ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3160/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 7 decembrie 2015, reclamanta SC A. SRL a formulat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt, cerere de suspendare a Deciziei de impunere nr. x din 20 octombrie 2015 privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală, care are la bază Raportul de inspecție fiscală nr. x din 20 octombrie 2015, până la data pronunțării instanței de fond cu privire la contestația depusă la Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt împotriva Deciziei de impunere și a Raportului de inspecție fiscală.

Prin Decizia nr. 66/2016 din 16.02.2016, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt și a dispus restituirea cauțiunii în cuantum de 10.000 RON, achitată cu recipisa de consemnare seria x nr. x, la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, în condițiile dispozițiilor art. 1064 alin. (4) din C. proc. civ.

Împotriva Deciziei nr. 66/2016 din 16.02.2016, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, prin administrator special B., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat se arată că în mod greșit instanța de fond a respins cererea de suspendare formulată de reclamantă considerând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube.

Arată recurenta că, în ceea ce privește cazul bine justificat, instanța de fond a reținut în mod greșit faptul că aspectele invocate de reclamantă în sensul inexistenței culpei în desfășurarea operațiunilor reținute de organele fiscale ca fiind cu un caracter fictiv, pot viza doar o analiză de fond a acestui aspect, instanța verificând doar aparența de nelegalitate a actului administrativ.

Consideră recurenta că, în ceea ce privește cazul bine justificat, există o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului contestat.

Precizează recurenta că împotriva actelor administrativ-fiscale menționate anterior a formulat, în temeiul art. 205 C. proc. fisc. , contestație înregistrată la A.J.F.P. Olt sub nr. x/16.11.2015, dar nu a primit un răspuns la această contestație.

În ceea ce privește a doua condiție impusă de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a pagubei iminente, recurenta arată că există un prejudiciu viitor și previzibil prin prisma efectelor actului administrativ contestat.

Punctează recurenta că actul administrativ contestat produce efecte cu consecințe deosebit de păgubitoare, aducându-i mari prejudicii de ordin material, suma foarte mare fiind un argument în acest sens.

În opinia recurentei, executarea acesteia conform deciziei contestate ar crea grave prejudicii societății, determinând o blocare totală a activității acesteia.

Recurenta subliniază că situația societății este una precară, instanța de fond fiind în eroare cu privire la creșterea numărului de angajați, situația fiind exact opusă, față de data ultimului control fiscal, respectiv octombrie 2014 și până în februarie 2016, numărul angajaților societății scăzând cu 35%.

Precizează recurenta că se află în procedura insolvenței și este foarte posibil, în măsura în care nu se suspendă executarea, să se treacă la faliment. Aceasta deoarece executarea îngreunează efectiv activitatea societății recurente.

Concluzionează recurenta că atât condiția cazului bine justificat, cât și condiția pagubei iminente, sunt îndeplinite prin prisma celor mai sus precizate.

Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în Complet de filtru și comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 22 februarie 2018, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din data de 3.05.2018, Completul de filtru, apreciind incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru judecata cauzei pe fond.

Examinând cauza și decizia atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Analizând recursul declarat în raport de motivele invocate, instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Soluția instanței de fond a fost criticată de către recurentă pentru că ar fi fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, temeiul de drept invocat fiind art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Din actele și lucrările dosarului rezultă faptul că, prin cererea formulată, reclamanta SC A. SRL, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt, suspendarea Deciziei de impunere nr. x din 20 octombrie 2015 privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală, care are la bază Raportul de inspecție fiscală nr. x din 20 octombrie 2015, până la data pronunțării instanței de fond cu privire la contestația depusă la Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt împotriva Deciziei de impunere și a Raportului de inspecție fiscală.

Prin hotărârea pronunțată, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a respins cererea de suspendare formulată de reclamantă și a dispus restituirea cauțiunii în cuantum de 10.000 RON, achitată cu recipisa de consemnare seria x nr. x, la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate, în condițiile dispozițiilor art. 1064 alin. (4) din C. proc. civ.

În recursul declarat împotriva acestei hotărâri, recurenta-reclamantă a invocat, în esență, faptul că cele două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt îndeplinite și că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu interpretarea și aplicarea greșită a acestor prevederi legale.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliul Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, R 89/13.09.1989, pentru că prevede, în art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt supuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare.

Suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecție a drepturilor și intereselor legitime ale subiectelor potențial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanța competentă va evalua legalitatea acestuia.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, " în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Deci, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ întemeiată pe art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, act care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanța de fond trebuie să constate și să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiții cerute de dispozițiile menționate, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepțională.

În recursul său, reclamanta SC A. SRL susține, în esență, că aceste două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt îndeplinite și că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, ignorând argumentele aduse de reclamantă în susținerea acțiunii sale.

Or, cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ.

Îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.

Un prim motiv de recurs invocat de recurentă se referă la faptul că, în ceea ce privește îndeplinirea sau nu a condiției cazului bine justificat, în mod greșit instanța a considerat că nu există o îndoiala serioasă cu privire la legalitatea actului contestat.

Pentru susținerea îndeplinirii cazului bine justificat, recurenta a susținut că nu poate fi reținută culpa sa în derularea operațiunilor cu caracter fictiv, având în vedere că nu avea nici obligația legală și nici posibilitatea de a verifica activitatea furnizorilor săi, independent de existența unei relații comerciale cu celelalte societăți.

Înalta Curte constată nefondate criticile exprimate de recurentă în ceea ce privește indiciile de nelegalitate ce nu au fost examinate de instanța de fond în conturarea cerințelor cazului bine justificat.

