Decizia nr. 22/2024 — ÎCCJ, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii · Dosar nr. 1533/1/2024

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii este legal constituit în conformitate cu dispoziţiile art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă raportat la art. 31 alin. (4) lit. a) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistratasistent Ileana Peligrad, desemnată pentru această cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 32 din Regulament.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror şef al Secţiei judiciare Antonia Eleonora Constantin.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la dezlegarea următoarei probleme de drept: „Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014 privind măsurile procesuale pe care le poate dispune instanţa de judecată în situaţia existenţei a două căi de atac, atât a creditorului, cât şi a debitorului, şi a aceleiaşi acţiuni civile, în condiţiile în care faţă de debitor s-a deschis, în cursul soluţionării căilor de atac, procedura insolvenţei, iar criticile acestora privesc aceeaşi creanţă dedusă judecăţii”.

Magistratul-asistent a învederat că la dosarul cauzei s-au depus opinii de către Institutul Naţional al Magistraturii, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Facultatea de Drept din cadrul Academiei de Studii Economice şi Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti, precum şi un punct de vedere din partea doamnei judecător Diana Manole, membru al completului.

Preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a acordat cuvântul reprezentantului procurorului general.

Reprezentantul procurorului general a solicitat admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii în ceea ce priveşte problema de drept sesizată, arătând că îşi menţin pe deplin valabilitatea considerentele din Decizia nr. 19/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii şi în privinţa prezentei sesizări de recurs în interesul legii, fiind aplicabile mutatis mutandis şi în privinţa acestei chestiuni de drept.

Astfel, întrucât se află într-o conexiune logică cu măsura suspendării, care îi precedă, măsura încetării judecăţii căii de atac declarate de creditor este perfect concordantă cu dispoziţiile art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 şi, faţă de împrejurarea că prevederile art. 75 alin. (2) lit. a), conţinând o normă de excepţie, sunt de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi extinse în privinţa căilor de atac declarate de creditori, rezultă că măsura încetării judecării căii de atac, după rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii insolvenţei, se aplică exclusiv căii de atac declarate de creditor, fără a putea fi aplicată şi în privinţa căii de atac declarate de către debitor.

Includerea ambelor măsuri (suspendare şi, consecutiv, încetare) în acelaşi alineat al art. 75 din Legea nr. 85/2014 relevă faptul că acestea privesc aceeaşi ipoteză juridică specifică, care în ansamblul articolului constituie regula, excepţiile de la această regulă fiind indicate în alineatul următor.

Faţă de caracterul de normă de excepţie al dispoziţiilor art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014, rezultă că ambele măsuri prevăzute în primul alineat al aceluiaşi articol, atât suspendarea, cât şi încetarea judecăţii acţiunii judiciare demarate de creditorul debitorului insolvent, continuă să se aplice exclusiv căii de atac pe care acest creditor a declarat-o.

În concluzie, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 75 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014, în situaţia existenţei a două căi de atac, atât a creditorului, cât şi a debitorului, şi a aceleiaşi acţiuni civile şi în condiţiile în care, faţă de debitoare, s-a deschis în cursul soluţionării căii de atac procedura insolvenţei, iar criticile ambelor părţi privesc aceeaşi creanţă dedusă judecăţii, se impune suspendarea judecăţii apelului/recursului creditorului şi continuarea judecăţii apelului/recursului debitoarei aflate în procedura de insolvenţă. La rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de insolvenţă, încetează judecarea apelului/recursului declarat de creditor.

Preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, a constatat următoarele: I. Temeiul juridic al recursului în interesul legii

Articolul 514 din Codul de procedură civilă prevede astfel: ” Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.” II. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Sesizarea s-a făcut de către Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ataşându-se documentaţia constituită în legătură cu problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii. III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării

Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 85/2014 sau Codul insolvenţei: ” Art. 75. – (1) De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererilor de admitere a creanţelor. Repunerea pe rol a acestora este posibilă doar în cazul desfiinţării hotărârii de deschidere a procedurii, a revocării încheierii de deschidere a procedurii sau în cazul închiderii procedurii în condiţiile art. 178. În cazul în care hotărârea de deschidere a procedurii este desfiinţată sau, după caz, revocată, acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului pot fi repuse pe rol, iar măsurile de executare silită pot fi reluate. La data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acţiunea judiciară sau extrajudiciară, cât şi executările silite suspendate încetează. (2) Nu sunt supuse suspendării de drept prevăzute la alin. (1): a) căile de atac promovate de debitor împotriva acţiunilor unui/unor creditor/creditori începute înaintea deschiderii procedurii şi nici acţiunile civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului; (…).” IV. Orientările jurisprudenţiale divergente

Referitor la problema de drept ce face obiectul prezentei solicitări de sesizare cu recurs în interesul legii, potrivit titularului sesizării, în jurisprudenţa Secţiei a II-a civile au fost identificate patru orientări jurisprudenţiale.

Într-o primă opinie s-a statuat în sensul suspendării judecăţii căilor de atac a apelurilor promovate de ambele părţi.

În argumentare s-a reţinut că suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societăţii de asigurare/reasigurare, în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, reprezintă un efect al deschiderii procedurii falimentului societăţii de asigurare. Această suspendare operează prin efectul legii şi trebuie doar constatată de instanţa de judecată.

Legiuitorul a urmărit, prin norma imperativă prevăzută de textul legal anterior menţionat, concentrarea tuturor litigiilor având ca obiect averea debitorului în competenţa exclusivă a judecătorului-sindic.

