ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 634/2018

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 8 mai 2015, reclamanta SC A. SRL prin administrator special B. a solicitat, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt, suspendarea deciziei de impunere din 23 octombrie 2014 privind obligațiile suplimentare de plată stabilite în baza raportului de inspecție fiscală din 23 octombrie 2014, până la pronunțarea instanței de fond cu privire la contestația sa administrativă formulată împotriva deciziei de impunere.

1.2. Soluția primei instanțe

Pentru soluționarea cererii de suspendare, reclamanta a făcut dovada achitării unei cauțiuni în cuantum de 13.

921,00 lei, conform dispozițiilor instanței.

Prin Sentința nr. 282 din 22 iunie 2015, Curtea de Apel Craiova a respins cererea de suspendare a deciziei de impunere din 23 octombrie 2014, ca neîntemeiată, și a dispus restituirea cauțiunii în cuantum de 13.921,00 lei achitate de reclamantă.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri, în condițiile art. 483 C. proc. civ., reclamanta SC A. SRL a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, pe fond, admiterea cererii de suspendare până la pronunțarea instanței de fond cu privire la contestația depusă la AJFP Olt împotriva deciziei de impunere.

În motivarea recursului s-a arătat că în ceea ce privește îndeplinirea sau nu a condiției cazului bine justificat, în mod greșit instanța a considerat că nu exista o îndoiala serioasa cu privire la legalitatea actului contestat. Astfel instanța de fond arată că nu poate fi reținută critica recurentei cu privire la lipsa culpei în derularea operațiunilor, cu așa zis caracter fictiv. Instanța a înlăturat această critică prin prisma faptului că ar fi existat o relație comercială strânsă între recurentă și societățile de la care a efectuat diverse achiziții. Or, recurenta susține că nu are nici obligația legală și nici posibilitatea de a verifica activitatea furnizorilor, independent de existența unei relații comerciale cu celelalte societăți, aspect care a fost înlăturat de instanța de fond fără o motivare concretă.

Apreciază recurenta că pentru verificarea temeiniciei cererii de suspendare se analizează doar aparența de nelegalitate așa cum arata instanța de fond, ori prin actul administrativ, a cărui suspendare o solicită, nu se impută nimic concret din punct de vedere fiscal (încălcarea vreunei norme etc.) ci doar faptul ca furnizorii săi nu și-au înregistrat în contabilitate operațiunile respective. Neînregistrarea în evidențele contabile ale furnizorilor a unor operațiuni nu conduce automat la fictivitatea raporturilor dintre recurentă și aceștia cu atât mai mult cu cat veniturile rezultate din operațiunile respective sunt luate în calcul.

În legătură cu încălcarea dreptului la apărare, recurenta a susținut că reținerile instanței de fond cu privire la acest aspect sunt nereale deoarece administratorului judiciar nu i s-a prezentat proiectul procesului-verbal și nici posibilitatea de a formula un punct de vedere. Pe de altă parte în art. 9 alin. (1) C. proc. fisc. se face trimitere la contribuabil, fiind astfel, evident ca acest punct de vedere se întocmește de administratorul societar, cel care are un interes legitim cu privire la actul respectiv.

În ceea ce privește susținerile sale că este îndeplinită condiția producerii unei pagube iminente în măsura în care nu se suspendă decizia de impunere, arătă faptul ca cererea de suspendare este perfect justificată de iminența producerii unui grav prejudiciu recurentei, prin deposedarea de o sumă foarte mare de bani, pe care în realitate nu o datorează. În plus, o eventuală întoarcere a executării silite ar fi practic greu de realizat deoarece executarea deciziei contestate ar conduce la perturbarea serioasă a activității, prejudiciul fiind unul grav, practic imposibil de remediat.

Instanța de fond a reținut, în mod greșit, că măsurile asigurătorii instituite nu ar împiedica în desfășurarea activității.