Recurenta-reclamantă, după cum se constată, se rezumă doar la susțineri privind nelegalitatea pe fond a actelor administrative or, în cadrul procedurii suspendării unui act administrativ fiscal este permisă doar cercetarea sumară a aparenței dreptului legitim vătămat și nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

Or, este de principiu că, până la anularea de către o instanță judecătorească, actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate. În caz contrar s-ar anticipa soluția ce va fi dată pe fondul cauzei, ajungându-se propriu-zis la o prejudecare a fondului, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Ca atare, prezumția de legalitate și de veridicitate de care se bucură actul administrativ determină principiul executării acestuia din oficiu, actul administrativ unilateral fiind el însuși titlu executoriu. A nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce într-un stat de drept este de neconceput.

Suspendarea executării actelor administrative constituie, prin urmare, o situație de excepție care intervine când legea o prevede, în limitele și condițiile anume reglementate.

Prin urmare, pentru a interveni suspendarea actului administrativ în temeiul dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, trebuie să existe indicii temeinice în sensul existenței cazului bine justificat, care să pună la îndoială legalitatea actului administrativ fiscal.

Mai mult, analizând cererea de suspendare prin prisma dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, instanța, în soluționarea cererii de suspendare, nu se poate apleca asupra fondului actului administrativ decât în măsura depistării unor vădite neregularități ce pot fi constatate la o analiză sumară a actelor atacate.

Totodată instanța trebuie să țină seama de necesitatea aplicării principiului proporționalității și să cântărească, în mod corect, interesele părților, raportat la fiecare rezultat posibil.

În acest sens, Înalta Curte observă că reclamanta, prin motivele invocate în cererea de suspendare, nu a demonstrat existența unor motive temeinice care să creeze o îndoială puternică asupra legalității actelor administrative atacate.

Înalta Curte apreciază că prima instanță a reținut în mod corect că, pentru stabilirea în concret a existenței sau nu a culpei societății reclamante în desfășurarea operațiunilor reținute de organele fiscale ca fiind cu caracter fictiv, sunt necesare verificări de fond, ce exced cadrului procesual de față, având în vedere că în verificarea temeiniciei cererii de suspendare se analizează doar aparența de nelegalitate.

Înalta Curte constată astfel că în cauză nu este îndeplinită condiția referitoare la cazul bine justificat, întrucât recurenta-reclamantă nu a reușit să dovedească împrejurări legate de starea de fapt și de drept care să răstoarne prezumția de legalitate a actelor administrative a căror suspendare se solicită, aceasta aducând în discuție doar aprecieri cu caracter general privitoare la nelegalitatea actului administrativ.

Cât privește criticile referitoare la îndeplinirea condiției pagubei iminente, astfel cum aceasta este definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată, de asemenea, că paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe concludente, or, în cauză nu s-a administrat niciun fel de probă de natură să formeze convingerea instanței în sensul iminenței unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior, în cazul în care în final actele contestate ar fi fost anulate, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepție al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituții juridice.

Prima instanță a reținut că nici cea de-a doua condiție, a pagubei iminente, nu este îndeplinită în cauză, întrucât din înscrisurile depuse au fost instituite măsuri asigurătorii asupra bunurilor societății, conform Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/30.07.2014, ce au fost puse în executare, conform Proceselor-verbale nr. x/31.07.2014 și nr. 56868/31.07.2014, iar instituirea măsurilor asigurătorii nu împiedică desfășurarea activității reclamantei, având doar un rol de a asigura posibilitatea acoperirii debitului în măsura confirmării sale de către instanța învestită cu fondul cauzei.

În acord cu cele statuate de instanța de fond, Înalta Curte subliniază că paguba iminentă este definită ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționarii unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Mai mult, simpla menționare a creanței constatate și a valorii ei nu duce, de facto, la constatarea că există o pagubă iminentă, cu atât mai mult cu cât iminența producerii unei pagube nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, iar simpla executare a unui act fiscal nu produce prin ea însăși o pagubă.

În consecință, cele două condiții prevăzute de legea contenciosului administrativ trebuie îndeplinite cumulativ pentru a se putea dispune suspendarea actului administrativ atacat, însă, în speță, recurenta-reclamantă nu poate face dovada unei pagube iminente, după cum nu a făcut nici dovada cazului bine justificat, care să creeze o îndoială puternică asupra legalității actului a cărui suspendare o solicită.

Nu în ultimul rând, pentru concreta soluționare a prezentului recurs nu este de ignorat nici împrejurarea că recurenta-reclamantă SC A. SRL se află în procedura insolvenței, așa cum rezultă din dovezile cu privire la existența dosarului nr. x/2014 aflat pe rolul Tribunalului Olt, astfel că, în acest moment, măsura suspendării actului administrativ este lipsită de eficiență motivat de faptul că organul fiscal a făcut aplicarea dispozițiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, odată cu admiterea cererii debitoarei de intrare în procedura insolvenței, fiind suspendate de drept toate măsurile de executare silită îndreptate împotriva acesteia.

Or, în condițiile în care în mod corect instanța de fond a reținut că nu s-a dovedit îndeplinirea cerințelor menționate, soluția pronunțată nu a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar și susținerile părților, apreciind că soluția instanței de fond nu a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL, prin administrator special B., împotriva Deciziei nr. 66/2016 din 16.02.2016, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 octombrie 2018.

Procesat de GGC - GV