Decizia nr. 22/2024 — ÎCCJ, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii · Dosar nr. 1533/1/2024 — recurs în interesul legii

Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii este legal constituit în conformitate cu dispozițiile art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă raportat la art. 31 alin. (4) lit. a) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna magistratasistent Ileana Peligrad, desemnată pentru această cauză în conformitate cu dispozițiile art. 32 din Regulament.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror șef al Secției judiciare Antonia Eleonora Constantin.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la dezlegarea următoarei probleme de drept: "Interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014 privind măsurile procesuale pe care le poate dispune instanța de judecată în situația existenței a două căi de atac, atât a creditorului, cât și a debitorului, și a aceleiași acțiuni civile, în condițiile în care față de debitor s-a deschis, în cursul soluționării căilor de atac, procedura insolvenței, iar criticile acestora privesc aceeași creanță dedusă judecății".

Magistratul-asistent a învederat că la dosarul cauzei s-au depus opinii de către Institutul Național al Magistraturii, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iași, Facultatea de Drept din cadrul Academiei de Studii Economice și Facultatea de Drept din cadrul Universității București, precum și un punct de vedere din partea doamnei judecător Diana Manole, membru al completului.

Președintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, a acordat cuvântul reprezentantului procurorului general.

Reprezentantul procurorului general a solicitat admiterea recursului în interesul legii și pronunțarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea și aplicarea unitară a legii în ceea ce privește problema de drept sesizată, arătând că își mențin pe deplin valabilitatea considerentele din Decizia nr. 19/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii și în privința prezentei sesizări de recurs în interesul legii, fiind aplicabile mutatis mutandis și în privința acestei chestiuni de drept.

Astfel, întrucât se află într-o conexiune logică cu măsura suspendării, care îi precedă, măsura încetării judecății căii de atac declarate de creditor este perfect concordantă cu dispozițiile art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 și, față de împrejurarea că prevederile art. 75 alin. (2) lit. a), conținând o normă de excepție, sunt de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extinse în privința căilor de atac declarate de creditori, rezultă că măsura încetării judecării căii de atac, după rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii insolvenței, se aplică exclusiv căii de atac declarate de creditor, fără a putea fi aplicată și în privința căii de atac declarate de către debitor.

Includerea ambelor măsuri (suspendare și, consecutiv, încetare) în același alineat al art. 75 din Legea nr. 85/2014 relevă faptul că acestea privesc aceeași ipoteză juridică specifică, care în ansamblul articolului constituie regula, excepțiile de la această regulă fiind indicate în alineatul următor.

Față de caracterul de normă de excepție al dispozițiilor art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014, rezultă că ambele măsuri prevăzute în primul alineat al aceluiași articol, atât suspendarea, cât și încetarea judecății acțiunii judiciare demarate de creditorul debitorului insolvent, continuă să se aplice exclusiv căii de atac pe care acest creditor a declarat-o.

În concluzie, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 75 alin. (1) și alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014, în situația existenței a două căi de atac, atât a creditorului, cât și a debitorului, și a aceleiași acțiuni civile și în condițiile în care, față de debitoare, s-a deschis în cursul soluționării căii de atac procedura insolvenței, iar criticile ambelor părți privesc aceeași creanță dedusă judecății, se impune suspendarea judecății apelului/recursului creditorului și continuarea judecății apelului/recursului debitoarei aflate în procedura de insolvență. La rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de insolvență, încetează judecarea apelului/recursului declarat de creditor.

Președintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, a constatat următoarele: I. Temeiul juridic al recursului în interesul legii

Articolul 514 din Codul de procedură civilă prevede astfel: " Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești." II. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție

Sesizarea s-a făcut de către Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, atașându-se documentația constituită în legătură cu problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii. III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării

Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 85/2014 sau Codul insolvenței: " Art. 75. - (1) De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererilor de admitere a creanțelor. Repunerea pe rol a acestora este posibilă doar în cazul desființării hotărârii de deschidere a procedurii, a revocării încheierii de deschidere a procedurii sau în cazul închiderii procedurii în condițiile art. 178. În cazul în care hotărârea de deschidere a procedurii este desființată sau, după caz, revocată, acțiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului pot fi repuse pe rol, iar măsurile de executare silită pot fi reluate. La data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acțiunea judiciară sau extrajudiciară, cât și executările silite suspendate încetează. (2) Nu sunt supuse suspendării de drept prevăzute la alin. (1): a) căile de atac promovate de debitor împotriva acțiunilor unui/unor creditor/creditori începute înaintea deschiderii procedurii și nici acțiunile civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului; (...)." IV. Orientările jurisprudențiale divergente

Referitor la problema de drept ce face obiectul prezentei solicitări de sesizare cu recurs în interesul legii, potrivit titularului sesizării, în jurisprudența Secției a II-a civile au fost identificate patru orientări jurisprudențiale.

Într-o primă opinie s-a statuat în sensul suspendării judecății căilor de atac a apelurilor promovate de ambele părți.

În argumentare s-a reținut că suspendarea de drept a tuturor acțiunilor judiciare sau extrajudiciare și a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societății de asigurare/reasigurare, în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, reprezintă un efect al deschiderii procedurii falimentului societății de asigurare. Această suspendare operează prin efectul legii și trebuie doar constatată de instanța de judecată.

Legiuitorul a urmărit, prin norma imperativă prevăzută de textul legal anterior menționat, concentrarea tuturor litigiilor având ca obiect averea debitorului în competența exclusivă a judecătorului-sindic.

Asigurarea judecării în mod unitar de către judecătorul-sindic a tuturor cererilor îndreptate împotriva debitorului societate de asigurare ce pot afecta patrimoniul acestuia este scopul avut în vedere de textul legal instituit prin art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, indiferent dacă prin acestea se urmărește recuperarea unor creanțe comerciale ori a unor creanțe din asigurări, în condițiile în care acest text de lege nu conține vreo dispoziție de exceptare de la măsura suspendării.

Așadar, ținând cont de faptul că suspendarea de drept prevăzută de art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 este obligatorie, iar nu facultativă și având în vedere calitatea debitoarei de societate de asigurare față de care s-a deschis procedura falimentului, instanța supremă a constatat că s-a dispus, în mod corect, suspendarea judecății apelurilor.

În acest sens este relevantă Decizia nr. 47 din 16 ianuarie 2020 a Secției a II-a civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În cea de-a doua opinie s-a apreciat că se impune continuarea judecării apelurilor promovate de ambele părți.

În susținere s-a arătat că dispozițiile art. 262 din Legea nr. 85/2014 se corelează cu cele ale art. 75 alin. (2) din același act normativ, care reglementează situațiile de excepție în care măsura suspendării de drept nu se aplică.

Au fost reținute statuările obligatorii ale instanței de contencios constituțional, regăsite în Decizia nr. 690/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 18 martie 2019, precum și interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii prin Decizia nr. 19/2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1061 din 2 noiembrie 2022, apreciindu-se că instanța de apel avea obligația de a respecta dezlegările date prin aceste decizii, neputând fi excluse de la aplicare dispozițiile cu caracter general cu care norma specială se completează, respectiv art. 75 alin. (2) din Legea nr. 85/2014.

Aceasta presupunea raportarea, în contextul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, la sfera acțiunii civile, astfel cum este definită prin art. 29 din Codul de procedură civilă, concomitent cu corelarea art. 75 alin. (2) din aceeași lege, și evaluarea modului în care teza suspendării de drept a acțiunii este incidentă atunci când împotriva hotărârii primei instanțe declară apel atât debitorul, cât și creditorul, în acord cu dispozițiile procedurale impuse prin art. 471 din Codul de procedură civilă, cu atât mai mult cu cât apelul principal promovat a aparținut debitorului intrat în insolvență.