Asigurarea judecării în mod unitar de către judecătorul-sindic a tuturor cererilor îndreptate împotriva debitorului societate de asigurare ce pot afecta patrimoniul acestuia este scopul avut în vedere de textul legal instituit prin art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, indiferent dacă prin acestea se urmăreşte recuperarea unor creanţe comerciale ori a unor creanţe din asigurări, în condiţiile în care acest text de lege nu conţine vreo dispoziţie de exceptare de la măsura suspendării.

Aşadar, ţinând cont de faptul că suspendarea de drept prevăzută de art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 este obligatorie, iar nu facultativă şi având în vedere calitatea debitoarei de societate de asigurare faţă de care s-a deschis procedura falimentului, instanţa supremă a constatat că s-a dispus, în mod corect, suspendarea judecăţii apelurilor.

În acest sens este relevantă Decizia nr. 47 din 16 ianuarie 2020 a Secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În cea de-a doua opinie s-a apreciat că se impune continuarea judecării apelurilor promovate de ambele părţi.

În susţinere s-a arătat că dispoziţiile art. 262 din Legea nr. 85/2014 se corelează cu cele ale art. 75 alin. (2) din acelaşi act normativ, care reglementează situaţiile de excepţie în care măsura suspendării de drept nu se aplică.

Au fost reţinute statuările obligatorii ale instanţei de contencios constituţional, regăsite în Decizia nr. 690/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 18 martie 2019, precum şi interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii prin Decizia nr. 19/2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1061 din 2 noiembrie 2022, apreciindu-se că instanţa de apel avea obligaţia de a respecta dezlegările date prin aceste decizii, neputând fi excluse de la aplicare dispoziţiile cu caracter general cu care norma specială se completează, respectiv art. 75 alin. (2) din Legea nr. 85/2014.

Aceasta presupunea raportarea, în contextul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, la sfera acţiunii civile, astfel cum este definită prin art. 29 din Codul de procedură civilă, concomitent cu corelarea art. 75 alin. (2) din aceeaşi lege, şi evaluarea modului în care teza suspendării de drept a acţiunii este incidentă atunci când împotriva hotărârii primei instanţe declară apel atât debitorul, cât şi creditorul, în acord cu dispoziţiile procedurale impuse prin art. 471 din Codul de procedură civilă, cu atât mai mult cu cât apelul principal promovat a aparţinut debitorului intrat în insolvenţă.

În motivarea soluţiei adoptate s-a arătat că, excluzând de la aplicare dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 85/2014 – ca normă generală care se aplică în completarea normei speciale -, instanţa de apel nu a făcut un raţionament necesar, pronunţând hotărârea cu încălcarea legii.

În acest context s-a considerat că reclamanta, titulară a apelului incident, justifică, în calitatea sa de titular al cererii de chemare în judecată, interesul finalizării procesului pe care l-a demarat şi reevaluarea incidenţei suspendării de drept în cauză.

În concluzie, găsind fondat motivul de recurs formulat în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu majoritate, a decis admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi trimiterea cauzei instanţei de apel pentru rejudecare, în acest sens fiind Decizia Secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2.500 din 23 noiembrie 2022, pronunţată cu opinie separată în sensul celei de-a treia orientări jurisprudenţiale.

Într-o a treia opinie s-a apreciat că se impun suspendarea/încetarea judecăţii apelului/recursului reclamantului şi continuarea judecăţii apelului/recursului pârâtei aflate în procedura insolvenţei/falimentului.

Astfel, efectul deschiderii procedurii insolvenţei este suspendarea acţiunii civile judiciare/extrajudiciare care are ca obiect realizarea unei creanţe împotriva debitorului născute înaintea declanşării procedurii, ca acţiune civilă individuală sau proces civil concret, în sensul dat de art. 29 din Codul de procedură civilă, indiferent de stadiul procesual în care se află (fond, apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire ori, după caz, fond înaintea tribunalului arbitral, acţiune în anularea hotărârii arbitrale sau recurs la soluţia primită din partea curţii de apel), cu excepţia cazului în care acţiunea/procesul se află într-o cale de atac exercitată de debitor.

S-a reţinut că legiuitorul a înţeles să excepteze de la suspendarea de drept, printre altele, şi căile de atac promovate de debitor împotriva acţiunilor unor creditori, începute înaintea deschiderii procedurii. Întrucât art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014 instituie un caz de excepţie, iar art. 262 alin. (4) din aceeaşi lege nu poate produce efecte în ceea ce priveşte căile de atac promovate de către societatea debitoare, s-a apreciat că nu se impunea suspendarea cauzei cu privire la apelul exercitat de societatea de asigurare.

Potrivit acestei orientări jurisprudenţiale, în măsura în care deschiderea procedurii de faliment împotriva unei societăţi de asigurare care are calitatea de pârâtă într-o acţiune prin care un creditor urmăreşte să îşi realizeze o creanţă asupra ei intervine în timp ce litigiul se află pe rol în primă instanţă, judecata trebuie suspendată ori încetată, în funcţie de incidenţa criteriilor legale (rămânerea definitivă sau nu a hotărârii de deschidere a procedurii), iar dacă intervine ulterior pronunţării hotărârii primei instanţe, aplicarea art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 presupune suspendarea judecăţii căii de atac, sub rezerva ca aceasta să nu fi fost declarată chiar de societatea falită.

