ÎCCJ, decizie (scj.ro #81745)

Acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr.

221/2009. Modificări legislative aduse prin Legea nr. 202/2010 referitoare la

cale de atac.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Căi de atac. Recurs.

Index alfabetic :

cale de

atac

Legea

nr. 202/2010, art. XIII pct. 1

Art. XIII pct. 1 din Legea nr. 202/2010 a suprimat calea de

atac a apelului în litigiile întemeiate pe Legea

nr. 221/2009, statuând

că „hotărârea

pronunțată potrivit alin.(4) este supusă recursului, care

este de

competența curții de apel".

Cum hotărârea primei instanțe a fost pronunțată la data de 19

ianuarie 2011, devine astfel incident art. XXVI din Legea nr. 202/2010, conform

căruia modificările și completările aduse Legii nr. 221/2009 prin actul

normativ arătat „...se aplică și

proceselor

aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a

pronunțat o

hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi".

Cum normele de procedură sunt de imediată aplicare și cum

la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, nu se pronunțase o hotărâre

care să tranșeze litigiul dedus judecății, rezultă că singura cale de atac ce

se poate exercita împotriva hotărârii primei instanțe, potrivit dispozițiilor

legale anterior citate, este aceea a recursului.

Secția

I civilă, decizia nr. 2041 din 21 martie 2012

Prin sentința civilă nr. 85IC din 19 ianuarie 2011, Tribunalul

Bihor

a admis în parte cererea reclamantului F.l., în contradictoriu

cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a constatat

caracterul politic al condamnării reclamantului la 5 ani închisoare pentru

uneltire contra ordinei sociale dispusă prin sentința penală nr. 1649/1949 a

Tribunalului Militar Cluj; a respins restul pretențiilor.

Instanța de fond a reținut că

reclamantul

a fost condamnat la 5 ani închisoare pentru uneltire contra ordinei sociale

prin sentința penală nr. 1649/1949 a Tribunalului Militar Cluj, condamnare ce

rezultă și din cazierul judiciar al acestuia din data de 14 iunie 1990,

situație față de care a fost admis capătul de cerere privind constatarea

caracterului politic al condamnării sus amintite.

În ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea

despăgubirilor morale, s-a reținut că prin Decizia nr. 1360/2010, publicată în

Monitorul Oficial nr. 761 din 15.11.2010, a fost constatată

neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din

Legea nr. 221/2009, fiind desființat astfel temeiul juridic al acestor

pretenții.

În atare situație, tribunalul a reținut că nu se poate susține

că reclamantul ar avea o „speranță legitimă", astfel cum este consacrată

în jurisprudența CEDO la acordarea despăgubirilor morale, întrucât

dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca

urmare a unui mecanism ad-hoc, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe

calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul,

arătând

că decizia Curții Constituționale nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol

la data pronunțării și nu împiedică instanța să dispună repararea prejudiciului

moral suferit, nefiind nevoie de un text legal în acest sens.

A aprecia altfel, ar însemna a crea o situație discriminatorie

bazată doar pe momentul în care s-a soluționat

cauza altor persoane,

iar neacordarea daunelor morale raportat la

decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale ar însemna o încălcare a

principiului previzibilității ce este consacrat de jurisprudența CEDO.

Termenul de prescripție ar începe să curgă doar de la data constatării

caracterului politic al condamnării sau de când a intrat în vigoare Legea nr.

221/2009.

Prin decizia civilă nr. 848IR din 31 martie 2011, Curtea de Apel

Oradea

a admis recursul reclamantului, a

modificat

în parte sentința și a obligat a obligat Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, să plătească reclamantului

120.000 EURO daune morale, menținând celelalte dispoziții ale sentinței, ca

fiind legale și

temeinice.

Instanța de recurs a reținut că în

mod corect s-a constatat caracterul politic al condamnării suferite de

reclamant,

însă cu privire la faptul că nu s-ar mai putea acorda în baza Legii nr.

221/2009, despăgubiri morale, ca urmare a declarării neconstituționalității

prevederilor art. 5 alin.(1) din lege, această decizie nu este aplicabilă

cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau căi de atac ) la data pronunțării

sale, și a apreciat că suma de 120.000 Euro reprezintă o satisfacție echitabilă

pentru prejudiciul suferit, fiind în concordanță și cu practica

judiciară

în materie.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

arătând că prezenta cale

de atac este admisibilă

deoarece, deși Legea nr. 221/2009 pe care este întemeiată acțiunea reclamantului,

prevede în art. 4 alin.(6) că hotărârea pronunțată conform alin.(4) este supusă

recursului, care este de competența Curții de Apel, instanța de recurs a

soluționat cauza în temeiul dispozițiilor art. 998-999 C.civ., invocate abia în

recurs, situație fată de care aceasta era datoare să recalifice calea

de atac în apel.