În motivarea soluției adoptate s-a arătat că, excluzând de la aplicare dispozițiile art. 75 din Legea nr. 85/2014 - ca normă generală care se aplică în completarea normei speciale -, instanța de apel nu a făcut un raționament necesar, pronunțând hotărârea cu încălcarea legii.

În acest context s-a considerat că reclamanta, titulară a apelului incident, justifică, în calitatea sa de titular al cererii de chemare în judecată, interesul finalizării procesului pe care l-a demarat și reevaluarea incidenței suspendării de drept în cauză.

În concluzie, găsind fondat motivul de recurs formulat în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu majoritate, a decis admiterea recursului, casarea încheierii atacate și trimiterea cauzei instanței de apel pentru rejudecare, în acest sens fiind Decizia Secției a II-a civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2.500 din 23 noiembrie 2022, pronunțată cu opinie separată în sensul celei de-a treia orientări jurisprudențiale.

Într-o a treia opinie s-a apreciat că se impun suspendarea/încetarea judecății apelului/recursului reclamantului și continuarea judecății apelului/recursului pârâtei aflate în procedura insolvenței/falimentului.

Astfel, efectul deschiderii procedurii insolvenței este suspendarea acțiunii civile judiciare/extrajudiciare care are ca obiect realizarea unei creanțe împotriva debitorului născute înaintea declanșării procedurii, ca acțiune civilă individuală sau proces civil concret, în sensul dat de art. 29 din Codul de procedură civilă, indiferent de stadiul procesual în care se află (fond, apel, recurs, contestație în anulare sau revizuire ori, după caz, fond înaintea tribunalului arbitral, acțiune în anularea hotărârii arbitrale sau recurs la soluția primită din partea curții de apel), cu excepția cazului în care acțiunea/procesul se află într-o cale de atac exercitată de debitor.

S-a reținut că legiuitorul a înțeles să excepteze de la suspendarea de drept, printre altele, și căile de atac promovate de debitor împotriva acțiunilor unor creditori, începute înaintea deschiderii procedurii. Întrucât art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014 instituie un caz de excepție, iar art. 262 alin. (4) din aceeași lege nu poate produce efecte în ceea ce privește căile de atac promovate de către societatea debitoare, s-a apreciat că nu se impunea suspendarea cauzei cu privire la apelul exercitat de societatea de asigurare.

Potrivit acestei orientări jurisprudențiale, în măsura în care deschiderea procedurii de faliment împotriva unei societăți de asigurare care are calitatea de pârâtă într-o acțiune prin care un creditor urmărește să își realizeze o creanță asupra ei intervine în timp ce litigiul se află pe rol în primă instanță, judecata trebuie suspendată ori încetată, în funcție de incidența criteriilor legale (rămânerea definitivă sau nu a hotărârii de deschidere a procedurii), iar dacă intervine ulterior pronunțării hotărârii primei instanțe, aplicarea art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 presupune suspendarea judecății căii de atac, sub rezerva ca aceasta să nu fi fost declarată chiar de societatea falită.

Fiind situate în cuprinsul capitolului I - Dispoziții comune al titlului II - Procedura insolvenței, rezultă, fără putință de tăgadă, raportat la dispozițiile art. 242 din Legea nr. 85/2014, că prevederile art. 75 alin. (2) din același act normativ sunt aplicabile și în procedura de faliment al unei societăți de asigurare/reasigurare.

Astfel, prin prisma dispozițiilor art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, s-a statuat că măsura suspendării apelului promovat de reclamant este legală, impunându-se continuarea judecății căii de atac a societății de asigurare.

