ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 136/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2179 din 17 septembrie 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte cererea formulată de reclamanta S.D.E. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâtul să plătească acesteia suma de 3.000 euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin deportarea reclamantei și a familiei sale, respingând restul pretențiilor.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că, potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, iar conform dispozițiilor art. 5 alin. (1), orice persoană care a făcut în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acesteia, soțul sau descendenții acesteia, până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Astfel, pe baza probelor administrate, prima instanță a stabilit că reclamanta întrunește condițiile prevăzute de susmenționatele articole pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Prin urmare, ținând cont de gravitatea prejudiciului fizic și psihic și de dispozițiile art. 3 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, prima instanță a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat pârâtul să plătească reclamantei contravaloarea în lei a sumei de 3.000 euro la data executării. Capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul material a fost respins cu motivarea că legea de reparație acordă despăgubiri doar pentru echivalentul valorii bunurilor imobile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, situație care nu se regăsește în speță. Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți. Reclamanta S.D.E., a arătat că, potrivit Legii nr. 221/2009, repararea prejudiciului moral se impune și în cazul măsurilor administrative, iar repararea prejudiciului material se impune dacă bunurile nu au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri în echivalent.

Pârâtul Statul Român, Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că instanța trebuie să aibă în vedere la soluționarea cauzei Deciziile nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care au fost declarate ca neconstituționale prevederile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Pârâtul a mai arătat că au fost adoptate și alte acte normative care dau dreptul să solicite despăgubiri (O.U.G. nr. 214/1999, Decretul-lege nr. 118/1990), iar conform Legii nr. 221/2009 (art. 5) la stabilirea despăgubirilor trebuie să se țină seama și de măsurile deja acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990. Prin decizia civilă nr. 184/ A din 9 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis ambele apeluri și a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 face distincție între bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare și cele confiscate „ca efect al măsurii administrative”, cum este cazul celor din speța de față. Astfel, dacă în cazul confiscării bunurilor prin hotărârea de condamnare problema este simplă în privința acordării despăgubirilor, întrucât aceste bunuri sunt menționate în hotărârea de condamnare, în cazul confiscării bunurilor ca efect al măsurii administrative, problema acordării despăgubirilor este mai complicată, deoarece confiscarea, respectiv, preluarea bunurilor fără plată de către stat, s-a realizat în fapt, fără existența unui act administrativ în acest sens.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) nu pot fi interpretate în sensul că intră în categoria bunurilor confiscate pentru care se pot acorda despăgubiri în echivalent doar bunurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, cum greșit a reținut prima instanță, întrucât această interpretare adaugă la lege, ceea ce nu poate fi admis. Trimiterile legiuitorului în art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 la Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 au fost făcute cu scopul de a excepta acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, care au fost deja restituite sau pentru care s-au primit despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, pentru a evita o dublă despăgubire.

Cu alte cuvinte, textul nu trebuie interpretat limitativ, restrictiv, pentru că nu se impune această interpretare din punct de vedere gramatical și logic, ci trebuie interpretat în sensul că persoanele care au făcut obiectul unei condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic sunt îndreptățite la acordarea de despăgubiri în echivalent pentru orice bunuri mobile sau imobile ce le-au fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, cu excepția bunurilor pentru care au primit deja despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005.

Față de cele de mai sus și având în vedere că prima instanță nu a cercetat în fond capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul material cauzat, în sensul de a stabili care au fost bunurile confiscate ca efect al măsurii administrative cu caracter politic, instanța de apel a admis apelul reclamantei, a desființat hotărârea apelată și a trimis cauza spre rejudecare. Pentru a asigura o judecată unitară a cauzei și ca o consecință a admiterii apelului reclamantei, instanța de apel a admis și apelul pârâtului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, arătând că domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 vizează prin excelență imobilele „preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor”, situație din care rezultă că legiuitorul a vizat aceeași sferă de aplicare cu cea a actului normativ de reparație din prezenta cauză.

