ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2727/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2727/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1470 din 30

septembrie 2010 a Tribunalului Maramureș, a fost admisă acțiunea civilă

formulată de către reclamanta H.D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român

reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pârâtul

a fost obligat la plata către reclamantă a sumei de 5.000 euro în echivalent în

lei la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit și

la plata către reclamantă a sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată, fiind respinse celelalte cereri formulate de reclamantă.

Pentru a

pronunța această sentință, tribunalul a reținut că tatăl reclamantei, D.G., a

fost condamnat, prin sentința penală nr. 482/1953, la 5 ani închisoare

corecțională, pentru delictul de agitație publică, în baza art. 327 alin. (3) C.

pen. În considerentele sentinței s-a reținut că D.G. „a luat legătura cu mai

multe persoane la Târgu Mureș unde s-a ținut o conferință la care s-a hotărât

să se reînvie activitatea subversivă în mod ilegal să se dea material iehovist

de citit la servii de grupă care la rândul lor să-l răspândească la membrii

săi, să se strângă cotizația „Buna speranță", să se facă rapoarte, care să

fie trimise peste granițele R.P.R. în Elveția. Față de acestea inculpatul a

mers prin mai multe regiuni ca: Timișoara, Arad, Oradea, Baia-Mare unde a

recrutat mai mulți servi de grupă. A luat legătura printr-o scrisoare și cu un

serv de grupă din Moldova. A strâns mai multe rapoarte de activitate de la B.

și alții, rapoarte care au fost centralizate, trimise la Timișoara și de la

Timișoara în Elveția. A primit cotizație".

Prin

sentința penală nr. 1226 din 16 august 1956, D.G. a fost condamnat la 5 ani

închisoare corecțională pentru delictul de agitație publică, în baza art. 327 alin.

(3) C. pen. și la 5 ani închisoare corecțională pentru delictul de păstrare și

răspândire de publicațiuni interzise, cu aplicarea art. 325 lit. a) și c) C.

pen., iar conform art. 101 C. pen. s-a dispus executarea pedepsei de 5 ani

închisoare corecțională - fila 117.

S-a

reținut în considerentele sentinței că D.G. a avut o activitate subversivă în

cadrul sectei interzise: Martorii lui Iehova, a primit, multiplicat și difuzat

material iehovist interzis.

Instanța

de fond a reținut că, condamnările antecesorului reclamantei, D.G. nu se

încadrează în dispozițiile art. l din Legea nr. 221/2009 și nu constituie de

drept condamnări cu caracter politic.

În ceea ce privește măsura

administrativă de fixare a domiciliului obligatoriu, instanța a reținut

dispozițiile art. 3 și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, prin care

legiuitorul a avut în vedere posibilitatea constatării caracterului politic al

unor măsuri administrative numai dacă persoana a săvârșit fapte îndreptate

împotriva regimului totalitar, de natura celor prezentate în actele normative enumerate

în art. 3 sau în art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

În

speță, tatăl reclamantei făcea parte din cultul religios „Martorii lui

Iehova" și a înțeles doar să-și apere convingerile religioase.

Legea nr. 221/2009 se referă la măsurile administrative

pentru fapte care

au avut

drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie

1945.

Reclamanta

a precizat, la solicitarea instanței, că își întemeiază acțiunea pe

dispozițiile Legii nr. 221/2009 în forma inițială, solicitând tribunalului să

înlăture aplicarea O.U.G. nr. 62/2010, având în vedere că acțiunea a fost

introdusă anterior modificării Legii nr. 221/2009.

Prima instanță

a arătat că, potrivit Legii nr. 221/2009 în forma ei inițială, conform art. 5 alin.

(1) lit. a), dreptul la daune morale îl au numai cei ce au făcut obiectul unor

condamnări cu caracter politic.

Cei care

au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic au dreptul

numai la despăgubiri pentru valoarea bunurilor confiscate ca efect al măsurii art.

5 alin. (1) lit. b).

Prin art. I pct.

1 din O.U.G. nr. 62/2010, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a

fost modificat, stabilindu-se că are dreptul la daune morale și persoana care a

făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic.