Fiind situate în cuprinsul capitolului I – Dispoziţii comune al titlului II – Procedura insolvenţei, rezultă, fără putinţă de tăgadă, raportat la dispoziţiile art. 242 din Legea nr. 85/2014, că prevederile art. 75 alin. (2) din acelaşi act normativ sunt aplicabile şi în procedura de faliment al unei societăţi de asigurare/reasigurare.

Astfel, prin prisma dispoziţiilor art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, s-a statuat că măsura suspendării apelului promovat de reclamant este legală, impunându-se continuarea judecăţii căii de atac a societăţii de asigurare.

S-a reţinut şi că, pentru realizarea scopului Legii nr. 85/2014, descris în art. 2 din acest act normativ, legiuitorul a prevăzut unele limitări ale drepturilor creditorilor de a finaliza – începând cu data declanşării procedurii de insolvenţă – demersuri judiciare sau extrajudiciare paralele, de natură a-i compromite finalitatea prin afectarea predictibilităţii şi securităţii procedurii judiciare, prin suprimarea caracterului colectiv şi crearea unor breşe nepermise în natura unitară a acesteia.

Având în vedere scopul procedurii reglementate de Legea nr. 85/2014, legiuitorul român a introdus, în mod expres, anumite excepţii de la suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare, extrajudiciare sau a măsurilor de executare silită, care sunt cuprinse în art. 75 alin. (2) din acelaşi act normativ, la lit. a) fiind menţionate, printre altele, căile de atac promovate de debitor împotriva acţiunilor unui/unor creditor/creditori începute înaintea deschiderii procedurii (mai precis, împotriva hotărârilor judecătoreşti nefavorabile debitorului).

De asemenea, şi în procedura falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare există o normă de trimitere expresă la prevederile de drept comun în materia insolvenţei, ceea ce pune în evidenţă raportul de complementaritate pe care se grefează instrumentul de tehnică legislativă al normei de trimitere. Tocmai acest raport face posibilă completarea normei speciale cu norma generală sub aspectele care, în cadrul normei speciale, nu au primit o reglementare expresă derogatorie de la norma generală, conform principiului generalia specialibus non derogant.

Dat fiind faptul că lit. a) a alin. (2) al art. 75 din Legea nr. 85/2014 instituie un caz de excepţie de la măsura suspendării de drept, iar dispoziţiile art. 262 alin. (4) din acelaşi act normativ nu pot produce efecte în ceea ce priveşte căile de atac promovate de debitor, s-a apreciat că nu se impunea suspendarea cauzei cu privire la apelul exercitat de societatea de asigurare pârâtă.

Relevante în acest sens sunt deciziile Secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 925 din 26 aprilie 2023, nr. 819 din 5 aprilie 2023, nr. 1.709 din 21 septembrie 2023, nr. 2.409 din 16 noiembrie 2022, nr. 2.175 din 25 octombrie 2022, nr. 2.003 din 10 octombrie 2023, nr. 473 din 5 martie 2019 şi nr. 221 din 1 februarie 2018.

Cea de-a patra opinie este în sensul încetării judecării recursurilor declarate de ambele părţi.

Potrivit art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, „la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acţiunea judiciară sau extrajudiciară, cât şi executările silite suspendate încetează”; aceste dispoziţii legale sunt aplicabile şi în cazul procedurii falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare, potrivit normei de trimitere cuprinse în art. 242 din aceeaşi lege.

Prin urmare, măsura suspendării judecăţii este limitată în timp până la momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, când acţiunea judiciară încetează.

Aşadar, dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului s-au produs efectele suspendării, de la acel moment intervine încetarea acţiunii judiciare.

Cum litigiul se află în recurs, ca formă de manifestare a acţiunii judiciare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dând eficienţă dispoziţiilor legale sus-menţionate, a decis încetarea judecăţii recursurilor declarate de reclamanţi şi de societatea de asigurare pârâtă, aşa cum rezultă din Decizia Secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 827 din 13 martie 2018.

Referitor la practica judiciară existentă la nivelul curţilor de apel, prin Adresa nr. 905 din 19 decembrie 2023, Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a solicitat tuturor curţilor de apel, prin intermediul judecătorilor din cadrul secţiilor specializate în litigii cu profesionişti, desemnaţi în calitate de puncte de contact în cadrul Reţelei naţionale pentru unificarea jurisprudenţei, transmiterea jurisprudenţei relevante cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014 şi la măsurile procesuale pe care le poate dispune instanţa de judecată în situaţia promovării căii de atac de către ambele părţi, în condiţiile în care faţă de debitoare s-a deschis în cursul soluţionării căilor de atac procedura insolvenţei, iar criticile acestora privesc aceeaşi creanţă.

Au răspuns acestei solicitări nouă curţi de apel, respectiv Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Piteşti şi Curtea de Apel Ploieşti.

Sintetizând răspunsurile transmise, reflectate în jurisprudenţa anexată, concluzia majoritară care s-a desprins a fost aceea că, în situaţia promovării căii de atac de către ambele părţi, în condiţiile în care faţă de debitoare s-a deschis în cursul soluţionării căilor de atac procedura insolvenţei, iar criticile acestora privesc aceeaşi creanţă dedusă judecăţii, se procedează la soluţionarea ambelor căi de atac. V. Opinia titularului sesizării

Potrivit art. 52 alin. (2) lit. i) din Regulament, preşedinţii secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au propus Colegiului de conducere formularea recursului în interesul legii, atunci când identifică divergenţe de jurisprudenţă care nu au fost reglate prin mecanismul prevăzut de art. 57 din Regulament.