Altfel spus, în identificarea bunurilor ce ar putea fi restituite în temeiul Legii nr. 221/2009 - dacă nu s-au acordat deja măsuri reparatorii în temeiul legii speciale anterioare - instanțele se călăuzesc după dispozițiile art. 2, în corelație cu cele ale art. 6 aparținând Legii nr. 10/2001 și care circumscriu categoria imobilelor ce cad sub incidența acestui act normativ și, pe cale de consecință, se impune a se retroceda numai acele bunuri imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001 - nu și altor legi reparatorii speciale, bineînțeles sub rezerva îndeplinirii și a celorlalte cerințe: să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare ori ca efect al măsurilor administrative abuzive și să nu fi obținut deja în condițiile Legii nr. 10/2001 măsuri reparatorii în natură sau în echivalent.

Referitor la neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, pârâtul arată că aceasta a fost dedusă din examinarea comparativă a mai multor acte normative, respectiv, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare. S-a reținut că, prin art. 16 din Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementari în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate, fie prin abrogare fie prin concentrarea materiei în reglementari unice.

Pârâtul a mai arătat că, instanța constituțională a constatat că, nesocotirea de către legiuitor a legii menționate, prin instituirea ca efect al dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a unei noi proceduri de reparare materială, identică din punct de vedere al scopului cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare, încalcă dispozițiile art. 1 și 3 din Constituție și de aceea este în mod vădit neavenită. Recursul formulat este nefondat.

Cererea de chemare în judecată a fost concepută de reclamantă ca având două capete de cerere: unul privind pretenția de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de aceasta și familia sa ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic a deportării (capăt de cerere întemeiat și analizat în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009), iar celălalt privea acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate ca efect al măsurii administrative, pretenție care se circumscrie dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din legea 221/2009. Tribunalul a admis primul capăt de cerere și a acordat reclamantei suma de 3.000 euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin deportarea sa și a familiei sale, respingând restul pretențiilor (deci, cel de-al doilea capăt de cerere).

Referitor la cererea privind acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate ca efect al deportării, prima instanță a reținut că legea de reparație acordă despăgubiri doar pentru echivalentul valorii bunurilor imobile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, situație care nu se regăsește în speță. Instanța de apel însă a constatat că acest capăt de cerere nu a fost cercetat pe fondul său, motiv pentru care a desființat sentința în tot cu trimiterea cauzei spere rejudecare la prima instanță (deci și cu privire la soluția dată primului capăt de cerere, care fusese soluționat pe fondul său).

Astfel, s-a reținut de instanța de apel că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu pot fi interpretate în sensul că intră în categoria bunurilor confiscate pentru care se pot acorda despăgubiri în echivalent doar bunurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, cum greșit a apreciat prima instanță, întrucât această interpretare adaugă la lege și lasă dispoziția de la art. 5 alin. (1) lit. b) fără niciun efect, ceea ce nu poate fi primit.

Instanța de apel în mod corect a constatat că textul în discuție nu trebuie interpretat limitativ, restrictiv, ci trebuie interpretat în sensul că persoanele care au făcut obiectul unei condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic sunt îndreptățite la acordarea de despăgubiri în echivalent pentru orice bunuri mobile sau imobile ce le-au fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, cu excepția bunurilor pentru care au primit deja despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005. În consecință, în rejudecare, instanța de fond va cerceta și stabili eventual existența unor bunuri ce au fost confiscate reclamantei și familiei sale cu ocazia deportării, după cum va analiza și dacă, pentru aceste bunuri nu a primit deja măsuri reparatorii în temeiul legilor speciale de reparație.

Referitor la primul capăt de cerere, instanța de rejudecare va avea în vedere pronunțarea deciziilor nr. 1358/2010 și 1360/2010 de Curtea Constituțională, dar și cele stabilite în interpretarea efectelor acestora prin recursul în interesul legii soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 12/2011, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Urmează a fi înlăturate ca nefondate celelalte critici formulate de pârât, întrucât prin acestea tinde la înlăturarea din economia Legii nr. 221/2009 și a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b), pentru aceleași considerente (paralelismul legislativ) ca cele reținute de Curtea Constituțională în motivarea Deciziilor nr. 1358 și 1360/2010 pentru constatarea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a), ceea ce nu este posibil în afara unui examen de neconstituționalitate al acestei norme, întrucât excede competenței instanțelor judecătorești de drept comun și implică exclusiva competență a Curții Constituționale. Față de cele ce preced, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, împotriva deciziei nr. 184/ A din 9 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 ianuarie 2012.