S-a reținut și că, pentru realizarea scopului Legii nr. 85/2014, descris în art. 2 din acest act normativ, legiuitorul a prevăzut unele limitări ale drepturilor creditorilor de a finaliza - începând cu data declanșării procedurii de insolvență - demersuri judiciare sau extrajudiciare paralele, de natură a-i compromite finalitatea prin afectarea predictibilității și securității procedurii judiciare, prin suprimarea caracterului colectiv și crearea unor breșe nepermise în natura unitară a acesteia.

Având în vedere scopul procedurii reglementate de Legea nr. 85/2014, legiuitorul român a introdus, în mod expres, anumite excepții de la suspendarea de drept a tuturor acțiunilor judiciare, extrajudiciare sau a măsurilor de executare silită, care sunt cuprinse în art. 75 alin. (2) din același act normativ, la lit. a) fiind menționate, printre altele, căile de atac promovate de debitor împotriva acțiunilor unui/unor creditor/creditori începute înaintea deschiderii procedurii (mai precis, împotriva hotărârilor judecătorești nefavorabile debitorului).

De asemenea, și în procedura falimentului societăților de asigurare/reasigurare există o normă de trimitere expresă la prevederile de drept comun în materia insolvenței, ceea ce pune în evidență raportul de complementaritate pe care se grefează instrumentul de tehnică legislativă al normei de trimitere. Tocmai acest raport face posibilă completarea normei speciale cu norma generală sub aspectele care, în cadrul normei speciale, nu au primit o reglementare expresă derogatorie de la norma generală, conform principiului generalia specialibus non derogant.

Dat fiind faptul că lit. a) a alin. (2) al art. 75 din Legea nr. 85/2014 instituie un caz de excepție de la măsura suspendării de drept, iar dispozițiile art. 262 alin. (4) din același act normativ nu pot produce efecte în ceea ce privește căile de atac promovate de debitor, s-a apreciat că nu se impunea suspendarea cauzei cu privire la apelul exercitat de societatea de asigurare pârâtă.

Relevante în acest sens sunt deciziile Secției a II-a civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 925 din 26 aprilie 2023, nr. 819 din 5 aprilie 2023, nr. 1.709 din 21 septembrie 2023, nr. 2.409 din 16 noiembrie 2022, nr. 2.175 din 25 octombrie 2022, nr. 2.003 din 10 octombrie 2023, nr. 473 din 5 martie 2019 și nr. 221 din 1 februarie 2018.

Cea de-a patra opinie este în sensul încetării judecării recursurilor declarate de ambele părți.

Potrivit art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, "la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acțiunea judiciară sau extrajudiciară, cât și executările silite suspendate încetează"; aceste dispoziții legale sunt aplicabile și în cazul procedurii falimentului societăților de asigurare/reasigurare, potrivit normei de trimitere cuprinse în art. 242 din aceeași lege.

Prin urmare, măsura suspendării judecății este limitată în timp până la momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, când acțiunea judiciară încetează.

Așadar, dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului s-au produs efectele suspendării, de la acel moment intervine încetarea acțiunii judiciare.

Cum litigiul se află în recurs, ca formă de manifestare a acțiunii judiciare, Înalta Curte de Casație și Justiție, dând eficiență dispozițiilor legale sus-menționate, a decis încetarea judecății recursurilor declarate de reclamanți și de societatea de asigurare pârâtă, așa cum rezultă din Decizia Secției a II-a civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 827 din 13 martie 2018.

Referitor la practica judiciară existentă la nivelul curților de apel, prin Adresa nr. 905 din 19 decembrie 2023, Secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție a solicitat tuturor curților de apel, prin intermediul judecătorilor din cadrul secțiilor specializate în litigii cu profesioniști, desemnați în calitate de puncte de contact în cadrul Rețelei naționale pentru unificarea jurisprudenței, transmiterea jurisprudenței relevante cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014 și la măsurile procesuale pe care le poate dispune instanța de judecată în situația promovării căii de atac de către ambele părți, în condițiile în care față de debitoare s-a deschis în cursul soluționării căilor de atac procedura insolvenței, iar criticile acestora privesc aceeași creanță.

