ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 136/2012

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2179 din 17 septembrie 2010, Tribunalul

Timiș a admis în parte cererea formulată de reclamanta S.D.E. împotriva pârâtului

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâtul să

plătească acesteia suma de 3.000 euro, în echivalent în lei la data plății,

reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin deportarea

reclamantei și a familiei sale, respingând restul pretențiilor.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut, în esență, că, potrivit dispozițiilor art. 3 din

Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice

măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect

dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, iar conform dispozițiilor art.

5 alin. (1), orice persoană care a făcut în perioada 06 martie 1945 - 22

decembrie 1989 obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum

și după decesul acesteia, soțul sau descendenții acesteia, până la gradul al

II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit.

Astfel, pe baza probelor

administrate, prima instanță a stabilit că reclamanta întrunește condițiile

prevăzute de susmenționatele articole pentru a beneficia de acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Prin urmare, ținând cont de

gravitatea prejudiciului fizic și psihic și de dispozițiile art. 3 și art. 5 alin.

(1) din Legea nr. 221/2009, prima instanță a admis în parte acțiunea

reclamantei și a obligat pârâtul să plătească reclamantei contravaloarea în lei

a sumei de 3.000 euro la data executării.

Capătul de cerere privind acordarea

despăgubirilor pentru prejudiciul material a fost respins cu motivarea că legea

de reparație acordă despăgubiri doar pentru echivalentul valorii bunurilor

imobile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii

administrative, situație care nu se regăsește în speță.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel ambele părți.

Reclamanta S.D.E., a arătat că,

potrivit Legii nr. 221/2009, repararea prejudiciului moral se impune și în

cazul măsurilor administrative, iar repararea prejudiciului material se impune

dacă bunurile nu au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri în

echivalent.

Pârâtul Statul Român, Ministerul

Finanțelor Publice, a arătat că instanța trebuie să aibă în vedere la

soluționarea cauzei Deciziile nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și nr. 1358 din 21

octombrie 2010, prin care au fost declarate ca neconstituționale prevederile art.

I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 și art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009.

Pârâtul a mai arătat că au fost

adoptate și alte acte normative care dau dreptul să solicite despăgubiri (O.U.G.

nr. 214/1999, Decretul-lege nr. 118/1990), iar conform Legii nr. 221/2009 (art.

5) la stabilirea despăgubirilor trebuie să se țină seama și de măsurile deja

acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

Prin decizia civilă nr. 184/ A din 9

februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis ambele apeluri

și a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de apel a reținut că art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 face

distincție între bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare și cele

confiscate „ca efect al măsurii administrative”, cum este cazul celor din speța

de față.

Astfel, dacă în cazul confiscării

bunurilor prin hotărârea de condamnare problema este simplă în privința

acordării despăgubirilor, întrucât aceste bunuri sunt menționate în hotărârea

de condamnare, în cazul confiscării bunurilor ca efect al măsurii

administrative, problema acordării despăgubirilor este mai complicată, deoarece

confiscarea, respectiv, preluarea bunurilor fără plată de către stat, s-a

realizat în fapt, fără existența unui act administrativ în acest sens.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. b) nu pot fi interpretate în sensul că intră în categoria

bunurilor confiscate pentru care se pot acorda despăgubiri în echivalent doar

bunurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, cum greșit a

reținut prima instanță, întrucât această interpretare adaugă la lege, ceea ce

nu poate fi admis.

Trimiterile legiuitorului în art. 5 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 la Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005

au fost făcute cu scopul de a excepta acordarea de despăgubiri pentru bunurile

confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative,

care au fost deja restituite sau pentru care s-au primit despăgubiri în baza

Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, pentru a evita o dublă despăgubire.

Cu alte cuvinte, textul nu trebuie

interpretat limitativ, restrictiv, pentru că nu se impune această interpretare

din punct de vedere gramatical și logic, ci trebuie interpretat în sensul că

persoanele care au făcut obiectul unei condamnări sau măsuri administrative cu

caracter politic sunt îndreptățite la acordarea de despăgubiri în echivalent

pentru orice bunuri mobile sau imobile ce le-au fost confiscate prin hotărârea

de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, cu excepția bunurilor

pentru care au primit deja despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005.

Față de cele de mai sus și având în

vedere că prima instanță nu a cercetat în fond capătul de cerere privind

acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul material cauzat, în sensul de a

stabili care au fost bunurile confiscate ca efect al măsurii administrative cu

caracter politic, instanța de apel a admis apelul reclamantei, a desființat

hotărârea apelată și a trimis cauza spre rejudecare.

Pentru a asigura o judecată unitară

a cauzei și ca o consecință a admiterii apelului reclamantei, instanța de apel

a admis și apelul pârâtului.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, arătând că domeniul de aplicare al

Legii nr. 10/2001 vizează prin excelență imobilele „preluate în mod abuziv de

stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în

baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor”, situație din care rezultă că legiuitorul

a vizat aceeași sferă de aplicare cu cea a actului normativ de reparație din

prezenta cauză.

