ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 483/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

La data de 25 martie 2010 reclamanta T.E., a chemat în

judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat

să se constate caracterul politic al condamnării cu închisoare corecțională

suferită de tatăl său I.G., pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale

prevăzut de art. 299 partea II lit. f) C. pen. și obligarea pârâtului la

acordarea sumei de 300.000 euro despăgubiri morale.

Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Cluj, secția

civilă, prin sentința nr. 945 din 10 noiembrie 2010 a respins acțiunea reclamantei.

Tribunalul a reținut ca lipsit de interes primul

petit, întrucât infracțiunea pentru care a fost condamnat autorul reclamantei

constituie de drept o condamnare cu caracter politic. Cu privire la cel de al

doilea petit, prima instanță a reținut lipsa de fundament juridic a acțiunii

prin declararea ca neconstituțională a dispoz. art. 5 alin. (1) teza I din

Legea nr. 221/2009 prin decizia nr. 1358 a Curții Constituționale.

Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie, prin Decizia nr. 149/ A din 18

februarie 2011 a respins apelul reclamantei, ca nefondat.

Motivele de apel referitoare la cuantumul

despăgubirilor nu au mai fost analizate, Curtea reținând că prin decizia nr. 1358/2010

Curtea Constituțională a statuat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 pct.

1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Critica privind neacordarea despăgubirilor în temeiul

art. 998-999 C. civ., în virtutea rolului activ al instanței, nu a fost

primită, întrucât instanța de apel a considerat că în apel nu este posibilă

schimbarea temeiului juridic al cererii. Totodată, a apreciat că în materia

despăgubirilor pentru daune morale suferite de foștii deținuți politici în

perioada comunistă nicio persoană nu poate avea un drept substanțial. Prin

urmare, a stabilit Curtea, o astfel de acțiune nu poate fi întemeiată pe

dreptul comun, ci doar pe dispozițiile unei legi speciale care are semnificația

acordării benevole a despăgubirilor de către stat, neexistând dispoziții

interne sau în dreptul internațional care să poată constitui în temei al

acțiunii.

Împotriva hotărârii pronunțate în apel a declarat

recurs reclamanta T.E. în temeiul dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

O primă critică vizează faptul că instanța în temeiul

dispoz. art. 84 C. proc. civ. nu era ținută de dispozițiile legii speciale

indicate de reclamanți ca temei juridic al pretențiilor formulate, astfel încât

în temeiul dispoz. art. 129 alin. (4) C. proc. civ. instanțele de fond puteau

pune în discuția părților recalificarea juridică a cererii introductive a

reclamantei, în temeiul art. 998 C. civ.

În acest context, recurenta consideră că este

irelevant faptul că dispozițiile art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009

au fost declarate neconstituționale, pentru că instanța nu era ținută de

temeiul indicat de reclamantă prin acțiune.

O altă critică vizează faptul că în mod greșit s-a

respins ca lipsit de interes petitul privind constatarea caracterului politic

al măsurii de condamnare a autorului reclamantei, reclamanta având un interes

legitim și actual.

Această critică este contrazisă de susținerile

recurentei dezvoltate în continuarea cererii de recurs, prin care argumentează

faptul că măsura condamnării tatălui său la cinci ani închisoare corecțională constituie

de drept o condamnare cu caracter politic.

În final, susține că întrucât tatăl său nu a

beneficiat de vreo hotărâre a Comisiei pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990

prin care să i se recunoască calitatea de fost deținut politic și acoperirea

prejudiciilor create ca urmare a acestei condamnări, se impunea acordarea unor

despăgubiri morale în temeiul dispozițiilor art. 998 C. civ. în situația în

care art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat

neconstituțional.

Examinând

decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține

următoarele:

Susținerile reclamantei privind

obligația instanței de apel de a face aplicarea dispozițiilor art. 998-999 C.

civ., atunci când a constatat că prevederile neconstituționale ale art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot reprezenta un fundament juridic

al cererii în despăgubiri, nu pot fi primite.

Reclamanta a invocat drept temei

juridic al cererii de chemare în judecată dispozițiile Legii nr. 221/2009, iar

pretențiile sale au fost examinate ca atare de instanțele de fond, iar

condițiile de aplicare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din acest act

normativ au fost evaluate și în faza apelului, dacă nu s-ar fi constatat că

acest temei de drept a încetat, urmare a deciziilor Curții Constituționale la

care s-a făcut referire prin decizia recurată.