Au răspuns acestei solicitări nouă curți de apel, respectiv Curtea de Apel Brașov, Curtea de Apel București, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galați, Curtea de Apel Iași, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Pitești și Curtea de Apel Ploiești.

Sintetizând răspunsurile transmise, reflectate în jurisprudența anexată, concluzia majoritară care s-a desprins a fost aceea că, în situația promovării căii de atac de către ambele părți, în condițiile în care față de debitoare s-a deschis în cursul soluționării căilor de atac procedura insolvenței, iar criticile acestora privesc aceeași creanță dedusă judecății, se procedează la soluționarea ambelor căi de atac. V. Opinia titularului sesizării

Potrivit art. 52 alin. (2) lit. i) din Regulament, președinții secțiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție au propus Colegiului de conducere formularea recursului în interesul legii, atunci când identifică divergențe de jurisprudență care nu au fost reglate prin mecanismul prevăzut de art. 57 din Regulament.

Jurisprudența divergentă a fost pusă în discuție în ședința plenului judecătorilor Secției a II-a civile din 26 februarie 2024, când s-a hotărât, cu majoritate (11 voturi pentru și 7 voturi împotrivă), că, în situația existenței a două căi de atac, atât a creditorului, cât și a debitorului, și a aceleiași acțiuni civile, se continuă judecata apelurilor/recursurilor promovate de ambele părți, astfel că problema de drept nu a primit o dezlegare de principiu unitară în cadrul secției.

Astfel, se poate considera că, în acest caz, mecanismul prevăzut de art. 57 din Regulament nu a fost de natură a genera adoptarea unei soluții de principiu la nivelul Secției a II-a civile a instanței supreme. VI. Punctul de vedere al Ministerului Public

Prin memoriul înaintat s-a arătat că orientarea de jurisprudență conform căreia se impune suspendarea judecății apelului/recursului creditorului și continuarea judecății apelului/recursului debitoarei aflate în procedura de insolvență se plasează în aceeași linie cu raționamentul juridic dezvoltat prin Decizia în interesul Legii nr. 19/2022 în privința exceptării căii de atac declarate de către debitoare, societate de asigurare/reasigurare, față de care a fost deschisă procedura falimentului, de la efectul "automatic-stay" pe care deschiderea acestei proceduri îl produce în privința căilor de atac declarate de creditorii societății falite, ce se integrează acțiunilor judiciare demarate de acești creditori pentru realizarea creanțelor asupra averii debitoarei.

Astfel, prin decizia anterior menționată, instanța supremă a reținut următoarele: - art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 își găsește aplicarea în coroborare cu prevederile art. 75 alin. (2) din același act normativ (paragraful 91); - suspendarea tuturor acțiunilor (urmată de încetarea procesului, la momentul la care soluția deschiderii procedurii insolvenței devine definitivă) este unitară, uniformă și imperativă, tocmai pentru că singura cale de valorificare a drepturilor patrimoniale față de debitorul insolvent este formularea - în termen - a cererilor de admitere a creanțelor; existența unei proceduri de plată distincte pentru protejarea creditorilor de asigurări nu este în măsură să determine o altă concluzie (paragraful 95); - efectul deschiderii procedurii insolvenței este suspendarea acțiunii civile judiciare/extrajudiciare care are ca obiect realizarea unei creanțe împotriva debitorului născute înaintea declanșării procedurii, ca acțiune civilă individuală sau proces civil concret, în sensul dat de art. 29 din Codul de procedură civilă, indiferent de stadiul procesual în care se află (fond, apel, recurs, contestație în anulare sau revizuire ori, după caz, fond înaintea tribunalului arbitral, acțiune în anularea hotărârii arbitrale sau recurs la soluția primită din partea curții de apel), cu excepția cazului în care acțiunea/procesul se află într-o cale de atac exercitată de debitor (paragraful 98).