Jurisprudenţa divergentă a fost pusă în discuţie în şedinţa plenului judecătorilor Secţiei a II-a civile din 26 februarie 2024, când s-a hotărât, cu majoritate (11 voturi pentru şi 7 voturi împotrivă), că, în situaţia existenţei a două căi de atac, atât a creditorului, cât şi a debitorului, şi a aceleiaşi acţiuni civile, se continuă judecata apelurilor/recursurilor promovate de ambele părţi, astfel că problema de drept nu a primit o dezlegare de principiu unitară în cadrul secţiei.

Astfel, se poate considera că, în acest caz, mecanismul prevăzut de art. 57 din Regulament nu a fost de natură a genera adoptarea unei soluţii de principiu la nivelul Secţiei a II-a civile a instanţei supreme. VI. Punctul de vedere al Ministerului Public

Prin memoriul înaintat s-a arătat că orientarea de jurisprudenţă conform căreia se impune suspendarea judecăţii apelului/recursului creditorului şi continuarea judecăţii apelului/recursului debitoarei aflate în procedura de insolvenţă se plasează în aceeaşi linie cu raţionamentul juridic dezvoltat prin Decizia în interesul Legii nr. 19/2022 în privinţa exceptării căii de atac declarate de către debitoare, societate de asigurare/reasigurare, faţă de care a fost deschisă procedura falimentului, de la efectul „automatic-stay” pe care deschiderea acestei proceduri îl produce în privinţa căilor de atac declarate de creditorii societăţii falite, ce se integrează acţiunilor judiciare demarate de aceşti creditori pentru realizarea creanţelor asupra averii debitoarei.

Astfel, prin decizia anterior menţionată, instanţa supremă a reţinut următoarele: – art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 îşi găseşte aplicarea în coroborare cu prevederile art. 75 alin. (2) din acelaşi act normativ (paragraful 91); – suspendarea tuturor acţiunilor (urmată de încetarea procesului, la momentul la care soluţia deschiderii procedurii insolvenţei devine definitivă) este unitară, uniformă şi imperativă, tocmai pentru că singura cale de valorificare a drepturilor patrimoniale faţă de debitorul insolvent este formularea – în termen – a cererilor de admitere a creanţelor; existenţa unei proceduri de plată distincte pentru protejarea creditorilor de asigurări nu este în măsură să determine o altă concluzie (paragraful 95); – efectul deschiderii procedurii insolvenţei este suspendarea acţiunii civile judiciare/extrajudiciare care are ca obiect realizarea unei creanţe împotriva debitorului născute înaintea declanşării procedurii, ca acţiune civilă individuală sau proces civil concret, în sensul dat de art. 29 din Codul de procedură civilă, indiferent de stadiul procesual în care se află (fond, apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire ori, după caz, fond înaintea tribunalului arbitral, acţiune în anularea hotărârii arbitrale sau recurs la soluţia primită din partea curţii de apel), cu excepţia cazului în care acţiunea/procesul se află într-o cale de atac exercitată de debitor (paragraful 98).

Totodată, doctrina şi jurisprudenţa sunt unanime în a recunoaşte caracterul imperativ al dispoziţiilor art. 75 alin. (1) teza I din Legea nr. 85/2014, asigurându-se „stabilizarea masei credale”, ca premisă de naştere a principiului concursualismului.

Potrivit art. 75 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 85/2014, creditorii ale căror acţiuni sau executări silite individuale au fost suspendate îşi pot valorifica drepturile de creanţă în cadrul procedurii de insolvenţă, prin declararea creanţelor în cadrul acestei proceduri.

În esenţă, pe calea acestei norme imperative de ordine publică, se realizează concentrarea tuturor litigiilor având ca obiect averea debitorului în competenţa exclusivă a judecătorului-sindic.

În acelaşi context s-a observat că, printre situaţiile de excepţie prevăzute de alin. (2) al art. 75 din Legea nr. 85/2014, în care nu operează suspendarea de drept prevăzută în alin. (1) al aceluiaşi articol, se numără şi ipoteza căilor de atac promovate de către debitor împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate asupra acţiunilor unui/unor creditor/creditori introduse anterior deschiderii procedurii şi s-a considerat că soluţia normativă are în vedere posibilitatea ca hotărârile pronunţate asupra căilor de atac declarate de către debitor să conducă, în condiţiile prevăzute de lege, la diminuarea pasivului şi reducerea presiunii asupra averii sale.

Referitor la mecanismul de valorificare a creanţelor de asigurări asupra societăţii de asigurare/reasigurare faţă de care s-a dispus deschiderea procedurii falimentului, s-a arătat că, distinct de procedura administrativă necontencioasă prevăzută de Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, creditorii de asigurări au posibilitatea de a urma separat şi procedura de faliment al asigurătorului, prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanţelor din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de garantare.

În acest scop, creditorii de asigurări care optează pentru plata creanţei în cadrul procedurii falimentului, inclusiv pentru partea care depăşeşte plafonul de garantare, trebuie să depună la dosarul de faliment cereri de admitere a creanţelor, chiar dacă acestea nu au fost stabilite printr-un titlu, dispoziţiile art. 102 alin. (1) teza I şi alin. (3) din Legea nr. 85/2014 aplicându-se în mod corespunzător şi în cazul falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare, în lipsa unei norme speciale derogatorii în cuprinsul capitolului IV din titlul II al legii.

În temeiul art. 105 alin. (1) teza I din Legea nr. 85/2014, toate creanţele sunt supuse procedurii de verificare, cu excepţia celor constatate prin hotărâri judecătoreşti executorii, precum şi prin hotărâri arbitrale executorii.

