ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 669/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 669/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3387 din 26

octombrie 2010, Tribunalul Harghita a admis în parte acțiunea formulată de

reclamantul F.D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin

Ministerul Finanțelor Publice, prin mandatar Direcția Generală a Finanțelor

Publice Harghita și, drept consecință:

- a constatat

caracterul politic al condamnării penale dispuse prin Sentința penală nr. 890/1955

pronunțată de Tribunalul Militar Regional II București, prin care reclamantul a

fost condamnat la 3 ani și 4 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de

insubordonare, prevăzută și pedepsită de art. 503 C. pen. și a obligat pârâtul

să plătească reclamantului suma de 10.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin această condamnare;

- a obligat pârâtul

să plătească reclamantului suma de 10.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnarea pronunțată prin Sentința penală nr. 247/1960

a Tribunalului Militar Cluj, prin care reclamantul a fost condamnat la 7 ani

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire, prevăzută și pedepsită

de art. 209 C. pen.;

- a obligat pârâtul

să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 2.000 lei.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut că sancționarea penală a

reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii de insubordonare are caracter

politic, în sensul prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, fiind

consecința faptului că acesta făcea parte din cultul religios „Martorii lui I.,

iar condamnarea sa pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire are de drept

caracter politic, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 alin. (2) din aceeași

lege.

Făcând aplicarea

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ menționat, tribunalul

a obligat pârâtul Statul Român la plata sumei de câte 10.000 euro, cu titlu de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant prin cele două

condamnări penale, admițând în parte acțiunea acestuia, prin care solicita suma

de 100.000 euro, respectiv 300.000 euro.

În temeiul

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., pârâtul a fost obligat la cheltuieli de

judecată, reprezentând onorariul avocațial suportat de reclamant.

Împotriva hotărârii

sus menționate a formulat apel pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice

Harghita, reprezentă de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, iar

prin decizia civilă nr. 33/ A din 10 februarie 2011, Curtea de Apel Târgu

Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie a

admis apelul; a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul respingerii

petitului privind acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit

prin cele două condamnări; a redus cuantumul cheltuielilor de judecată în primă

instanță de la 2000 lei la 1000 lei și a menținut celelalte dispoziții din

hotărârea atacată, reținându-se următoarele:

Rezolvarea dată de

către prima instanță cererii reclamantului - având ca obiect acordarea de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin cele două condamnări invocate

în cauză, a avut în vedere dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

astfel cum acestea au fost modificate prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62 din

30 iunie 2010.

Sub acest aspect,

instanța de apel a ținut cont de faptul că norma legală menționată a fost

declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Astfel, s-a reținut

că, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituția României și ale art.

31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, decizia prin care o normă de drept a fost

declarată neconstituțională își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei în M. Of. dacă, în acest interval, Parlamentul sau

Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției, iar pe durata acestui termen, prevederea legală

declarată neconstituțională, este suspendată de drept.

S-a avut în vedere că

termenul de 45 de zile anterior menționat era expirat la data soluționării

apelului, iar legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea normei declarate

neconstituționale.

Având în vedere

considerentele anterior expuse, curtea de apel a constatat că dispozițiile

legale invocate de reclamant în susținerea acțiunii și aplicate ca atare de

către prima instanță, nu mai pot fi reținute ca temei juridic al admiterii

cererii privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnarea sa politică, împrejurare ce atrage netemeinicia respectivei

solicitări, astfel cum aceasta a fost întemeiată în drept.

S-a apreciat că

însăși recunoașterea caracterului politic al condamnării unei persoane este de

natură a reprezenta - în planul percepției subiective a acesteia, o acoperire

parțială a prejudiciului moral invocat.

În plus, s-a mai

reținut că în cauză nu poate fi ignorat faptul că reclamantul beneficiază de

indemnizația lunară prevăzută de art. 3 alin. (1) din Decretul - Lege nr. 118/1990

– astfel cum rezultă din cuprinsul Hotărârii nr. 153 din 15 noiembrie 1990,

emisă de Comisia Județeană Harghita, hotărâre prin care s-a stabilit și faptul

că perioada detenției cuprinse în intervalul 20 iulie 1959 - 23 iunie 1964 (4

ani 11 luni 3 zile) reprezintă o vechime neîntreruptă în muncă de 7 ani 4 luni

19 zile (fila 8 dosar fond).

De asemenea, instanța

de apel, a mai reținut că, în virtutea prevederilor art. 8 din Decretul - Lege nr.

118/1990, reclamantul este beneficiarul și al altor drepturi cu caracter

reparatoriu, respectiv: scutire de la plata impozitului și a taxelor locale;

asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în

tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit

cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat

sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii

gratuite, anual, pe calea ferată română, cu clasa I, pe toate categoriile de

trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport

fluviale, după caz, la alegere; un bilet pe an, gratuit, pentru tratament

într-o stațiune balneoclimaterică; scutire de plata taxelor de abonament pentru

radio și televizor; prioritate la instalarea unui post telefonic, precum și

scutire de plata taxei de abonament; acordarea la cerere, cu titlu gratuit, a

unui loc de veci.

Ca efect al admiterii

în parte a acțiunii, s-a redus cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite în

sarcina pârâtului, de la 2.000 lei la 1.000 lei (jumătate din onorariul

avocațial), fiind respectate în acest fel prevederile art. 276 C. proc. civ.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal reclamantul D.F., solicitând

modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului formulat de către

pârât și pe cale de consecință obligarea pârâtului la plata daunelor morale solicitate

pentru prejudicial moral suferit prin condamnări.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Recurentul susține că

prin decizia recurată se încalcă principiul neretroactivității, consacrat de art.

15 alin. (2) din Constituție.

Arată recurentul, că la

data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009,

s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, astfel că legea

aflata în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, este

aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Se mai susține că,

prin Legea nr. 221/2009, reclamanților li s-a creat un drept de a obține

despăgubiri pentru abuzurile suferite, aceștia având speranța legitima de a

obține aceste sume, împrejurare față de care, consideră recurentul, reclamanții

au fost titularii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Examinând decizia

recurată prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a

criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru

următoarele considerente.

Prin decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie,

atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și

produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de

noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face, însă,

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului

juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub

incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de

judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin

care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă

aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Ideea priorității

textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în

materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța

constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat

dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi

despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării,

întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare,

independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților

reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive

obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea

de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde

atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza

cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a

obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de

restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii

condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și

administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor

interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi

considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o

valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracas împotriva

României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea

din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională,

deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea

imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o

demaraseră”.

Rezultă că nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din

partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun

care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența

instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”

(Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18

octombrie 2002).

Rezultă că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă

în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic

referire reclamantul.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care

aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a

instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a. contra României, paragraful 137).

O asemenea

jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul

legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă

în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea

dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07

noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

Cum decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie

2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 10

martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării

deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu

își mai pot produce efectele juridice.

Din perspectiva celor

expuse, motivele de recurs invocate de recurent sunt nu numai nefondate, dar

nici nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că,

în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul F.D. împotriva deciziei nr. 33/ A

din 10 februarie 2011 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 6 februarie 2012.