Altfel spus, în identificarea bunurilor

ce ar putea fi restituite în temeiul Legii nr. 221/2009 - dacă nu s-au acordat

deja măsuri reparatorii în temeiul legii speciale anterioare - instanțele se

călăuzesc după dispozițiile art. 2, în corelație cu cele ale art. 6 aparținând

Legii nr. 10/2001 și care circumscriu categoria imobilelor ce cad sub incidența

acestui act normativ și, pe cale de consecință, se impune a se retroceda numai

acele bunuri imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001

- nu și altor legi reparatorii speciale, bineînțeles sub rezerva îndeplinirii și

a celorlalte cerințe: să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare ori ca

efect al măsurilor administrative abuzive și să nu fi obținut deja în

condițiile Legii nr. 10/2001 măsuri reparatorii în natură sau în echivalent.

Referitor la neconstituționalitatea art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, pârâtul arată că aceasta a fost dedusă

din examinarea comparativă a mai multor acte normative, respectiv, Decretul-lege

nr. 118/1990, republicat și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.

S-a reținut că, prin art. 16 din

Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor

normative, în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementari

în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor paralelisme,

acestea vor fi înlăturate, fie prin abrogare fie prin concentrarea materiei în

reglementari unice.

Pârâtul a mai arătat că, instanța

constituțională a constatat că, nesocotirea de către legiuitor a legii

menționate, prin instituirea ca efect al dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 a unei noi proceduri de reparare materială, identică din

punct de vedere al scopului cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în

vigoare, încalcă dispozițiile art. 1 și 3 din Constituție și de aceea este în

mod vădit neavenită.

Recursul formulat este nefondat.

Cererea de chemare în judecată a

fost concepută de reclamantă ca având două capete de cerere: unul privind

pretenția de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de

aceasta și familia sa ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic a

deportării (capăt de cerere întemeiat și analizat în baza art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009), iar celălalt privea acordarea de despăgubiri pentru

bunurile confiscate ca efect al măsurii administrative, pretenție care se

circumscrie dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din legea 221/2009.

Tribunalul a admis primul capăt de

cerere și a acordat reclamantei  suma de 3.000 euro, în echivalent în lei la

data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

deportarea sa și a familiei sale, respingând restul pretențiilor (deci, cel

de-al doilea capăt de cerere).

Referitor la cererea privind

acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate ca efect al deportării,

prima instanță a reținut că legea de reparație acordă despăgubiri doar pentru

echivalentul valorii bunurilor imobile confiscate prin hotărârea de condamnare

sau ca efect al măsurii administrative, situație care nu se regăsește în speță.

Instanța de apel însă a constatat că

acest capăt de cerere nu a fost cercetat pe fondul său, motiv pentru care a

desființat sentința în tot cu trimiterea cauzei spere rejudecare la prima

instanță (deci și cu privire la soluția dată primului capăt de cerere, care

fusese soluționat pe fondul său).

Astfel, s-a reținut de instanța de

apel că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu pot fi

interpretate în sensul că intră în categoria bunurilor confiscate pentru care

se pot acorda despăgubiri în echivalent doar bunurile prevăzute de Legea nr. 10/2001

și Legea nr. 247/2005, cum greșit a apreciat prima instanță, întrucât această

interpretare adaugă la lege și lasă dispoziția de la art. 5 alin. (1) lit. b)

fără niciun efect, ceea ce nu poate fi primit.

Instanța de apel în mod corect a

constatat că textul în discuție nu trebuie interpretat limitativ, restrictiv,

ci trebuie interpretat în sensul că persoanele care au făcut obiectul unei

condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic sunt îndreptățite la

acordarea de despăgubiri în echivalent pentru orice bunuri mobile sau imobile

ce le-au fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii

administrative, cu excepția bunurilor pentru care au primit deja despăgubiri în

baza Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005.

În consecință, în rejudecare, instanța

de fond va cerceta și stabili eventual existența unor bunuri ce au fost

confiscate reclamantei și familiei sale cu ocazia deportării, după cum va

analiza și dacă, pentru aceste bunuri nu a primit deja măsuri reparatorii în temeiul

legilor speciale de reparație.

Referitor la primul capăt de cerere,

instanța de rejudecare va avea în vedere pronunțarea deciziilor nr. 1358/2010

și 1360/2010 de Curtea Constituțională, dar și cele stabilite în interpretarea

efectelor acestora prin recursul în interesul legii soluționat de Înalta Curte

de Casație și Justiție prin Decizia nr. 12/2011, publicată în M. Of. nr. 789

din 7 noiembrie 2011.

Urmează a fi înlăturate ca nefondate

celelalte critici formulate de pârât, întrucât prin acestea tinde la

înlăturarea din economia Legii nr. 221/2009 și a dispozițiilor art. 5 alin. (1)

lit. b), pentru aceleași considerente (paralelismul legislativ) ca cele

reținute de Curtea Constituțională în motivarea Deciziilor nr. 1358 și

1360/2010 pentru constatarea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a),

ceea ce nu este posibil în afara unui examen de neconstituționalitate al

acestei norme, întrucât excede competenței instanțelor judecătorești de drept

comun și implică exclusiva competență a Curții Constituționale.

Față de cele ce preced, în aplicarea

prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, împotriva deciziei

nr. 184/ A din 9 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 13 ianuarie 2012.