Totodată, doctrina și jurisprudența sunt unanime în a recunoaște caracterul imperativ al dispozițiilor art. 75 alin. (1) teza I din Legea nr. 85/2014, asigurându-se "stabilizarea masei credale", ca premisă de naștere a principiului concursualismului.

Potrivit art. 75 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 85/2014, creditorii ale căror acțiuni sau executări silite individuale au fost suspendate își pot valorifica drepturile de creanță în cadrul procedurii de insolvență, prin declararea creanțelor în cadrul acestei proceduri.

În esență, pe calea acestei norme imperative de ordine publică, se realizează concentrarea tuturor litigiilor având ca obiect averea debitorului în competența exclusivă a judecătorului-sindic.

În același context s-a observat că, printre situațiile de excepție prevăzute de alin. (2) al art. 75 din Legea nr. 85/2014, în care nu operează suspendarea de drept prevăzută în alin. (1) al aceluiași articol, se numără și ipoteza căilor de atac promovate de către debitor împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate asupra acțiunilor unui/unor creditor/creditori introduse anterior deschiderii procedurii și s-a considerat că soluția normativă are în vedere posibilitatea ca hotărârile pronunțate asupra căilor de atac declarate de către debitor să conducă, în condițiile prevăzute de lege, la diminuarea pasivului și reducerea presiunii asupra averii sale.

Referitor la mecanismul de valorificare a creanțelor de asigurări asupra societății de asigurare/reasigurare față de care s-a dispus deschiderea procedurii falimentului, s-a arătat că, distinct de procedura administrativă necontencioasă prevăzută de Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, creditorii de asigurări au posibilitatea de a urma separat și procedura de faliment al asigurătorului, prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanțelor din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depășește plafonul de garantare.

În acest scop, creditorii de asigurări care optează pentru plata creanței în cadrul procedurii falimentului, inclusiv pentru partea care depășește plafonul de garantare, trebuie să depună la dosarul de faliment cereri de admitere a creanțelor, chiar dacă acestea nu au fost stabilite printr-un titlu, dispozițiile art. 102 alin. (1) teza I și alin. (3) din Legea nr. 85/2014 aplicându-se în mod corespunzător și în cazul falimentului societăților de asigurare/reasigurare, în lipsa unei norme speciale derogatorii în cuprinsul capitolului IV din titlul II al legii.

În temeiul art. 105 alin. (1) teza I din Legea nr. 85/2014, toate creanțele sunt supuse procedurii de verificare, cu excepția celor constatate prin hotărâri judecătorești executorii, precum și prin hotărâri arbitrale executorii.

Văzând și dispozițiile art. 448 și art. 449 alin. (1) din Codul de procedură civilă care indică situațiile în care hotărârile primei instanțe sunt executorii de drept, precum și cele în care instanța poate încuviința executarea provizorie a hotărârilor, creanța de asigurări stabilită printr-o hotărâre judecătorească pronunțată până la data deschiderii procedurii, care este supusă apelului sau recursului, se bucură de autoritate provizorie de lucru judecat, potrivit art. 430 alin. (4) din Codul de procedură civilă, și va fi înscrisă în tabelul preliminar cu titlu provizoriu.

În plus, art. 262 alin. (5) din Legea nr. 85/2014 reglementează situația creanțelor de asigurări constatate prin titluri executorii obținute ulterior momentului pronunțării hotărârii de faliment, arătându-se că acestea se înregistrează la tribunal, sub sancțiunea decăderii din drept, în termen de cel mult 10 zile de la data obținerii titlului. Lichidatorul judiciar este obligat să verifice și, dacă este cazul, să înscrie aceste creanțe în tabelul creanțelor, cu respectarea ordinii de preferință și/sau a cauzelor de preferință legale ale acestora. În toate cazurile, cererea de înregistrare a acestor creanțe nu poate fi depusă mai târziu de data întocmirii tabelului definitiv consolidat al creanțelor, potrivit Legii nr. 85/2014.

