ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2041/2012

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 85/ C din 19 ianuarie 2011, Tribunalul Bihor a admis în

parte cererea reclamantului F.l., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice; a constatat caracterul politic al

condamnării reclamantului la 5 ani închisoare pentru uneltire contra ordinei

sociale dispusă prin sentința penală nr. 1649 din 14 decembrie 1949 a

Tribunalului Militar Cluj; a respins restul pretențiilor.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut că reclamantul a fost condamnat la 5 ani închisoare

pentru uneltire contra ordinei sociale prin sentința penală nr. 1649 din 14

decembrie 1949 a Tribunalului Militar Cluj, condamnare ce rezultă și din

cazierul judiciar al acestuia din data de 14 iunie 1990, situație față de care

a fost admis capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al

condamnării sus amintite.

În ceea ce privește capătul de cerere

privind acordarea despăgubirilor morale, prima instanță a reținut că prin

Decizia nr. 1360/2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a

fost constatată neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a)

teza întâi din Legea nr. 221/2009, fiind desființat astfel temeiul juridic al

acestor pretenții.

În atare situație, tribunalul a

reținut că nu se poate susține că reclamantul ar avea o „speranță legitimă",

astfel cum este consacrată în jurisprudenta CEDO la acordarea despăgubirilor

morale, întrucât dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a

fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, ci ca rezultat al unei

operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al

acesteia.

Împotriva acestei sentințe a declarat

recurs reclamantul F.l., arătând că decizia Curții Constituționale nu poate fi

aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunțării, și nu împiedică instanța

să dispună repararea prejudiciului moral suferit, nefiind nevoie de un text

legal în acest sens.

A aprecia altfel, ar însemna a crea o

situație discriminatorie bazată doar pe momentul în care s-a soluționat cauza

altor persoane, iar neacordarea daunelor morale raportat la decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale ar însemna o încălcare a principiului previzibilității

ce este consacrat de jurisprudența CEDO. Termenul de prescripție ar începe să

curgă doar de la data constatării caracterului politic al condamnării sau de

când a intrat în vigoare Legea nr. 221/2009 sau, conform practicii Curții de

Apel Oradea, Legea nr. 221/2009 a repus în termenul de prescripție pe cei

cărora li se adresează, astfel că acțiunea în speță, este introdusă în termen.

Prin decizia civilă nr. 848/ R din 31

martie 2011, Curtea de Apel Oradea a admis recursul reclamantului, a modificat

în parte sentința și a obligat a obligat Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, să plătească reclamantului 120.000 euro daune morale,

menținând celelalte dispoziții ale sentinței, ca fiind legale și temeinice,

pentru considerentele expuse; a obligat același pârât la plata, către

reclamant, a cheltuielilor de judecată în sumă de 496 lei reprezentând onorariu

de avocat.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

de recurs a reținut că în mod corect s-a constatat caracterul politic al

condamnării suferite de reclamant, însă cu privire la faptul că nu s-ar mai

putea acorda în baza Legii nr. 221/2009, despăgubiri morale, ca urmare a declarării

neconstituționalității prevederilor art. 5 alin. (1) din lege, această decizie

nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau căi de atac)

la data pronunțării sale, și a apreciat că suma de 120.000 euro reprezintă o

satisfacție echitabilă pentru prejudiciul suferit, fiind în concordanță și cu

practica judiciară în materie.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, arătând că

prezenta cale de atac este admisibilă deoarece, deși Legea nr. 221/2009 pe care

este întemeiată acțiunea reclamantului, prevede în art. 4 alin. (6) că

hotărârea pronunțată conform alin. (4) este supusă recursului, care este de

competența Curții de Apel, instanța de recurs a soluționat cauza în temeiul

dispozițiilor art. 998-999 C. civ., invocate abia în recurs, situație fată de

care aceasta era datoare să recalifice calea de atac în apel.

O interpretare contrară ar fi de

natură să încalce dispozițiile art. 6 CEDO privind dreptul la un proces

echitabil, întrucât ar priva părțile de un grad de jurisdicție, acestea

neputând fi sancționate pentru eroarea instanței de control judiciar în

calificarea căii de atac.

Referitor la fondul cauzei, pârâtul

arată că declararea neconstituționalității dispozițiilor legale ce au

constituit temeiul juridic al acțiunii determină ca acestea să nu mai poată fi

aplicate în cauză, sens în care soluția instanței de recurs este nelegală,

neținând cont de efectul obligatoriu al deciziei de neconstituționalitate

arătate.

Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, acordă despăgubiri doar prin intermediul unor acte

normative speciale, astfel încât acesta nu poate răspunde în temeiul art. 998-999

C. civ., acțiunea fiind inadmisibilă, sens în care este și practica înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Sub aspectul invocării, de către

reclamant, a dispozițiilor art. 998-999 C. civ., acțiunea este prescrisă,

termenul de prescripție începând să curgă de la 22 decembrie 1989, dată de la

care reclamantul ar fi putut promova o acțiune în despăgubire.

Pe de altă parte, având în vedere

inexistența temeiului legal pe care a fost întemeiată acțiunea ca efect al

deciziei de neconstituționalitate, se impune timbrarea conform Legii nr.

146/1997.

Examinând recursul în raport de

excepția de inadmisibilitate invocată din oficiu, a cărei analiză este

prioritară raportat la aspectele de fond ale cererii, Înalta Curte urmează a-l

respinge, ca inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Căile de atac reprezintă mijloace sau

remedii juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita

verificarea legalității și temeiniciei hotărârilor judecătorești și, în final,

remedierea erorilor săvârșite, constituind astfel pentru părți o garanție a

respectării drepturilor lor fundamentale.

Rezultă că împotriva hotărârii

judecătorești se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziții

imperative, de la care nu se poate deroga, deoarece se întemeiază pe interesul

general de a înlătura orice cauze care ar putea ține în loc, în mod nedefinit,

judecata unui proces.

Recursul este o cale extraordinară de

atac, nedevolutivă și nesuspensivă de executare, prin intermediul căreia, în

cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, se exercită controlul

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept.

Potrivit art. 299 alin. (1) C. proc.

civ. „hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în

condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe jurisdicționale sunt

supuse recursului", iar potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 din același cod

„sunt hotărâri irevocabile hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea

s-a soluționat fondul pricinii

”

.

Prin coroborarea textelor legale

anterior citate, rezultă că pot fi atacate cu recurs numai hotărârile

definitive date fără drept de apel, cele date în apel, precum și hotărârile

altor organe cu activitate jurisdicțională, în condițiile prevăzute de lege.

Față de aceste dispoziții, recursul

declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanțe de recurs este

inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi supusă

acestei căi de atac.

O asemenea concluzie derivă din regula

unicității dreptului de a folosi o cale de atac, or, cum un asemenea drept este

unic, epuizându-se chiar prin exercițiul lui, o persoană nu se poate judeca de

mai multe ori în aceeași cale de atac.

Art. XIII pct. 1 din Legea nr. 202/2010

a suprimat calea de atac a apelului în litigiile întemeiate pe Legea nr. 221/2009,

statuând că „hotărârea pronunțată potrivit alin. 4 este supusă recursului, care

este de competența curții de apel".

Hotărârea primei instanțe a fost

pronunțată la data de 19 ianuarie 2011, devenind astfel incident în cauză art. XXVI

din Legea nr. 202/2010, conform căruia modificările și completările aduse Legii

nr. 221/2009 prin actul normativ arătat „...se aplică și proceselor aflate în

curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză

până la data intrării în vigoare a prezentei legi".

Cum normele de procedură sunt de

imediată aplicare, iar în cauză, la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010,

nu se pronunțase o hotărâre care să tranșeze litigiul dedus judecății, rezultă

că singura cale de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii de primă

instanță, potrivit dispozițiilor legale anterior citate, este aceea a

recursului, soluționat de Curtea de Apel Oradea prin decizia civilă nr. 848/ R

din 31 martie 2011.

Având în vedere că hotărârea de

soluționare a recursului este irevocabilă, recursul declarat împotriva ei este

inadmisibil, urmând a fi respins ca atare.

Susținerile recurentului-pârât,

conform cărora prezenta cale de atac este admisibilă, raportat la soluționarea

cauzei, de către instanța de apel, din perspectiva dispozițiilor art. 998-999 C.

civ., nu pot fi primite, întrucât în virtutea principiului disponibilității,

cadrul procesual este stabilit de reclamant, prin cererea de chemare în

judecată, iar, în speță, temeiul juridic al acțiunii a fost dat de art. 5 din

Legea nr. 221/2009.

Pentru aceste considerente, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva

deciziei nr. 848/ R din 31 martie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă

mixtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

21 martie 2012.