De asemenea, în ceea ce privește contractele în derulare, instanța a interpretat că acestea nasc venituri importante pentru recurentă și ar apărea contradictorii argumentele prezentate în susținerea pagubei iminente. Or, se arată în recurs, că au fost invocate contractele în derulare pentru a evidenția faptul că aceste contracte importante nu ar mai putea fi duse la îndeplinire, în măsura în care se execută decizia de impunere.

Recurenta menționează că nu are banii în cont pentru executarea sumelor de către DGRFP, iar aceste contracte cu execuție în timp ar fi încetate, astfel că va fi prejudiciată major prin nesuspendarea deciziei de impunere din 23 octombrie 2014.

1.4. Apărările intimatei pârâte

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței pronunțate de instanța de fond.

A precizat intimata că datorită faptului că debitoarea SC A. SRL se află în procedura insolvenței, dosar nr. x/2014 aflat pe rolul Tribunalului Olt, în acest moment, măsura suspendării actului administrativ este lipsită de eficiență motivat de faptul că organul fiscal a făcut aplicarea dispozițiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 astfel încât, odată cu admiterea cererii debitoarei de intrare în procedura insolvenței, au fost suspendate toate măsurile de executare silită îndreptate împotriva acesteia.

Astfel susținerile recurentei referitoare la o eventuală executare din partea organului fiscal, executare prin care "s-ar perturba major activitatea", sunt total neîntemeiate și solicită să fie îndepărtate.

În ceea ce privește cazul bine justificat, intimata arată că instanța de fond a reținut în mod corect faptul că în susținerea cererii de suspendare sunt invocate aspecte care vizează fondul pricinii, ele urmând a fi analizate de instanța competentă.

În opinia intimatei, argumentele prezentate de reclamantă nu sunt în măsură să demonstreze nici măcar în aparență, existența unor împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care să fie de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Instanța de fond a reținut întemeiat și faptul că nu s-a făcut dovada nici a îndeplinirii celei de-a doua condiții, a pagubei iminente, la care ar fi supusă recurenta-reclamantă.

În ceea ce privește măsurile asigurătorii dispuse asupra bunurilor societății recurente, intimata susține că instanța de fond a reținut în mod corect caracterul lor asigurător dar și faptul că bunurile au fost doar indisponibilizate în vederea evitării înstrăinării lor, societatea folosindu-le în continuare în desfășurarea activității.

Prin Încheierea de ședință din data de 11 decembrie 2017, Completul de filtru, apreciind incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru judecata cauzei pe fond.

Verificând documentele dosarului și susținerile părților, precum și actele normative incidente în cauză, Înalta Curte, constată că recursul declarat de pârâtă, este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Un prim motiv de recurs invocat de recurentă se referă la faptul că, în ceea ce privește îndeplinirea sau nu a condiției cazului bine justificat, în mod greșit instanța a considerat că nu exista o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului contestat.

Pentru susținerea îndeplinirii cazului bine justificat, recurenta a susținut că nu poate fi reținută culpa sa în derularea operațiunilor cu caracter fictiv, având în vedere că nu ave nici obligația legală și nici posibilitatea de a verifica activitatea furnizorilor săi, independent de existența unei relații comerciale cu celelalte societăți.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte, reține că potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul administrativ sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ ...".

Însă, în privința cazului bine justificat, ca și condiție prevăzută în mod expres de legiuitor pentru suspendarea executării unui act administrativ, nu s-a făcut dovada existenței acestuia, recurenta-reclamantă aducând în discuție doar aprecieri cu caracter general privitoare la nelegalitatea actului administrativ.

Or, este de principiu că până la anularea de către o instanța judecătorească actul administrativ se bucura de prezumția de legalitate. În caz contrar s-ar anticipa soluția ce va fi dată pe fondul cauzei, ajungându-se propriu-zis la o prejudecare a fondului, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Ca atare, prezumția de legalitate și de veridicitate de care se bucura actul administrativ determină principiul executării acestuia din oficiu, actul administrativ unilateral fiind el însuși titlu executoriu. A nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea ceea ce într-un stat de drept este de neconceput.