În speță însă,

instanța a apreciat că nu sunt întrunite cerințele art. 4 alin. (2) raportat la

art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 modificată, pentru a constata

caracterul politic al măsurii administrative.

În ceea

ce privește legea aplicabilă, prin art. II din O.U.G. nr. 62/2010 se arată că

dispozițiile Legii nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate și completate de

ordonanța de urgență, se aplică persoanelor și cererilor pentru a căror

soluționare nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă până la

data intrării în vigoare a ordonanței de urgență: 1 iulie 2010.

Tribunalul

a apreciat că nu este posibilă înlăturarea dispozițiilor O.U.G. nr. 62/2010

prin aplicarea prioritară a Convenției Europene a Drepturilor Omului, deoarece,

așa cum se arată în mod constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, statele semnatare ale Convenției dispun de o mare marjă în aprecierea

existenței unei probleme de interes public ce justifică anumite măsuri și în

alegerea politicilor lor economice și sociale (cauza C.E.D.O. Kopecky), statele

membre beneficiind de o mare marjă de reglementare, mai ales în această

perioadă de criză economică-financiară generalizată (Păduraru contra României).

Din

probele administrate a rezultat că tatăl reclamantei i-a fost încălcat dreptul

la libertate, fiindu-i afectate acele atribute ale persoanei care influențează

relațiile sociale-onoare, reputație - precum și cele care se situează în

domeniul afectiv al vieții umane, vătămări care își găsesc expresia cea mai

tipică în durerea morală încercată de victimă.

Instanța de judecată trebuie să aibă

în vedere: durata condamnării, perioada de timp scursă de la condamnare,

consecințele negative pe plan fizic, psihic și social, măsurile reparatorii

deja acordate, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost

lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele

vătămării, în considerarea personalității condamnatului, măsura în care a fost

afectată viața familială, profesională și socială.

Celelalte cereri formulate de

reclamantă au fost respinse, ca neîntemeiate.

În baza art. 274,

276 C. proc. civ., pârâtul a fost obligat la plata către reclamantă a sumei de

1.000 lei cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată reprezentând onorariu de

avocat.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel reclamanta și pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia nr.

212/A/2011 din data de 14 aprilie 2011, Curtea de Apel Cluj

- secția civilă, de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și familie a respins apelul declarat de reclamantă; a

admis în parte apelul declarat de pârât; a schimbat parțial sentința atacată,

în sensul că a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor morale; a

menținut restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a reținut că prin decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat art. 5 alin. (1) lit. a) Teza

I din Legea nr. 221/2009 ca neconstituțional.

În ce privește

prezenta cauză, instanța a analizat dacă, având în vedere dispozițiile Legii nr.

221/2009 pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca

neconstituționale prin decizia nr. 1358/2010, reclamanta avea un bun sau o

speranță legitimă la acesta, potrivit art. l din Protocolul nr. l, în sensul

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, mai ales că reclamanta

deține și o hotărâre de primă instanță pronunțată în temeiul acestui act

normativ.

Această

analiză este necesară pentru a stabili dacă, având o speranță legitimă,

reclamantei i s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției

suportului legal, apelând la dispozițiile art. 1

din Protocolul 1.

În ipoteza în care reclamanta ar fi obținut o hotărâre irevocabilă

anterior

declarării ca

neconstituțional a temeiului legal pe care și-a fundamentat acțiunea, prin care

i s-ar fi acordat despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, rezultă că

reclamanta avea cel puțin o speranță legitimă la obținerea unui bun, anterior

pronunțării deciziei Curții Constituționale.

Cu privire la această speranță

legitimă trebuie constat că există o ingerință care era legitimă din partea

statului, ingerință care constă în chiar declararea ca neconstituționale a

dispozițiilor legale care au oferit însăși speranța legitimă, procedura de constatare

a neconstituționalității fiind necesară într-o societate democratică, fiind și

predictibilă de altfel.

