ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2727/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1470 din 30 septembrie 2010 a Tribunalului Maramureș, a fost admisă acțiunea civilă formulată de către reclamanta H.D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Pârâtul a fost obligat la plata către reclamantă a sumei de 5.000 euro în echivalent în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit și la plata către reclamantă a sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, fiind respinse celelalte cereri formulate de reclamantă. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că tatăl reclamantei, D.G., a fost condamnat, prin sentința penală nr. 482/1953, la 5 ani închisoare corecțională, pentru delictul de agitație publică, în baza art. 327 alin. (3) C. pen.

În considerentele sentinței s-a reținut că D.G. „a luat legătura cu mai multe persoane la Târgu Mureș unde s-a ținut o conferință la care s-a hotărât să se reînvie activitatea subversivă în mod ilegal să se dea material iehovist de citit la servii de grupă care la rândul lor să-l răspândească la membrii săi, să se strângă cotizația „Buna speranță", să se facă rapoarte, care să fie trimise peste granițele R.P.R. în Elveția. Față de acestea inculpatul a mers prin mai multe regiuni ca: Timișoara, Arad, Oradea, Baia-Mare unde a recrutat mai mulți servi de grupă. A luat legătura printr-o scrisoare și cu un serv de grupă din Moldova. A strâns mai multe rapoarte de activitate de la B. și alții, rapoarte care au fost centralizate, trimise la Timișoara și de la Timișoara în Elveția.

A primit cotizație". Prin sentința penală nr. 1226 din 16 august 1956, D.G. a fost condamnat la 5 ani închisoare corecțională pentru delictul de agitație publică, în baza art. 327 alin. (3) C. pen. și la 5 ani închisoare corecțională pentru delictul de păstrare și răspândire de publicațiuni interzise, cu aplicarea art. 325 lit. a) și c) C. pen., iar conform art. 101 C. pen. s-a dispus executarea pedepsei de 5 ani închisoare corecțională - fila 117. S-a reținut în considerentele sentinței că D.G. a avut o activitate subversivă în cadrul sectei interzise: Martorii lui Iehova, a primit, multiplicat și difuzat material iehovist interzis. Instanța de fond a reținut că, condamnările antecesorului reclamantei, D.G.

nu se încadrează în dispozițiile art. l din Legea nr. 221/2009 și nu constituie de drept condamnări cu caracter politic. În ceea ce privește măsura administrativă de fixare a domiciliului obligatoriu, instanța a reținut dispozițiile art. 3 și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, prin care legiuitorul a avut în vedere posibilitatea constatării caracterului politic al unor măsuri administrative numai dacă persoana a săvârșit fapte îndreptate împotriva regimului totalitar, de natura celor prezentate în actele normative enumerate în art. 3 sau în art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999. În speță, tatăl reclamantei făcea parte din cultul religios „Martorii lui Iehova" și a înțeles doar să-și apere convingerile religioase.

Legea nr. 221/2009 se referă la măsurile administrative pentru fapte care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945. Reclamanta a precizat, la solicitarea instanței, că își întemeiază acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 în forma inițială, solicitând tribunalului să înlăture aplicarea O.U.G. nr. 62/2010, având în vedere că acțiunea a fost introdusă anterior modificării Legii nr. 221/2009. Prima instanță a arătat că, potrivit Legii nr. 221/2009 în forma ei inițială, conform art. 5 alin. (1) lit. a), dreptul la daune morale îl au numai cei ce au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic. Cei care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic au dreptul numai la despăgubiri pentru valoarea bunurilor confiscate ca efect al măsurii art. 5 alin. (1) lit. b). Prin art. I pct. 1 din O.U.G.

nr. 62/2010, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost modificat, stabilindu-se că are dreptul la daune morale și persoana care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic. În speță însă, instanța a apreciat că nu sunt întrunite cerințele art. 4 alin. (2) raportat la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 modificată, pentru a constata caracterul politic al măsurii administrative. În ceea ce privește legea aplicabilă, prin art. II din O.U.G. nr. 62/2010 se arată că dispozițiile Legii nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate și completate de ordonanța de urgență, se aplică persoanelor și cererilor pentru a căror soluționare nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență: 1 iulie 2010. Tribunalul a apreciat că nu este posibilă înlăturarea dispozițiilor O.U.G.