Suspendarea executării actelor administrative constituie, prin urmare, o situație de excepție care intervine când legea o prevede, în limitele și condițiile anume reglementate.

Prin urmare, pentru a interveni suspendarea actului administrativ în temeiul disp. art. 14 din Legea nr. 554/2004, trebuie să existe indicii temeinice în sensul existentei cazului bine justificat care să pună la îndoială legalitatea actului administrativ fiscal.

Mai mult, analizând cererea de suspendare prin prisma dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, instanța, în soluționarea cererii de suspendare, nu se poate apleca asupra fondului actului administrativ decât în măsura depistării unor vădite neregularități ce pot fi constatate la o analiză sumară a actelor atacate.

Totodată instanța trebuie să țină seama de necesitatea aplicării principiului proporționalității și să cântărească, în mod corect, interesele părților, raportat la fiecare rezultat posibil.

În acest sens, Înalta Curte observă că reclamanta, prin motivele invocate în cererea de suspendare, nu a demonstrat existența unor motive temeinice care să creeze o îndoială puternică asupra legalității actelor administrative atacate.

Astfel, așa cum corect a reținut și instanța de fond, pentru stabilirea în concret a existenței sau nu a culpei societății reclamante în desfășurarea operațiunilor reținute de organele fiscale ca fiind cu caracter fictiv, sunt necesare verificări de fond, ce exced cadrului procesual de față, având în vedere că, în verificarea temeiniciei cererii de suspendare, se analizează doar aparența de nelegalitate.

Prima instanță a reținut că nici cea de-a doua condiție, a pagubei iminente, nu este îndeplinită în cauză, întrucât din înscrisurile depuse au fost instituite măsuri asigurătorii asupra bunurilor societății, conform procesului-verbal x din 31 iulie 2014 și y din 31 iulie 2014, iar instituirea măsurilor asigurătorii nu împiedică desfășurarea activității reclamantei, având doar un rol de a asigura posibilitatea acoperirii debitului în măsura confirmării sale de către instanța învestită cu fondul cauzei.

În acord cu cele statuate de instanța de fond, Înalta Curte subliniază că paguba iminentă este definită ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Mai mult, simpla menționare a creanței constatate și a valorii ei nu duce, de facto, la constatarea că există o pagubă iminentă, cu atât mai mult cu cât, iminența producerii unei pagube nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, iar simpla executare a unui act fiscal nu produce prin ea însăși o pagubă.

Susținerile recurentei în sensul că a indicat măsurile asigurătorii doar pentru a dovedi că nu există riscul neexecutării creanței, nu pot fi primite, în condițiile în care aceasta nu a arătat în concret, care ar fi paguba iminentă ce i s-ar putea produce și în ce modalitate.

În consecință, cele două condiții, prevăzute de legea contenciosului administrativ, trebuie îndeplinite cumulativ pentru a se putea dispune suspendarea actului administrativ atacat, însă, în speță, recurenta-reclamantă nu poate face dovada unei pagube iminente, după cum nu a făcut nici dovada cazului bine justificat, care să creeze o îndoială puternică asupra legalității actului a cărui suspendare o solicită.

Nu în ultimul rând, pentru concreta soluționare a prezentului recurs, nu este de ignorat nici împrejurarea că recurenta-reclamantă SC A. SRL se află în procedura insolvenței, așa cum rezultă din dovezile cu privire la existența dosarului nr. x/2014 aflat pe rolul Tribunalului Olt, astfel că, în acest moment, măsura suspendării actului administrativ este lipsită de eficiență motivat de faptul că organul fiscal a făcut aplicarea dispozițiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, odată cu admiterea cererii debitoarei de intrare în procedura insolvenței, fiind suspendate de drept toate măsurile de executare silită îndreptate împotriva acesteia.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civilă, va dispune respingerea recursului declarat de pârâtă ca nefondat, cu consecința menținerii ca legală a hotărârii instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul formulat de reclamanta SC A. SRL prin administrator special B. împotriva Sentinței nr. 282/2015 din 22 iunie 2015 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 februarie 2018.