Văzând şi dispoziţiile art. 448 şi art. 449 alin. (1) din Codul de procedură civilă care indică situaţiile în care hotărârile primei instanţe sunt executorii de drept, precum şi cele în care instanţa poate încuviinţa executarea provizorie a hotărârilor, creanţa de asigurări stabilită printr-o hotărâre judecătorească pronunţată până la data deschiderii procedurii, care este supusă apelului sau recursului, se bucură de autoritate provizorie de lucru judecat, potrivit art. 430 alin. (4) din Codul de procedură civilă, şi va fi înscrisă în tabelul preliminar cu titlu provizoriu.

În plus, art. 262 alin. (5) din Legea nr. 85/2014 reglementează situaţia creanţelor de asigurări constatate prin titluri executorii obţinute ulterior momentului pronunţării hotărârii de faliment, arătându-se că acestea se înregistrează la tribunal, sub sancţiunea decăderii din drept, în termen de cel mult 10 zile de la data obţinerii titlului. Lichidatorul judiciar este obligat să verifice şi, dacă este cazul, să înscrie aceste creanţe în tabelul creanţelor, cu respectarea ordinii de preferinţă şi/sau a cauzelor de preferinţă legale ale acestora. În toate cazurile, cererea de înregistrare a acestor creanţe nu poate fi depusă mai târziu de data întocmirii tabelului definitiv consolidat al creanţelor, potrivit Legii nr. 85/2014.

În aceste condiţii, s-a concluzionat că mecanismele specifice puse la dispoziţia creditorilor de asigurări atât de Legea nr. 213/2015, cât şi de Legea nr. 85/2014 nu împiedică aplicarea dispoziţiilor art. 75 alin. (2) lit. a) teza I din Legea nr. 85/2014. VII. Opinia specialiştilor

La nivelul Universităţii de Vest din Timişoara – Facultatea de Drept s-au conturat două orientări în ceea ce priveşte problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii.

Astfel, în opinia prof. univ. dr. Claudia Roşu, conf. univ. dr. Florina Popa, conf. univ. dr. Alin Speriusi-Vlad şi a asist. univ. dr. Cătălin Lungănaşu, soluţia corectă este de încetare a judecăţii recursurilor declarate de ambele părţi. În susţinere s-a considerat că ab initio nu ar fi posibilă realizarea unei disocieri între apelul formulat de reclamant şi apelul formulat de pârât; continuarea procesului poate afecta iremediabil echilibrul dintre părţi, în special dacă apelurile creditorului şi debitorului, unul suspendat şi altul nesuspendat, vizează aceleaşi aspecte. În acest sens, un tratament unitar asigură atât respectarea principiilor de bază ale insolvenţei, cât şi o soluţionare echitabilă a litigiului. Totodată, admiterea continuării judecăţii recursului debitorului, în paralel cu suspendarea recursului creditorului, ar crea o situaţie anormală din perspectiva coerenţei procedurale. Creditorul care ar trebui să îşi înscrie creanţa la masa credală ar fi dezavantajat, în timp ce debitorul ar putea să se apere simultan pe două fronturi: atât în procedura de recurs, cât şi prin contestaţiile formulate în cadrul procedurii de insolvenţă. Aceasta ar contraveni principiului fundamental al egalităţii armelor, generând o situaţie disproporţionată, în care creditorul ar fi forţat să îşi exercite drepturile exclusiv în procedura de insolvenţă, pe când debitorul ar beneficia de o apărare dublă. Mai mult, s-ar crea o discrepanţă procedurală între judecătorul de drept comun şi judecătorul-sindic. Judecătorulsindic ar putea ajunge să se pronunţe asupra creanţei înscrise de creditor, în timp ce, simultan, recursul debitorului ar continua să fie judecat de o altă instanţă. Această dualitate ar genera riscul unor soluţii contradictorii, încălcând caracterul colectiv şi concursual al procedurii de insolvenţă. Dat fiind caracterul colectiv şi concursual al procedurii de insolvenţă, judecătorul care soluţionează recursul debitorului va trebui, în mod inevitabil, să suspende judecata, normele procedurii insolvenţei având caracter special, iar soluţionarea creanţelor, inclusiv a celor contestate, trebuind să aibă loc în cadrul procedurii colective. Astfel, chiar şi din perspectiva dispoziţiilor prevederilor generale ale suspendării judecăţii şi ale caracterului special al procedurii insolvenţei, nu se pune problema ca ambele proceduri să continue simultan, ci doar a prioritizării competenţei judecătorului-sindic, ceea ce impune în orice ipoteză suspendarea judecăţii recursului debitorului în faţa instanţei de drept comun, atât timp cât subzistă cererea creditorului de valorificare a creanţei sale pe calea procedurii insolvenţei. Aceasta este o consecinţă directă a normelor specifice insolvenţei, care prevalează asupra normelor generale de procedură civilă şi asigură că toate apărările debitorului vor fi soluţionate în cadrul procedurii colective. S-a apreciat că soluţia inversă, în care ar continua judecata, nu are suport legal şi logico-juridic, deoarece ar înfrânge principiile procedurii insolvenţei şi ar extinde efectele unei derogări tocmai asupra a ceea ce reprezintă regula, anume că toate creanţele împotriva debitoarei se vor valorifica unitar şi colectiv în procedura insolvenţei, excepţiile fiind expres şi limitativ prevăzute, fără aplicabilitate în prezenta cauză.