nr. 62/2010 prin aplicarea prioritară a Convenției Europene a Drepturilor Omului, deoarece, așa cum se arată în mod constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, statele semnatare ale Convenției dispun de o mare marjă în aprecierea existenței unei probleme de interes public ce justifică anumite măsuri și în alegerea politicilor lor economice și sociale (cauza C.E.D.O. Kopecky), statele membre beneficiind de o mare marjă de reglementare, mai ales în această perioadă de criză economică-financiară generalizată (Păduraru contra României). Din probele administrate a rezultat că tatăl reclamantei i-a fost încălcat dreptul la libertate, fiindu-i afectate acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale-onoare, reputație - precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.

Instanța de judecată trebuie să aibă în vedere: durata condamnării, perioada de timp scursă de la condamnare, consecințele negative pe plan fizic, psihic și social, măsurile reparatorii deja acordate, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, în considerarea personalității condamnatului, măsura în care a fost afectată viața familială, profesională și socială. Celelalte cereri formulate de reclamantă au fost respinse, ca neîntemeiate. În baza art. 274, 276 C. proc. civ., pârâtul a fost obligat la plata către reclamantă a sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin decizia nr. 212/A/2011 din data de 14 aprilie 2011, Curtea de Apel Cluj - secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie a respins apelul declarat de reclamantă; a admis în parte apelul declarat de pârât; a schimbat parțial sentința atacată, în sensul că a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor morale; a menținut restul dispozițiilor sentinței. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 ca neconstituțional.

În ce privește prezenta cauză, instanța a analizat dacă, având în vedere dispozițiile Legii nr. 221/2009 pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin decizia nr. 1358/2010, reclamanta avea un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. l din Protocolul nr. l, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, mai ales că reclamanta deține și o hotărâre de primă instanță pronunțată în temeiul acestui act normativ.

Această analiză este necesară pentru a stabili dacă, având o speranță legitimă, reclamantei i s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, apelând la dispozițiile art. 1 din Protocolul 1. În ipoteza în care reclamanta ar fi obținut o hotărâre irevocabilă anterior declarării ca neconstituțional a temeiului legal pe care și-a fundamentat acțiunea, prin care i s-ar fi acordat despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, rezultă că reclamanta avea cel puțin o speranță legitimă la obținerea unui bun, anterior pronunțării deciziei Curții Constituționale. Cu privire la această speranță legitimă trebuie constat că există o ingerință care era legitimă din partea statului, ingerință care constă în chiar declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale care au oferit însăși speranța legitimă, procedura de constatare a neconstituționalității fiind necesară într-o societate democratică, fiind și predictibilă de altfel.

Prin decizia nr. 1355/2010 a Curții Constituționale s-a reținut cu privire la principiul neretroactivității legii că pentru acțiunile întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, legea aplicabilă este aceea de la data introducerii acțiunii, legea aplicabilă pe tot parcursul procesului. Prin urmare, în ipoteza adoptării unui nou act normativ care ar respecta cerințele art. 1 alin. (3) și (5) din Constituția României, nu s-ar putea aplica în speță, întrucât și aceasta ar reprezenta o aplicare retroactivă a legii. Criticile pârâtului Statul Român referitoare la natura condamnării suferită de tatăl reclamantei au fost apreciate ca nefondate de curtea de apel.

Pârâtul este în eroare atunci când se referă la faptul că, condamnarea suferită de tatăl reclamantei pentru neprezentarea la încorporare nu are caracter politic, pentru că, în realitate, tatăl reclamantei a fost condamnat nu pentru neprezentarea la încorporare, ci pentru delictul de agitație publică, în baza art. 327 alin. (3) C. pen. și pentru delictul de păstrare și răspândire de publicațiuni interzise, reținându-se că tatăl reclamantei a avut o activitate subversivă în cadrul sectei interzise „Martorii lui Iehova", prin aceea că a primit, multiplicat și difuzat material iehovist interzis. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs atât reclamanta, cât și pârâtul, ambii invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Prin recursul său, reclamanta a arătat că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale încalcă principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție. Astfel, la data introducerii cererii de chemare in judecata, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării politice. Astfel se creează un caz de insecuritate juridică și s-a adus atingere drepturilor reclamantului garantate de art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului. Prin Legea nr. 221/2009 reclamanților li s-a creat un drept de a obține despăgubiri pentru abuzurile suferite, aceștia având speranța legitimă de a obține aceste sume.