Prin decizia nr. 1355/2010 a Curții

Constituționale s-a reținut cu privire la principiul neretroactivității legii

că pentru acțiunile întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, legea

aplicabilă este aceea de la data introducerii acțiunii, legea aplicabilă pe tot

parcursul procesului. Prin urmare, în ipoteza adoptării unui nou act normativ

care ar respecta cerințele art. 1 alin. (3) și (5) din Constituția României, nu

s-ar putea aplica în speță, întrucât și aceasta ar reprezenta o aplicare

retroactivă a legii.

Criticile pârâtului Statul Român

referitoare la natura condamnării suferită de tatăl reclamantei au fost

apreciate ca nefondate de curtea de apel.

Pârâtul este în eroare atunci când se

referă la faptul că, condamnarea suferită de tatăl reclamantei pentru

neprezentarea la încorporare nu are caracter politic, pentru că, în realitate,

tatăl reclamantei a fost condamnat nu pentru neprezentarea la încorporare, ci

pentru delictul de agitație publică, în baza art. 327 alin. (3) C. pen. și

pentru delictul de păstrare și răspândire de publicațiuni interzise,

reținându-se că tatăl reclamantei a avut o activitate subversivă în cadrul

sectei interzise „Martorii lui Iehova", prin aceea că a primit,

multiplicat și difuzat material iehovist interzis.

Împotriva

acestei decizii, au declarat recurs atât reclamanta, cât și pârâtul,

ambii invocând în drept dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin recursul său,

reclamanta a arătat că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale încalcă

principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție.

Astfel, la data introducerii cererii de chemare in judecata, sub imperiul Legii

nr. 221/2009, nemodificată, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita

despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării politice.

Astfel se

creează un caz de insecuritate juridică și s-a adus atingere drepturilor

reclamantului garantate de art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeana a

Drepturilor Omului.

Prin

Legea nr. 221/2009 reclamanților li s-a creat un drept de a obține despăgubiri

pentru abuzurile suferite, aceștia având speranța legitimă de a obține aceste

sume. De aceea, reclamanții au fost titularii unui bun în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1.

România

a rămas singurul stat fost comunist, membru al Consiliului Europei și al U.E.,

în care victimelor regimului totalitar comunist li se refuză acordarea de

compensații bănești, garantate de actele internaționale, pentru prejudiciile

morale suferite în timpul regimului totalitar, sub pretextul că beneficiază de

un drept de securitate socială, a cărui natură juridică este pervertită

printr-o eroare de tehnică legislativă.

Având in

vedere faptul ca prin apariția Legii nr. 221/2009 se recunoștea dreptul la

primirea de daune morale de către cei care au suferit condamnări pe timpul

regimului comunist, încercarea Guvernului, legiuitorului sau a Curții

Constituționale de limitare sau desființare a acestui drept, în timpul

procesului este un abuz.

Este

vorba de o evidenta disfuncție legislativă care ar crea o imposibilitate de a

beneficia de un drept creat prin lege, transformându-l într-o instituție

juridică iluzorie, astfel că acest mecanism de despăgubire reglementat să

devină "un instrument de indemnizație fictiv" (hotărârea C.E.D.O. -

Broniowski - Polonia, așa cum este citată în Decizia I.C.C.J. nr. 5216 din 21

septembrie 2004).

Așadar, aplicând direct Convenția,

potrivit principiului preeminenței sale consacrat în art. 20 alin. (2) din

Constituția României, precum și jurisprudența citată a C.E.D.O., consideră

reclamanta că în cauză se pot acorda daunele morale solicitate.

Potrivit art. 3 din Convenție, nimeni

nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori

degradante. Dreptul la libertate si dreptul la siguranța sunt drepturi

fundamentale garantate de art. 5 din Convenție.

În cauza de

fata este evident că, prin măsurile dispuse, s-a adus o atingere gravă

personalității umane, fiind afectată libertatea, situația familială,

profesională și socială a persoanei și familiei sale.

Pârâtul a

solicitat prin motivele de recurs ca instanța să respingă petitul cu privire la

cheltuielile de judecată, ca fiind inadmisibil, astfel cum a fost formulat.

