ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2041/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 85/ C din 19 ianuarie 2011, Tribunalul Bihor a admis în parte cererea reclamantului F.l., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a constatat caracterul politic al condamnării reclamantului la 5 ani închisoare pentru uneltire contra ordinei sociale dispusă prin sentința penală nr. 1649 din 14 decembrie 1949 a Tribunalului Militar Cluj; a respins restul pretențiilor. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că reclamantul a fost condamnat la 5 ani închisoare pentru uneltire contra ordinei sociale prin sentința penală nr. 1649 din 14 decembrie 1949 a Tribunalului Militar Cluj, condamnare ce rezultă și din cazierul judiciar al acestuia din data de 14 iunie 1990, situație față de care a fost admis capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării sus amintite.

În ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor morale, prima instanță a reținut că prin Decizia nr. 1360/2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a fost constatată neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, fiind desființat astfel temeiul juridic al acestor pretenții. În atare situație, tribunalul a reținut că nu se poate susține că reclamantul ar avea o „speranță legitimă", astfel cum este consacrată în jurisprudenta CEDO la acordarea despăgubirilor morale, întrucât dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul F.l., arătând că decizia Curții Constituționale nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunțării, și nu împiedică instanța să dispună repararea prejudiciului moral suferit, nefiind nevoie de un text legal în acest sens. A aprecia altfel, ar însemna a crea o situație discriminatorie bazată doar pe momentul în care s-a soluționat cauza altor persoane, iar neacordarea daunelor morale raportat la decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale ar însemna o încălcare a principiului previzibilității ce este consacrat de jurisprudența CEDO. Termenul de prescripție ar începe să curgă doar de la data constatării caracterului politic al condamnării sau de când a intrat în vigoare Legea nr. 221/2009 sau, conform practicii Curții de Apel Oradea, Legea nr. 221/2009 a repus în termenul de prescripție pe cei cărora li se adresează, astfel că acțiunea în speță, este introdusă în termen.

Prin decizia civilă nr. 848/ R din 31 martie 2011, Curtea de Apel Oradea a admis recursul reclamantului, a modificat în parte sentința și a obligat a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamantului 120.000 euro daune morale, menținând celelalte dispoziții ale sentinței, ca fiind legale și temeinice, pentru considerentele expuse; a obligat același pârât la plata, către reclamant, a cheltuielilor de judecată în sumă de 496 lei reprezentând onorariu de avocat.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de recurs a reținut că în mod corect s-a constatat caracterul politic al condamnării suferite de reclamant, însă cu privire la faptul că nu s-ar mai putea acorda în baza Legii nr. 221/2009, despăgubiri morale, ca urmare a declarării neconstituționalității prevederilor art. 5 alin. (1) din lege, această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau căi de atac) la data pronunțării sale, și a apreciat că suma de 120.000 euro reprezintă o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul suferit, fiind în concordanță și cu practica judiciară în materie.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, arătând că prezenta cale de atac este admisibilă deoarece, deși Legea nr. 221/2009 pe care este întemeiată acțiunea reclamantului, prevede în art. 4 alin. (6) că hotărârea pronunțată conform alin. (4) este supusă recursului, care este de competența Curții de Apel, instanța de recurs a soluționat cauza în temeiul dispozițiilor art. 998-999 C. civ., invocate abia în recurs, situație fată de care aceasta era datoare să recalifice calea de atac în apel. O interpretare contrară ar fi de natură să încalce dispozițiile art. 6 CEDO privind dreptul la un proces echitabil, întrucât ar priva părțile de un grad de jurisdicție, acestea neputând fi sancționate pentru eroarea instanței de control judiciar în calificarea căii de atac.