O interpretare contrară ar fi de natură să încalce dispozițiile

art. 6 CEDO privind dreptul la un proces echitabil, întrucât ar priva părțile

de un grad de jurisdicție, acestea neputând fi sancționate

pentru eroarea instanței de control judiciar în

calificarea căii de atac.

Referitor la fondul cauzei, pârâtul arată că declararea

neconstituționalității dispozițiilor legale ce au constituit temeiul

juridic al acțiunii determină ca acestea să nu

mai poată fi aplicate în cauză, sens în care soluția instanței de recurs este

nelegală, neținând

cont de efectul obligatoriu al deciziei de

neconstituționalitate arătate.

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, acordă

despăgubiri doar prin intermediul unor acte normative speciale, astfel încât

acesta nu poate răspunde în temeiul art. 998-999 C.

civ., acțiunea fiind inadmisibilă

.

Sub aspectul invocării, de către reclamant, a dispozițiilor art.

998-999 C.civ., acțiunea este prescrisă, termenul de prescripție începând să

curgă de la 22.12.1989, dată de la care reclamantul ar fi putut promova o

acțiune în despăgubire.

Examinând recursul în raport de excepția de inadmisibilitate

invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară raportat la aspectele de

fond ale cererii, Înalta Curte l-a respins, ca inadmisibil, pentru următoarele

considerente:

Căile de atac reprezintă mijloace sau remedii juridice

procesuale prin intermediul cărora se poate solicita verificarea legalității și

temeiniciei hotărârilor judecătorești și, în final, remedierea erorilor

săvârșite, constituind astfel pentru părți o garanție a respectării drepturilor

lor fundamentale.

Rezultă că împotriva hotărârii judecătorești se pot exercita

căile de atac prevăzute de lege prin dispoziții imperative, de la care

nu se poate deroga, deoarece se întemeiază pe

interesul general de a

înlătura orice cauze care ar putea ține în loc,

în mod nedefinit, judecata unui proces.

Recursul este o cale extraordinară de atac, nedevolutivă și

nesuspensivă de executare, prin intermediul căreia, în cazurile strict și

limitativ prevăzute de lege, se exercită controlul conformității hotărârii

atacate cu regulile de drept.

Potrivit art. 299 alin.(1) C.proc.civ. „hotărârile date fără

drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege,

hotărârile altor organe jurisdicționale sunt supuse recursului", iar

potrivit art. 377 alin.(2) pct. 4 din același cod „sunt hotărâri irevocabile

hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul

pricinii".

Prin coroborarea textelor legale anterior

citate, rezultă că pot fi

atacate cu recurs numai hotărârile

definitive date fără drept de apel, cele date în apel, precum și hotărârile

altor organe cu activitate jurisdicțională, în condițiile prevăzute de lege.

Față de aceste dispoziții, recursul declarat împotriva unei

decizii irevocabile a unei instanțe de recurs este inadmisibil, o

asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai

fi supusă acestei căi

de atac.

O asemenea concluzie derivă din regula unicității dreptului de a

folosi o cale de atac, or, cum un asemenea drept este unic, epuizându-se chiar

prin exercițiul lui, o persoană nu se poate judeca de mai multe ori în aceeași

cale de atac.

Art. XIII pct. 1 din Legea nr. 202/2010 a suprimat calea de

atac a apelului în litigiile întemeiate pe Legea

nr. 221/2009, statuând

că „hotărârea

pronunțată potrivit alin.(4) este supusă recursului, care

este de

competența curții de apel".

Hotărârea primei instanțe a fost pronunțată la data de 19 ianuarie

2011, devenind astfel incident în cauză

art.

XXVI din Legea nr. 202/2010, conform căruia modificările și completările aduse

Legii nr. 221/2009 prin actul normativ arătat „...se aplică și

proceselor aflate în curs de soluționare în primă

instanță dacă nu s-a

pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării

în vigoare a prezentei legi".

Cum normele de procedură sunt de imediată aplicare, iar în

cauză, la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, nu se pronunțase o

hotărâre care să tranșeze litigiul dedus judecății, rezultă că singura cale de

atac ce se poate exercita împotriva hotărârii de primă instanță, potrivit

dispozițiilor legale anterior citate, este aceea a recursului, soluționat de

Curtea de Apel Oradea prin decizia civilă nr. 848/R din 31.03.2011.

Având în vedere că hotărârea de soluționare a recursului este

irevocabilă, recursul declarat împotriva ei

este

inadmisibil,  fiind respins ca atare.

Susținerile recurentului-pârât, conform

cărora prezenta cale de

atac este admisibilă, raportat la

soluționarea cauzei, de către instanța

de apel, din perspectiva

dispozițiilor art. 998-999 C.civ., nu pot fi primite, întrucât în virtutea

principiului disponibilității, cadrul procesual este stabilit de reclamant,

prin cererea de chemare în judecată, iar, în speță, temeiul juridic al acțiunii

a fost dat de art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Pentru aceste considerente, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte a respins

recursul, ca

inadmisibil.