Potrivit

art. 274 C. proc. civ., obligația de plată a cheltuielilor de judecată se

stabilește față de partea care a pierdut procesul, prin aceasta trebuie ca

partea care a pierdut procesul să se afle în culpă procesuală sau, prin

atitudinea sa în cursul derulării procesului, să fi determinat aceste

cheltuieli.

Recursul

declarat de reclamanta H.D. este nefondat pentru următoarele considerente:

Criticile

formulate de recurentă aduc în discuție o singură chestiune,

aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea

reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit

cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea

unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate

neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care

devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din

Legea nr. 47/1992.

În

raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema

dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie

a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se

aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă

o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din

7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată

la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această

dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte

cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele

și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În

considerentele acestei decizii, înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății,

respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12,

privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în

interesul

legii fiind obligatorie pentru

instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel,

s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru

obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și,

atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre

judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta

pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale,

decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că,

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în

vigoare art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, înseamnă că

efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional

ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În

considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub

aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6

parag. 1 din Convenție și efectele deciziei

Curții Constituționale. În acest sens,

s-a reținut că, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, ca urmare

a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat

eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se

controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că

prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de

efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta

nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și

constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de

acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția

europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai

are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În

cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile

procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a considerat că, prin

aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv,

s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din

Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție. S-a apreciat

că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane

(cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la

momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare

obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și

rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme

imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la

acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și

nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform

considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea

ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție,

înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii

judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul

înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi

despre existența unui bun în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1.

Având în

vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în

interesul legii, înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta

cauză nu poate fi decât respingerea recursului reclamantei, în condițiile în

care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15

noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la

data publicării respectivei decizii.

Nici

criticile reclamantei ce vizează aplicarea Convenției Europene a Drepturilor

Omului și a normelor de drept comunitar, nu au suport și urmează a fi

înlăturate ca nefondate.

Reglementările

internaționale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deși parte

integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu

pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de

acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin

încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară

ratificării Convenției de către România, în anul 1994.

Pentru recunoașterea unor asemenea

drepturi patrimoniale, este necesar un act de voință al autorităților române,

în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale

statului român, dispozițiile legale naționale urmând a fi cenzurate, în planul

respectării drepturilor și libertăților fundamentale, prin prisma

reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție.

Mecanismul

de aplicare a Convenției europene are drept premisă, așadar, existența unei

prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea

internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu

dispozițiile Convenției.

Recursul pârâtului este fondat

și va fi admis,

față de dispozițiile art. 274

alin.

(1) C. proc. civ., potrivit cărora „partea care cade în pretenții va fi

obligată, la cerere să plătească cheltuielile de judecată."

Textul

legal enunțat prevede o singură condiție pentru obligarea uneia dintre părțile

litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul

desfășurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în

pretenții, adică să fi pierdut procesul. Faptul

pierderii procesului se dovedește

cu însăși cuprinsul hotărârii

judecătorești prin care acesta s-a finalizat.

Or, în

cauză, acțiunea reclamantei a fost respinsă, așa încât pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi obligat la plata cheltuielilor

de judecată, odată ce nu este partea care a pierdut procesul.

Pentru

acest motiv, se impune înlăturarea obligării pârâtului la plata cheltuielilor

de judecată efectuate de reclamantă, obligație ce a fost dispusă prin sentința

tribunalului.

Față de

toate considerentele reținute, înalta Curte va admite recursul declarat de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și va respinge recursul

declarat de reclamanta H.D., în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice a județului Maramureș împotriva deciziei nr. 212/A/2011 din

data de 14 aprilie 2011 a Curții de Apel Cluj - secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie.

Modifică decizia

în parte.

Schimbă sentința nr. 1470 din 30

septembrie 2010 a Tribunalului Maramureș - secția civilă, în sensul că respinge

cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Menține

celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței.

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta H.D. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 aprilie 2012.