Referitor la fondul cauzei, pârâtul arată că declararea neconstituționalității dispozițiilor legale ce au constituit temeiul juridic al acțiunii determină ca acestea să nu mai poată fi aplicate în cauză, sens în care soluția instanței de recurs este nelegală, neținând cont de efectul obligatoriu al deciziei de neconstituționalitate arătate. Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, acordă despăgubiri doar prin intermediul unor acte normative speciale, astfel încât acesta nu poate răspunde în temeiul art. 998-999 C. civ., acțiunea fiind inadmisibilă, sens în care este și practica înaltei Curți de Casație și Justiție. Sub aspectul invocării, de către reclamant, a dispozițiilor art. 998-999 C. civ., acțiunea este prescrisă, termenul de prescripție începând să curgă de la 22 decembrie 1989, dată de la care reclamantul ar fi putut promova o acțiune în despăgubire.

Pe de altă parte, având în vedere inexistența temeiului legal pe care a fost întemeiată acțiunea ca efect al deciziei de neconstituționalitate, se impune timbrarea conform Legii nr. 146/1997. Examinând recursul în raport de excepția de inadmisibilitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară raportat la aspectele de fond ale cererii, Înalta Curte urmează a-l respinge, ca inadmisibil, pentru următoarele considerente: Căile de atac reprezintă mijloace sau remedii juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita verificarea legalității și temeiniciei hotărârilor judecătorești și, în final, remedierea erorilor săvârșite, constituind astfel pentru părți o garanție a respectării drepturilor lor fundamentale.

Rezultă că împotriva hotărârii judecătorești se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziții imperative, de la care nu se poate deroga, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ține în loc, în mod nedefinit, judecata unui proces. Recursul este o cale extraordinară de atac, nedevolutivă și nesuspensivă de executare, prin intermediul căreia, în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, se exercită controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept. Potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ.

„hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe jurisdicționale sunt supuse recursului", iar potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 din același cod „sunt hotărâri irevocabile hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii ” . Prin coroborarea textelor legale anterior citate, rezultă că pot fi atacate cu recurs numai hotărârile definitive date fără drept de apel, cele date în apel, precum și hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională, în condițiile prevăzute de lege. Față de aceste dispoziții, recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanțe de recurs este inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi supusă acestei căi de atac.

O asemenea concluzie derivă din regula unicității dreptului de a folosi o cale de atac, or, cum un asemenea drept este unic, epuizându-se chiar prin exercițiul lui, o persoană nu se poate judeca de mai multe ori în aceeași cale de atac.

Art. XIII pct. 1 din Legea nr. 202/2010 a suprimat calea de atac a apelului în litigiile întemeiate pe Legea nr. 221/2009, statuând că „hotărârea pronunțată potrivit alin. 4 este supusă recursului, care este de competența curții de apel". Hotărârea primei instanțe a fost pronunțată la data de 19 ianuarie 2011, devenind astfel incident în cauză art. XXVI din Legea nr. 202/2010, conform căruia modificările și completările aduse Legii nr. 221/2009 prin actul normativ arătat „...se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi". Cum normele de procedură sunt de imediată aplicare, iar în cauză, la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, nu se pronunțase o hotărâre care să tranșeze litigiul dedus judecății, rezultă că singura cale de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii de primă instanță, potrivit dispozițiilor legale anterior citate, este aceea a recursului, soluționat de Curtea de Apel Oradea prin decizia civilă nr. 848/ R din 31 martie 2011. Având în vedere că hotărârea de soluționare a recursului este irevocabilă, recursul declarat împotriva ei este inadmisibil, urmând a fi respins ca atare.

Susținerile recurentului-pârât, conform cărora prezenta cale de atac este admisibilă, raportat la soluționarea cauzei, de către instanța de apel, din perspectiva dispozițiilor art. 998-999 C. civ., nu pot fi primite, întrucât în virtutea principiului disponibilității, cadrul procesual este stabilit de reclamant, prin cererea de chemare în judecată, iar, în speță, temeiul juridic al acțiunii a fost dat de art. 5 din Legea nr. 221/2009. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei nr. 848/ R din 31 martie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 martie 2012.