar Direcția Generală a Finanțelor Publice Harghita și, drept consecință: - a constatat caracterul politic al condamnării penale dispuse prin Sentința penală nr. 890/1955 pronunțată de Tribunalul Militar Regional II București, prin care reclamantul a fost condamnat la 3 ani și 4 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de insubordonare, prevăzută și pedepsită de art. 503 C. pen.

și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 10.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin această condamnare; - a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 10.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea pronunțată prin Sentința penală nr. 247/1960 a Tribunalului Militar Cluj, prin care reclamantul a fost condamnat la 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire, prevăzută și pedepsită de art. 209 C. pen.; - a obligat pârâtul să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 2.000 lei.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că sancționarea penală a reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii de insubordonare are caracter politic, în sensul prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, fiind consecința faptului că acesta făcea parte din cultul religios „Martorii lui I., iar condamnarea sa pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire are de drept caracter politic, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 alin. (2) din aceeași lege. Făcând aplicarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ menționat, tribunalul a obligat pârâtul Statul Român la plata sumei de câte 10.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant prin cele două condamnări penale, admițând în parte acțiunea acestuia, prin care solicita suma de 100.000 euro, respectiv 300.000 euro.

În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., pârâtul a fost obligat la cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocațial suportat de reclamant.

Împotriva hotărârii sus menționate a formulat apel pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Harghita, reprezentă de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, iar prin decizia civilă nr. 33/ A din 10 februarie 2011, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie a admis apelul; a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul respingerii petitului privind acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin cele două condamnări; a redus cuantumul cheltuielilor de judecată în primă instanță de la 2000 lei la 1000 lei și a menținut celelalte dispoziții din hotărârea atacată, reținându-se următoarele: Rezolvarea dată de către prima instanță cererii reclamantului - având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin cele două condamnări invocate în cauză, a avut în vedere dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum acestea au fost modificate prin art. I pct. 1 din O.U.G.

nr. 62 din 30 iunie 2010. Sub acest aspect, instanța de apel a ținut cont de faptul că norma legală menționată a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Astfel, s-a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituția României și ale art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei în M. Of. dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe durata acestui termen, prevederea legală declarată neconstituțională, este suspendată de drept.

S-a avut în vedere că termenul de 45 de zile anterior menționat era expirat la data soluționării apelului, iar legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea normei declarate neconstituționale. Având în vedere considerentele anterior expuse, curtea de apel a constatat că dispozițiile legale invocate de reclamant în susținerea acțiunii și aplicate ca atare de către prima instanță, nu mai pot fi reținute ca temei juridic al admiterii cererii privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea sa politică, împrejurare ce atrage netemeinicia respectivei solicitări, astfel cum aceasta a fost întemeiată în drept. S-a apreciat că însăși recunoașterea caracterului politic al condamnării unei persoane este de natură a reprezenta - în planul percepției subiective a acesteia, o acoperire parțială a prejudiciului moral invocat.

În plus, s-a mai reținut că în cauză nu poate fi ignorat faptul că reclamantul beneficiază de indemnizația lunară prevăzută de art. 3 alin. (1) din Decretul - Lege nr. 118/1990 – astfel cum rezultă din cuprinsul Hotărârii nr. 153 din 15 noiembrie 1990, emisă de Comisia Județeană Harghita, hotărâre prin care s-a stabilit și faptul că perioada detenției cuprinse în intervalul 20 iulie 1959 - 23 iunie 1964 (4 ani 11 luni 3 zile) reprezintă o vechime neîntreruptă în muncă de 7 ani 4 luni 19 zile (fila 8 dosar fond).

De asemenea, instanța de apel, a mai reținut că, în virtutea prevederilor art. 8 din Decretul - Lege nr. 118/1990, reclamantul este beneficiarul și al altor drepturi cu caracter reparatoriu, respectiv: scutire de la plata impozitului și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, cu clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale, după caz, la alegere; un bilet pe an, gratuit, pentru tratament într-o stațiune balneoclimaterică; scutire de plata taxelor de abonament pentru radio și televizor; prioritate la instalarea unui post telefonic, precum și scutire de plata taxei de abonament; acordarea la cerere, cu titlu gratuit, a unui loc de veci.

Ca efect al admiterii în parte a acțiunii, s-a redus cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina pârâtului, de la 2.000 lei la 1.000 lei (jumătate din onorariul avocațial), fiind respectate în acest fel prevederile art. 276 C. proc. civ. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal reclamantul D.F., solicitând modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului formulat de către pârât și pe cale de consecință obligarea pârâtului la plata daunelor morale solicitate pentru prejudicial moral suferit prin condamnări. Criticile aduse hotărârii instanței de apel, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Recurentul susține că prin decizia recurată se încalcă principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție.

Arată recurentul, că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, astfel că legea aflata în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, este aplicabilă pe tot parcursul procesului. Se mai susține că, prin Legea nr. 221/2009, reclamanților li s-a creat un drept de a obține despăgubiri pentru abuzurile suferite, aceștia având speranța legitima de a obține aceste sume, împrejurare față de care, consideră recurentul, reclamanții au fost titularii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Examinând decizia recurată prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente.

Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face, însă, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Ideea priorității textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor. Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”.

De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007). În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

contra României, paragraful 137). O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 10 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Din perspectiva celor expuse, motivele de recurs invocate de recurent sunt nu numai nefondate, dar nici nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul F.D. împotriva deciziei nr. 33/ A din 10 februarie 2011 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 februarie 2012.