ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2729/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2729/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând,

în condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș,

la

data de 06 aprilie 2010, reclamanta S.M. a chemat în judecată pârâtul

S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Timiș,

solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună obligarea pârâtului

la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin strămutare, cu

cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că împreună cu soțul său S.I. au fost ridicați cu forța de la domiciliul

lor și strămutați la data de 27 ianuarie 1942, pe perioada 27 ianuarie 1942 –

06 martie 1945.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile

art. 5 și urm. din Legea nr. 221/2009, art. 274 C. proc. civ.

Prin precizarea de acțiune,

reclamanta a arătat că despăgubirile solicitate sunt în cuantum de 475.000 lei.

La termenul din 05 octombrie 2010, instanța a invocat din

oficiu excepția inadmisibilității acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 2493 din 5

octombrie 2010, Tribunalul Timiș

a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de

reclamanta S.M.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că

reclamanta invocă existența unei măsuri administrative cu caracter politic,

astfel că trebuie verificată incidența dispozițiilor art. 3 și 4 din Legea nr. 221/2009.

Tribunalul a constatat

că acțiunea reclamantei nu îndeplinește două condiții și anume: nu este vorba

despre o măsură luată de organele fostei securități, iar măsura a fost dispusă

anterior datei de 06 martie 1945, când s-a instaurat regimul comunist în

România.

Aplicarea legii nu poate

fi extinsă la alte măsuri sau perioade, întrucât statul român nu are obligația

de a repara toate abuzurile săvârșite în trecut de organele sale. Așa cum s-a

arătat în jurisprudența Curții de la Strasbourg nu există pentru statele membre

obligația de reparare a prejudiciilor produse anterior ratificării Convenției,

dar dacă un stat decide în sens contrar, legea adoptată trebuie să asigure o

reparație imediată și echitabilă.

Împotriva acestei sentințe, a

declarat apel reclamanta S.M., solicitând admiterea acestuia, modificarea în

tot a sentinței apelate și admiterea cererii de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 490/ A

din data de 8 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă,

a respins apelul reclamantei.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a

examinat

apelul în condițiile prevăzute de art. 287 și urm. C. proc. civ., prin

raportare la prevederile art. 1 – art. 5 din Legea nr. 221/2009 și la Deciziile

nr. 1354/2010 și nr. 1358/2010 ale Curții Constituționale.

Curtea de apel a reținut

că reclamanta S.M. a fost strămutată în perioada 27 ianuarie 1942 - 6 martie 1945,

însă dispozițiile Legii nr. 221/2009 se referă la acordarea măsurilor compensatorii

pentru condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora luate, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, context în care reclamanta

nu se încadrează în prevederile Legii nr. 221/2009.

Mai mult, prin Decizia nr.

1354/2010, Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională O.U.G. nr.

62/2010, împrejurare ce are drept consecință juridică lipsirea în totalitate de

efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluționării prezentului

apel.

Prin Decizia nr. 1358/2010,

Curtea Constituțională a declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei

juridic a pretențiilor și, corelativ, a hotărârilor judecătorești, întemeiate

pe această dispoziție legală declarată neconstituțională.

În raport de soluția

Curții Constituționale, instanța de apel a constatat că, în speță, la data

soluționării apelului, nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială

în baza căruia s-a formulat acțiunea.

Fiind declarat

neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și

în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de

către legiuitorul intern, acțiunea reclamantei cât și soluția judiciară

întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale

și juridice.

Decizia Curții

Constituționale, de la data publicării sale în M. Of. este obligatorie pentru

instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea apelului declarat de

către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate și,

desigur, al acțiunii introductive.

Cum acest temei juridic

bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în

afara ordinii constituționale și nu mai poate produce efecte juridice, în

exercitarea controlului de legalitate, curtea va  de apel a respins apelul.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs reclamanta S.M., solicitând modificarea în tot a

acesteia, în sensul admiterii acțiunii.

În

motivarea recursului, reclamanta a arătat că prima instanță, prin sentința

atacată, a încălcat dispozițiile art. 6 ale C.E.D.O., care garantează dreptul

la un proces echitabil, a articolului 1 al Protocolului nr. 12 adițional la

Convenție, a art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu

drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale, și a art.

1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., care garantează dreptul la

respectarea bunurilor.

Principiul egalității în fața legii presupune

instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul

urmărit, nu sunt diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi

expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice

rațional, în acord cu principiul egalității cetățenilor în fața legii. Curtea

Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența sa că situațiile în

care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a

se justifica deosebirea de tratament juridic, iar aceasta deosebire trebuie să

se bazeze pe un criteriu obiectiv și rezonabil.

Or, aplicarea deciziei Curții

Constituționale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în

temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluționate prin pronunțarea unei

hotărâri judecătorești definitive, ar fi de natură să instituie un tratament

juridic diferit față de persoanele care dețin deja o hotărâre judecătorească

definitivă, pronunțată în soluționarea unui proces sau a unei cereri, formulată

tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu aleatoriu și exterior

conduitei persoanei, în contradicție cu principiul egalității în fața legii,

consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații

egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.

Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al

acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009,

ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și

previzibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul

procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deși se

găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic

diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data

pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Recurenta-reclamantă a arătat că,

potrivit jurisprudenței C.E.D.O., noțiunea „bunuri” privește atât „bunurile

actuale" având o valoare patrimonială (cauza V.M. împotriva Belgiei,

hotărârea din 23 noiembrie 1983), cât și, în situații precis delimitate,

creanțele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu

privire la care cel îndreptățit poate avea o „speranță legitimă” că ar putea să

se bucure efectiv de dreptul său de proprietate (cauza P.C.N. SA și alții

împotriva Belgiei; cauza D. împotriva Franței, cauza G. și G. împotriva Cehiei;

cauza T. împotriva Croației.)

Câtă vreme voința statului a fost de

a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009,

adoptând în acest sens actul normativ menționat, în acord cu Rezoluția nr. 1096

din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de

eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și Declarația

asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și

ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr.

40 din 34 din 29 noiembrie 1985, apreciază recurenta că acestea aveau o bază

suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la

acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile și

examinării circumstanțelor particulare de către instanțele interne.

Tot astfel, analizând calitatea

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 de a fi

accesibile și previzibile, care chiar enumerau exemplificativ criteriile de

stabilire a cuantumului despăgubirilor, consideră recurenta că persoanele

prevăzute de aceste dispoziții legale puteau pretinde o „speranță legitimă” de

a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor

referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în

dreptul intern și fiind recunoscut printr-o jurisprudența previzibilă a

instanțelor interne, anterioară intervenirii deciziei Curți Constituționale și

chiar ulterioară acesteia, aparținând celei mai înalte jurisdicții în stat.

De asemenea, recurenta a arătat că

efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu poate viza decât

situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2010 au fost declarate ca neconstituționale.

În consecință, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea

pactelor și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care

România este parte, astfel încât este obligată să dea prioritate

reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile art. 20 din

Constituția României. Așa cum reglementările internaționale au întâietate în

fața celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările C.E.D.O.

de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale Curții

Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțele de judecată.

Recurenta-reclamantă a formulat

critici și în privința cuantumului despăgubirilor acordate persoanelor care au

fost victimele măsurilor administrative cu caracter politic, arătând că acesta

nu este supus unor criterii legale de determinare, astfel încât daunele morale

se stabilesc prin apreciere, în raport cu consecințele negative suferite de

victimă pe plan fizic și psihic,

Repararea integrală a prejudiciului

nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică

a acestor daune, imposibil de echivalat bănește.

Fără îndoială că mutarea forțată

într-o altă localitate și stabilirea domiciliului obligatoriu, fundamentată pe

criterii exclusiv politice, reprezintă o formă a lipsirii de libertate, ce a

avut repercusiuni și în planul vieții private și profesionale a persoanei în

cauză, inclusiv după momentul încetării măsurii, fiindu-i afectate, datorită

condițiilor istorice anterioare anului 1989 viața familială, imaginea și chiar

sursele de venit.

Recurenta-reclamantă solicită ca

instanța să aibă în vedere toate aceste criterii la stabilirea cuantumului

despăgubirii.

Recursul este nefondat pentru

considerentele ce succed:

Criticile formulate de recurentă aduc în discuție o

singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea

reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit

cărora persoanele care au suferit condamnări

cu caracter politic, în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea

unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale

prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15

noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147

din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii (publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011),

în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era

deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele acestei decizii,

Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din

perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art.

6 parag. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății,

respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12,

privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în

interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea

acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de

lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare

nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică

este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența

efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare

imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care

era în vigoare art. 5

alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii

în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la

un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele

deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale

cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 parag. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea

unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică

internă.

În cadrul acelorași considerente,

Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a considerat că,

prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate

definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art.

14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție. S-a

apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele

persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă

la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare

obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și

rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme

imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la

acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și

nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare, conform

considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1

din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în

cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei

hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei

Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere caracterul

obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii,

Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi

decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță,

la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nici criticile

reclamantei ce vizează aplicarea C.E.D.O. și a normelor de drept comunitar, nu

au suport și urmează a fi înlăturate ca nefondate.

Reglementările internaționale în

materia drepturilor omului, ratificate de România, deși parte integrantă a

dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu pot

reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de

acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin

încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară

ratificării Convenției de către România, în anul 1994.

Pentru recunoașterea unor asemenea

drepturi patrimoniale, este necesar un act de voință al autorităților române,

în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale

statului român, dispozițiile legale naționale urmând a fi cenzurate, în planul

respectării drepturilor și libertăților fundamentale, prin prisma

reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție.

Mecanismul de aplicare a Convenției

europene are drept premisă, așadar, existența unei prevederi legale care,

supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională, este

susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile

Convenției.

Având în vedere considerentele expuse nu se mai impune

analizarea criticilor formulate de reclamantă care vizează majorarea

cuantumului despăgubirilor morale și care nu mai pot fi verificate, odată ce

și-au încetat efectele dispozițiile legale care au constituit temeiul juridic

în baza căruia au fost solicitate aceste daune morale.

Față de cele ce preced, recursul va fi respins, în

baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta S.M. împotriva deciziei nr. 490/ A din data de 8 martie

2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 24 aprilie 2012.