Într-o a doua opinie, cea a dl drd. Sergiu Căileanu, s-a apreciat că se impune suspendarea/încetarea judecăţii apelului/recursului reclamantului şi continuarea judecăţii apelului/recursului pârâtului/pârâtei aflat/aflate în procedura insolvenţei/falimentului. În susţinere s-a arătat că logica măsurilor prevăzute de art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 este tocmai aceea de a permite şi celorlalţi creditori să conteste, dacă apreciază necesar, creanţa creditorului aflat în litigiu cu debitorul. În lipsa acestor măsuri, egalitatea creditorilor debitorului insolvent/falit şi caracterul concursual al procedurii ar fi practic anihilate. Aceasta întrucât unul sau altul dintre creditori nu poate cunoaşte întreaga situaţie a debitorului în afara procedurii insolvenţei, neavând acces în alt mod la informaţii strict personale legate de activitatea financiară a debitorului (inclusiv litigii). Creditorii pot cunoaşte pretenţiile altor creditori doar în cadrul procedurii, ca urmare a întocmirii tabelului de creanţe. Pe de altă parte, dacă creditorul litigant obţine o hotărâre judecătorească definitivă ca urmare a continuării căii de atac, el va fi pus la adăpost de eventualele contestaţii ale celorlalţi creditori, putându-se prevala de puterea de lucru judecat. Or, este evident că, într-o astfel de situaţie, ar fi încălcată atât egalitatea creditorilor debitorului falit, cât şi caracterul concursual al procedurii de insolvenţă/faliment. În al doilea rând, şi excepţia prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014 se înscrie în logica principiilor procedurii insolvenţei/falimentului, justificându-se prin prisma principiului maximizării gradului de valorificare a activelor şi de recuperare a creanţelor. Mai mult, excepţia prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014 este în concordanţă şi cu faptul că debitorului îi este permis să formuleze acţiuni de drept comun împotriva oricăror persoane, chiar şi a creditorilor lui, care nu vor fi de competenţa judecătorului-sindic. De altfel, acţiunea de drept comun va fi, ca regulă, singura posibilitate pe care debitorul o are la dispoziţie pentru că, în cadrul procedurii de insolvenţă/faliment, acţiunile pe care le va putea formula şi care sunt de competenţa judecătorului-sindic sunt expres şi limitativ prevăzute de Legea nr. 85/2014. Din punctul de vedere al autorului, soluţia propusă nu îl prejudiciază nici pe creditorul a cărui cale de atac este suspendată/încetează de drept, fiindcă, raportat la calea de atac exercitată de către debitor, el are dreptul să formuleze întâmpinare, nefiindu-i negată posibilitatea de a contesta susţinerile debitorului; pe de altă parte, soluţia de suspendare/încetare care va fi dispusă cu privire la apelul său nu are drept consecinţă imposibilitatea de a-şi mai valorifica pretenţiile. Din contră, legea insolvenţei îi conferă în mod expres o astfel de posibilitate, ceea ce înseamnă că soluţia de suspendare/încetare de drept a căii de atac nu are ea însăşi autoritate de lucru judecat pe fondul pretenţiilor deduse judecăţii de creditorul respectiv. Principala obiecţie care poate fi adusă acestei opinii este că, aplicând-o, se poate ajunge la pronunţarea unor hotărâri contradictorii, însă legea de procedură oferă mijloace procedurale efective pentru ca o situaţie de acest tip să fie evitată. În primul rând, administratorul/lichidatorul judiciar, dacă apreciază că pretenţia pe care creditorul o formulează prin declaraţia de creanţă este justificată, o va putea înscrie sub condiţie în tabelul de creanţe, urmând ca creanţa să fie definitivată sau nu în funcţie de soluţia dată asupra căii de atac exercitate de debitorul insolvent/falit. În al doilea rând, chiar dacă administratorul/lichidatorul nu înscrie creanţa sub condiţie, ci ca o creanţă simplă, această măsură va putea fi contestată de către debitor pe calea contestaţiei la tabel, în temeiul art. 111 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, iar judecătorul-sindic va putea dispune înscrierea sub condiţie a creanţei respective, urmând ca aceasta să fie definitivată sau nu în funcţie de soluţia dată asupra căii de atac exercitate de debitorul insolvent/falit. Pe de altă parte, judecătorul-sindic va putea dispune suspendarea judecăţii cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, astfel încât nici din această perspectivă nu se ajunge la situaţia pronunţării unor hotărâri contradictorii. În al treilea rând, chiar dacă se trece peste toate aceste măsuri şi se ajunge la pronunţarea unor hotărâri contradictorii, partea interesată va putea promova calea de atac a revizuirii, pe motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă.

