ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 483/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 25 martie 2010 reclamanta T.E., a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat să se constate caracterul politic al condamnării cu închisoare corecțională suferită de tatăl său I.G., pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prevăzut de art. 299 partea II lit. f) C. pen. și obligarea pârâtului la acordarea sumei de 300.000 euro despăgubiri morale. Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Cluj, secția civilă, prin sentința nr. 945 din 10 noiembrie 2010 a respins acțiunea reclamantei. Tribunalul a reținut ca lipsit de interes primul petit, întrucât infracțiunea pentru care a fost condamnat autorul reclamantei constituie de drept o condamnare cu caracter politic.

Cu privire la cel de al doilea petit, prima instanță a reținut lipsa de fundament juridic a acțiunii prin declararea ca neconstituțională a dispoz. art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009 prin decizia nr. 1358 a Curții Constituționale. Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, prin Decizia nr. 149/ A din 18 februarie 2011 a respins apelul reclamantei, ca nefondat. Motivele de apel referitoare la cuantumul despăgubirilor nu au mai fost analizate, Curtea reținând că prin decizia nr. 1358/2010 Curtea Constituțională a statuat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009. Critica privind neacordarea despăgubirilor în temeiul art. 998-999 C. civ., în virtutea rolului activ al instanței, nu a fost primită, întrucât instanța de apel a considerat că în apel nu este posibilă schimbarea temeiului juridic al cererii.

Totodată, a apreciat că în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă nicio persoană nu poate avea un drept substanțial. Prin urmare, a stabilit Curtea, o astfel de acțiune nu poate fi întemeiată pe dreptul comun, ci doar pe dispozițiile unei legi speciale care are semnificația acordării benevole a despăgubirilor de către stat, neexistând dispoziții interne sau în dreptul internațional care să poată constitui în temei al acțiunii. Împotriva hotărârii pronunțate în apel a declarat recurs reclamanta T.E. în temeiul dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. O primă critică vizează faptul că instanța în temeiul dispoz. art. 84 C. proc. civ. nu era ținută de dispozițiile legii speciale indicate de reclamanți ca temei juridic al pretențiilor formulate, astfel încât în temeiul dispoz.

art. 129 alin. (4) C. proc. civ. instanțele de fond puteau pune în discuția părților recalificarea juridică a cererii introductive a reclamantei, în temeiul art. 998 C. civ. În acest context, recurenta consideră că este irelevant faptul că dispozițiile art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, pentru că instanța nu era ținută de temeiul indicat de reclamantă prin acțiune. O altă critică vizează faptul că în mod greșit s-a respins ca lipsit de interes petitul privind constatarea caracterului politic al măsurii de condamnare a autorului reclamantei, reclamanta având un interes legitim și actual. Această critică este contrazisă de susținerile recurentei dezvoltate în continuarea cererii de recurs, prin care argumentează faptul că măsura condamnării tatălui său la cinci ani închisoare corecțională constituie de drept o condamnare cu caracter politic.

În final, susține că întrucât tatăl său nu a beneficiat de vreo hotărâre a Comisiei pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 prin care să i se recunoască calitatea de fost deținut politic și acoperirea prejudiciilor create ca urmare a acestei condamnări, se impunea acordarea unor despăgubiri morale în temeiul dispozițiilor art. 998 C. civ. în situația în care art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Susținerile reclamantei privind obligația instanței de apel de a face aplicarea dispozițiilor art. 998-999 C. civ., atunci când a constatat că prevederile neconstituționale ale art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot reprezenta un fundament juridic al cererii în despăgubiri, nu pot fi primite.

Reclamanta a invocat drept temei juridic al cererii de chemare în judecată dispozițiile Legii nr. 221/2009, iar pretențiile sale au fost examinate ca atare de instanțele de fond, iar condițiile de aplicare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din acest act normativ au fost evaluate și în faza apelului, dacă nu s-ar fi constatat că acest temei de drept a încetat, urmare a deciziilor Curții Constituționale la care s-a făcut referire prin decizia recurată. În condițiile în care reclamanta a invocat corect temeiul juridic al cererii, analizarea pretențiilor sale din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului. Or, atare act de procedură este contrar dispozițiilor art. 316 cu referire la art. 294 alin. (1) teza I-a C. proc.

civ. (potrivit cărora în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi). Norma procedurală citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantei în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamant și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect sau schimbarea cadrului procesual direct în calea de atac extraordinară a recursului. Excepțiile de la regula prevăzută în art. 294 alin. (1) teza I-a C. proc.

civ. sunt redate în teza a II-a și în alin. (2) din același art. 294, vizează exclusiv obiectul unei cereri, nu și cauza acesteia. Fiind de strictă interpretare și aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se și la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în conținutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituționalității lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză. Totodată, dispoz. art. 129 alin. (4) C. proc. civ. impun judecătorilor să pună în discuția părților orice împrejurări de fapt ori de drept pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, cerință impusă de alin. (5) al aceluiași text legal.

Prin urmare, acest demers are drept scop aplicare corectă a legii și nu se poate deduce obligația instanței de a se substitui în poziția procesuală a unei părți și în apărarea intereselor acesteia, nesocotind astfel principiul disponibilității, care guvernează procesul civil. Față de considerentele expuse, se apreciază că, în mod corect, instanța de apel, constatând încetarea efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu a examinat cauza pe temeiul altor norme, făcând o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 294 C. proc. civ., critica reclamantei pe acest aspect nefiind fondată. Nici cea de a doua critică, privind existența unui interes actual și legitim al reclamantei în a se constata caracterul politic al măsurii condamnării tatălui său, nu poate fi primită.

Faptul că recurenta nu a argumentat în ce constă nelegalitatea deciziei atacate pe acest aspect și având în vedere susținerile pe care le dezvoltă în cererea de recurs în sensul, de altfel, a considerentelor reținute de instanțele de fond, fac imposibilă exercitarea controlului judiciar în recurs cu privire la această critică. Este de reținut, cu toate acestea, că în mod corect instanțele de fond au apreciat în raport de conținutul actului normativ ce a constituit temeiul de drept al acțiunii reclamantei că un astfel de petit nu poate fi primit.

Astfel potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 „ Constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat în data de 6 martie 1945 ”, iar la alin. (2) se prevede că și infracțiunea prevăzută de art. 209 C. pen. constituie de drept condamnare cu caracter politic, astfel încât nu se mai impune constatarea caracterului politic în condițiile art. 4 din Legea nr. 221/2009. Nici ultima critică nu poate fi primită. Faptul că autorul reclamantei nu a beneficiat de Decretul lege nr. 118/1990 nu este o condiție sine qua non a acordării de daune morale în temeiul dispoz.

art. 998 C. civ., atât timp cât reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile legii speciale. În acest context al analizei, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, părțile punând concluzii pe acest aspect de ordine publică la termenul de judecată din 27 ianuarie 2012. Astfel, prin această decizie s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Prin urmare, în mod legal curtea de apel a făcut aplicarea, în cauză, a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 și a constatat că reclamanta nu are un bun în sensul art. 1 Protocolul 1 CEDO, în raport de cadrul procesual stabilit dea aceasta prin cererea introductivă. Pentru aceste considerente, Înalta Curte reține că nu sunt întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta T.E. împotriva deciziei nr. 149/ A din 18 februarie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2012.