De aceea, reclamanții au fost titularii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. România a rămas singurul stat fost comunist, membru al Consiliului Europei și al U.E., în care victimelor regimului totalitar comunist li se refuză acordarea de compensații bănești, garantate de actele internaționale, pentru prejudiciile morale suferite în timpul regimului totalitar, sub pretextul că beneficiază de un drept de securitate socială, a cărui natură juridică este pervertită printr-o eroare de tehnică legislativă. Având in vedere faptul ca prin apariția Legii nr. 221/2009 se recunoștea dreptul la primirea de daune morale de către cei care au suferit condamnări pe timpul regimului comunist, încercarea Guvernului, legiuitorului sau a Curții Constituționale de limitare sau desființare a acestui drept, în timpul procesului este un abuz.

Este vorba de o evidenta disfuncție legislativă care ar crea o imposibilitate de a beneficia de un drept creat prin lege, transformându-l într-o instituție juridică iluzorie, astfel că acest mecanism de despăgubire reglementat să devină "un instrument de indemnizație fictiv" (hotărârea C.E.D.O. - Broniowski - Polonia, așa cum este citată în Decizia I.C.C.J. nr. 5216 din 21 septembrie 2004). Așadar, aplicând direct Convenția, potrivit principiului preeminenței sale consacrat în art. 20 alin. (2) din Constituția României, precum și jurisprudența citată a C.E.D.O., consideră reclamanta că în cauză se pot acorda daunele morale solicitate. Potrivit art. 3 din Convenție, nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.

Dreptul la libertate si dreptul la siguranța sunt drepturi fundamentale garantate de art. 5 din Convenție. În cauza de fata este evident că, prin măsurile dispuse, s-a adus o atingere gravă personalității umane, fiind afectată libertatea, situația familială, profesională și socială a persoanei și familiei sale. Pârâtul a solicitat prin motivele de recurs ca instanța să respingă petitul cu privire la cheltuielile de judecată, ca fiind inadmisibil, astfel cum a fost formulat. Potrivit art. 274 C. proc. civ., obligația de plată a cheltuielilor de judecată se stabilește față de partea care a pierdut procesul, prin aceasta trebuie ca partea care a pierdut procesul să se afle în culpă procesuală sau, prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, să fi determinat aceste cheltuieli.

Recursul declarat de reclamanta H.D. este nefondat pentru următoarele considerente: Criticile formulate de recurentă aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of.

din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului reclamantei, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nici criticile reclamantei ce vizează aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului și a normelor de drept comunitar, nu au suport și urmează a fi înlăturate ca nefondate.

Reglementările internaționale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deși parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenției de către România, în anul 1994. Pentru recunoașterea unor asemenea drepturi patrimoniale, este necesar un act de voință al autorităților române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispozițiile legale naționale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, prin prisma reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție.

Mecanismul de aplicare a Convenției europene are drept premisă, așadar, existența unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile Convenției. Recursul pârâtului este fondat și va fi admis, față de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere să plătească cheltuielile de judecată." Textul legal enunțat prevede o singură condiție pentru obligarea uneia dintre părțile litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul desfășurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenții, adică să fi pierdut procesul.

Faptul pierderii procesului se dovedește cu însăși cuprinsul hotărârii judecătorești prin care acesta s-a finalizat. Or, în cauză, acțiunea reclamantei a fost respinsă, așa încât pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, odată ce nu este partea care a pierdut procesul. Pentru acest motiv, se impune înlăturarea obligării pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă, obligație ce a fost dispusă prin sentința tribunalului. Față de toate considerentele reținute, înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și va respinge recursul declarat de reclamanta H.D., în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Maramureș împotriva deciziei nr. 212/A/2011 din data de 14 aprilie 2011 a Curții de Apel Cluj - secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Modifică decizia în parte. Schimbă sentința nr. 1470 din 30 septembrie 2010 a Tribunalului Maramureș - secția civilă, în sensul că respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată. Menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta H.D. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 aprilie 2012.