Opinia Institutului Naţional al Magistraturii este în sensul continuării judecăţii ambelor apeluri în situaţia existenţei a două căi de atac, atât a creditorului, cât şi a debitorului, şi a aceleiaşi acţiuni civile, în condiţiile în care faţă de debitor s-a deschis, în cursul soluţionării căilor de atac, procedura insolvenţei, iar criticile acestora privesc aceeaşi creanţă dedusă judecăţii. În susţinerea acestui punct de vedere s-a arătat că, în condiţiile în care acţiunea civilă priveşte, deopotrivă, mijloacele procesuale puse la dispoziţie atât părţii care pretinde (subiectul activ), cât şi părţii care se apără (subiectul pasiv), nu se poate recurge la o scindare a celor două planuri, astfel încât interpretarea normelor în discuţie ar trebui să aibă în vedere instituţia juridică în ansamblul său; pe cale de consecinţă, dispoziţiile art. 75 alin. (2) lit. a) teza I au în vedere acţiunea civilă care se află într-o cale de atac exercitată de debitor, fără ca acestea să impună exclusivitatea căii de atac precizate. Interpretarea propusă îşi găseşte utilitatea cu atât mai mult în situaţia în care există critici referitoare la aceeaşi creanţă, formulate de fiecare dintre părţile care au declarat cale de atac; se asigură, astfel, o soluţionare unitară a acestora şi se evită dezlegarea, cu autoritate de lucru judecat, a chestiunii privind creanţa în discuţie, în condiţiile în care creditorul nu a avut posibilitatea de a-şi valorifica propriile susţineri, acestea nemaiputând fi analizate nici în cadrul unei eventuale contestaţii la tabelul preliminar de creanţe, formulate în condiţiile art. 111 din Legea nr. 85/2014. Admiţând că efectul deschiderii procedurii este suspendarea de drept a căii de atac declarate de creditor, astfel încât acesta va putea formula cerere de admitere a creanţelor (cu respectarea termenului prevăzut de art. 100 din Legea nr. 85/2014) şi va avea dreptul de a-şi valorifica susţinerile sau apărările în cadrul contestaţiei (formulate, după caz, de el însuşi sau de către debitor), autoritatea de lucru judecat va produce efecte în favoarea uneia dintre hotărâri (hotărârea definitivă pronunţată în procedura contestaţiei şi decizia pronunţată în acţiunea de drept comun), în funcţie de momentul la care se pronunţă prima dintre acestea. S-a apreciat că nu se pot stabili efectele produse de hotărârile judecătoreşti numai în considerarea duratei procedurii, iar soluţionarea ambelor căi de atac înlătură aceste dificultăţi. Raportat şi la Decizia nr. 19 din 3 octombrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, anume paragraful 98 al acesteia, inclusiv în cazul acţiunilor judiciare pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului, atunci când acesta este o societate de asigurare/reasigurare, nu mai este posibilă neaplicarea excepţiei de la efectul suspendării de drept produs de deschiderea procedurii falimentului, astfel cum aceasta este reglementată de dispoziţiile art. 75 alin. (2) lit. a) teza I din Legea nr. 85/2014. Cu referire la soluţia încetării acţiunii la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, potrivit art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, s-a arătat că aceasta nu poate interveni în ipoteza în discuţie, deoarece încetarea acţiunii este grefată pe efectul suspendării de drept a judecăţii, limitând efectul acesteia din urmă până la momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, şi nu intervine şi în situaţia de excepţie prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. a) teza I din Legea nr. 85/2014; această concluzie poate fi dedusă din observarea procesului legislativ care a condus la adoptarea Legii nr. 85/2014.

Facultatea de Drept a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi a arătat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 262 alin. (4), prin raportare la prevederile art. 75 din Legea nr. 85/2014, căile de atac promovate de debitorul societate de asigurare/reasigurare faţă de care a fost deschisă procedura falimentului împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care au fost soluţionate acţiunile unui/unor creditor/creditori pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului introduse pe rolul instanţelor înaintea deschiderii acestei proceduri nu sunt suspendate de drept. Pentru identitate de raţiune, în ipoteza formulării de către creditori a unui apel/recurs privind aceeaşi creanţă, se impune recunoaşterea unui tratament juridic identic din perspectiva aplicării soluţiei de excepţie de la regula suspendării judecăţii. Aşadar, în calea de atac a apelului sau a recursului, judecata va putea fi suspendată sau încetată numai dacă nu există şi o cale de atac exercitată de societatea debitoare. Pe cale de consecinţă, atât timp cât este îndeplinită situaţia premisă, respectiv existenţa şi a căii de atac a societăţii debitoare, atunci întregul dosar parcurge etapa respectivă ca şi cum nu s-ar fi deschis procedura de insolvenţă faţă de debitoare. Esenţial este ca prevederile legale ambigue să fie interpretate şi aplicate în aşa fel încât să fie respectate atât specificitatea procedurii de insolvenţă a societăţilor de asigurări, cât şi dreptul creditorului la un proces echitabil, prin asigurarea unui tratament procesual egal, în care ambele părţi să îşi poată susţine şi valorifica drepturile, respectiv apărările formulate.

Facultatea de Drept din cadrul Academiei de Studii Economice Bucureşti a împărtăşit opinia continuării judecăţii ambelor căi de atac de reformare formulate de cele două părţi litigante, având în vedere unicitatea acţiunii, a dosarului, a hotărârii atacate, a creanţei disputate, necesitatea de a se asigura coerenţă şi consecvenţă procesului civil în cadrul căilor de atac de reformare, nonseparabililatea exerciţiului acestor căi de atac ce împiedică scindarea regimului lor juridic, dar şi preocuparea legiuitorului ca toate căile de atac (formulate împotriva aceleiaşi hotărâri) să fie transmise către instanţa ierarhic superioară care trebuie să se pronunţe deodată asupra acestora. Astfel, regimul juridic unitar are la bază mai multe considerente. Pe de-o parte, căile de atac reprezintă forme de manifestare a aceleiaşi acţiuni civile, iar, pe de altă parte, acţiunea civilă îşi păstrează caracteristica de tot unitar, chiar dacă s-au formulat două căi de atac. Consecinţa o reprezintă inseparabilitatea celor două căi de atac din perspectiva continuităţii procesului şi a pronunţării unei unice hotărâri asupra acestora. Criticile privesc aceeaşi creanţă şi, implicit, aceeaşi hotărâre (atacată), iar soluţia contrară ar afecta în mod inevitabil şi iremediabil coerenţa internă pe care un proces civil ar trebui să o aibă. Totodată, continuarea judecăţii uneia dintre căile de atac de reformare coroborată cu afectarea cursului judecăţii celeilalte căi de atac de reformare ar distruge orice urmă de coerenţă în exercitarea firească a judecăţii căilor de atac şi orice urmă de consecvenţă juridică şi ar crea un inevitabil şi insurmontabil dezechilibru procesual. Mai mult, o astfel de soluţie ar conduce la situaţii aberante în practică pentru că aflarea adevărului nu ar fi cu putinţă, ceea ce ar contraveni principiului procesului civil ce se degajă din art. 22 din Codul de procedură civilă, anume că nu pot exista două adevăruri judiciare. Nici soluţia suspendării ambelor căi de atac, cu consecinţa încetării acestora în condiţiile art. 75 alin. (1) teza ultimă, nu poate fi luată în calcul, câtă vreme nu există un temei pentru suspendarea căilor de atac promovate de debitor, ci, dimpotrivă, există obligaţia continuării judecării lor.

Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti a apreciat că, în situaţia existenţei a două căi de atac, atât a creditorului, cât şi a debitorului, şi a aceleiaşi acţiuni civile, în condiţiile în care faţă de debitor s-a deschis, în cursul soluţionării căilor de atac, procedura insolvenţei, iar criticile acestora privesc aceeaşi creanţă dedusă judecăţii, soluţia este în sensul continuării judecăţii ambelor căi de atac. În susţinerea acestui punct de vedere s-a arătat că noţiunea de „acţiuni judiciare” la care se referă termenul de „încetare” are în vedere sensul prevăzut de art. 29 din Codul de procedură civilă, care, de altfel, reprezintă definiţia doctrinară asumată de legiuitor: „Acţiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecţia dreptului subiectiv pretins de către una dintre părţi sau a unei alte situaţii juridice, precum şi pentru asigurarea apărării părţilor în proces.” Din această interpretare se desprind două concluzii: – ceea ce ar urma să facă obiectul „încetării” nu este reprezentat de calea de atac promovată în cauză, ci de chiar întregul mecanism pus la dispoziţie de legiuitor pentru asigurarea protecţiei dreptului, dar şi pentru asigurarea apărării, consecinţa fiind ştergerea retroactivă a efectelor (provizorii) ale hotărârii judecătoreşti atacate; – atunci când operează „încetarea” se deschide posibilitatea discutării creanţei în context colectiv, părţile beneficiind de o altă cale procedurală, dar fără a mai exista un impact din partea procesului declanşat prin acţiunea care a „încetat”. Această încetare nu face să se definitiveze anticipat efectele provizorii ale hotărârii supuse căii de atac, fără a exista o cenzură în calea de atac. Se deduce că atunci când legiuitorul a optat pentru soluţia de a nu opera suspendarea judecăţii a făcut-o în scopul de a nu opera nici încetarea acţiunii judiciare, în logica de a sustrage clarificarea acestei creanţe, în legătură cu care există deja o hotărâre nedefinitivă, controlului în cadrul procedurii colective. În situaţia premisă, caracterizată prin faptul că atât creditorul, cât şi debitorul au formulat calea de atac, iar criticile acestora privesc aceeaşi creanţă dedusă judecăţii (acelaşi drept), încetarea acţiunii este indivizibilă. Ea nu poate opera în mod divizibil prin raportare la fiecare parte, dacă în discuţie este unul şi acelaşi drept. Aceasta pentru că mecanismele puse la dispoziţie de legiuitor pentru protecţia dreptului de creanţă al creditorului (reclamant) reprezintă condiţia esenţială pentru existenţa şi exerciţiul mecanismelor puse la dispoziţia debitorului (pârât), pentru a-şi asigura apărarea faţă de pretenţiile creditorului. Nu este de conceput continuarea exerciţiului acţiunii de către debitor (calea de atac nu reprezintă altceva decât o manifestare a acţiunii civile) din moment ce acţiunea ar fi încetat pentru cealaltă parte. Dacă vorbim de acelaşi drept subiectiv dedus judecăţii, acţiunea se manifestă printr-un ansamblu indivizibil de mecanisme şi mijloace procedurale interdependente puse la dispoziţia ambelor părţi aflate în dispută. Prin urmare, dacă legiuitorul a stabilit o excepţie de la încetarea acţiunii, atunci aceasta operează plenar pentru toate părţile. Pe cale de consecinţă, dacă din motivele expres prevăzute în art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014 nu operează suspendarea judecăţii, se vor judeca toate căile de atac, exercitate atât de debitor, cât şi de creditor împotriva hotărârii, atunci când privesc aceeaşi creanţă dedusă judecăţii. Regula potrivit căreia în cazul în care împotriva hotărârii s-au exercitat mai multe apeluri (aplicabilă şi în cazul recursurilor), acestea se judecă împreună [art. 471 1 alin. (8) din Codul de procedură civilă] susţine teza avansată, deoarece, în esenţă, ea reprezintă materializarea ideii de indivizibilitate a diferitelor componente din ansamblul acţiunii civile. În mod asemănător, caracterul unitar al actului de procedură reprezentat de hotărârea judecătorească dă eficienţă ideii conform căreia nu poate opera o încetare parţială a dreptului de a fi supusă cenzurii, cu atât mai mult cu cât în dinamica unui proces concret criticile pot să vizeze aceleaşi aspecte. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale

Prin Deci