În condițiile în care reclamanta a

invocat corect temeiul juridic al cererii, analizarea pretențiilor sale din

perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în

timpul procesului.

Or, atare act de procedură este

contrar dispozițiilor art. 316 cu referire la art. 294 alin. (1) teza I-a C.

proc. civ. (potrivit cărora în apel nu se poate schimba calitatea părților,

cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri

noi).

Norma procedurală citată are

caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantei în sensul examinării

cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de

chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui

alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către

reclamant și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect sau

schimbarea cadrului procesual direct în calea de atac extraordinară a

recursului.

Excepțiile de la regula prevăzută în

art. 294 alin. (1) teza I-a C. proc. civ. sunt redate în teza a II-a și în alin.

(2) din același art. 294, vizează exclusiv obiectul unei cereri, nu și cauza

acesteia.

Fiind de strictă interpretare și aplicare,

cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se și la temeiul

juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în conținutul normei

invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme,

ca urmare a constatării neconstituționalității lor, astfel cum s-a întâmplat în

cauză.

Totodată, dispoz. art. 129 alin. (4)

C. proc. civ. impun judecătorilor să pună în discuția părților orice

împrejurări de fapt ori de drept pentru a preveni orice greșeală privind

aflarea adevărului în cauză, cerință impusă de alin. (5) al aceluiași text

legal.

Prin urmare, acest

demers are drept scop aplicare corectă a legii și nu se poate deduce obligația

instanței de a se substitui în poziția procesuală a unei părți și în apărarea

intereselor acesteia, nesocotind astfel principiul disponibilității, care

guvernează procesul civil.

Față de considerentele expuse, se

apreciază că, în mod corect, instanța de apel, constatând încetarea efectelor

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu a examinat

cauza pe temeiul altor norme, făcând o aplicare corespunzătoare a prevederilor art.

294 C. proc. civ., critica reclamantei pe acest aspect nefiind fondată.

Nici cea de a doua critică, privind existența

unui interes actual și legitim al reclamantei în a se constata caracterul

politic al măsurii condamnării tatălui său, nu poate fi primită.

Faptul că recurenta nu a

argumentat în ce constă nelegalitatea deciziei atacate pe acest aspect și având

în vedere susținerile pe care le dezvoltă în cererea de recurs în sensul, de

altfel, a considerentelor reținute de instanțele de fond, fac imposibilă

exercitarea controlului judiciar în recurs cu privire la această critică.

Este de reținut, cu toate acestea,

că în mod corect instanțele de fond au apreciat în raport de conținutul actului

normativ ce a constituit temeiul de drept al acțiunii reclamantei că un astfel de

petit nu poate fi primit.

Astfel potrivit art. 1 alin. (2) din

Legea nr. 221/2009 „

Constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare

dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6

martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față

de regimul totalitar instaurat în data de 6 martie 1945

”, iar la alin. (2) se prevede că și infracțiunea prevăzută

de art. 209 C. pen. constituie de drept condamnare cu caracter politic, astfel

încât nu se mai impune constatarea caracterului politic în condițiile art. 4

din Legea nr. 221/2009.

Nici ultima critică nu

poate fi primită.

Faptul că autorul

reclamantei nu a beneficiat de Decretul lege nr. 118/1990 nu este o condiție

sine qua non a acordării de daune morale în temeiul dispoz. art. 998 C. civ.,

atât timp cât reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile legii

speciale.

În acest context al

analizei,

s-a pus

problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie

a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se

aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă

o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii, părțile punând concluzii pe

acest aspect de ordine publică la termenul de judecată din 27 ianuarie 2012.

Astfel, prin această decizie s-a

stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M.

Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că fiind promovată

acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă

pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în

prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după

regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar

fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept

definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de

protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi

confirmat dreptul.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că

prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de

efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta

nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Prin urmare, în mod legal curtea de

apel a făcut aplicarea, în cauză, a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

și a constatat că reclamanta nu are un bun în sensul art. 1 Protocolul 1 CEDO,

în raport de cadrul procesual stabilit dea aceasta prin cererea introductivă.

Pentru

aceste considerente, Înalta Curte reține că nu sunt întrunite cerințele cazului

de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantă, conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta T.E. împotriva deciziei nr. 149/ A din 18 februarie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 27 ianuarie 2012.