În aceste condiții, s-a concluzionat că mecanismele specifice puse la dispoziția creditorilor de asigurări atât de Legea nr. 213/2015, cât și de Legea nr. 85/2014 nu împiedică aplicarea dispozițiilor art. 75 alin. (2) lit. a) teza I din Legea nr. 85/2014. VII. Opinia specialiștilor

La nivelul Universității de Vest din Timișoara - Facultatea de Drept s-au conturat două orientări în ceea ce privește problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii.

Astfel, în opinia prof. univ. dr. Claudia Roșu, conf. univ. dr. Florina Popa, conf. univ. dr. Alin Speriusi-Vlad și a asist. univ. dr. Cătălin Lungănașu, soluția corectă este de încetare a judecății recursurilor declarate de ambele părți. În susținere s-a considerat că ab initio nu ar fi posibilă realizarea unei disocieri între apelul formulat de reclamant și apelul formulat de pârât; continuarea procesului poate afecta iremediabil echilibrul dintre părți, în special dacă apelurile creditorului și debitorului, unul suspendat și altul nesuspendat, vizează aceleași aspecte. În acest sens, un tratament unitar asigură atât respectarea principiilor de bază ale insolvenței, cât și o soluționare echitabilă a litigiului. Totodată, admiterea continuării judecății recursului debitorului, în paralel cu suspendarea recursului creditorului, ar crea o situație anormală din perspectiva coerenței procedurale. Creditorul care ar trebui să își înscrie creanța la masa credală ar fi dezavantajat, în timp ce debitorul ar putea să se apere simultan pe două fronturi: atât în procedura de recurs, cât și prin contestațiile formulate în cadrul procedurii de insolvență. Aceasta ar contraveni principiului fundamental al egalității armelor, generând o situație disproporționată, în care creditorul ar fi forțat să își exercite drepturile exclusiv în procedura de insolvență, pe când debitorul ar beneficia de o apărare dublă. Mai mult, s-ar crea o discrepanță procedurală între judecătorul de drept comun și judecătorul-sindic. Judecătorulsindic ar putea ajunge să se pronunțe asupra creanței înscrise de creditor, în timp ce, simultan, recursul debitorului ar continua să fie judecat de o altă instanță. Această dualitate ar genera riscul unor soluții contradictorii, încălcând caracterul colectiv și concursual al procedurii de insolvență. Dat fiind caracterul colectiv și concursual al procedurii de insolvență, judecătorul care soluționează recursul debitorului va trebui, în mod inevitabil, să suspende judecata, normele procedurii insolvenței având caracter special, iar soluționarea creanțelor, inclusiv a celor contestate, trebuind să aibă loc în cadrul procedurii colective. Astfel, chiar și din perspectiva dispozițiilor prevederilor generale ale suspendării judecății și ale caracterului special al procedurii insolvenței, nu se pune problema ca ambele proceduri să continue simultan, ci doar a prioritizării competenței judecătorului-sindic, ceea ce impune în orice ipoteză suspendarea judecății recursului debitorului în fața instanței de drept comun, atât timp cât subzistă cererea creditorului de valorificare a creanței sale pe calea procedurii insolvenței. Aceasta este o consecință directă a normelor specifice insolvenței, care prevalează asupra normelor generale de procedură civilă și asigură că toate apărările debitorului vor fi soluționate în cadrul procedurii colective. S-a apreciat că soluția inversă, în care ar continua judecata, nu are suport legal și logico-juridic, deoarece ar înfrânge principiile procedurii insolvenței și ar extinde efectele unei derogări tocmai asupra a ceea ce reprezintă regula, anume că toate creanțele împotriva debitoarei se vor valorifica unitar și colectiv în procedura insolvenței, excepțiile fiind expres și limitativ prevăzute, fără aplicabilitate în prezenta cauză.

Într-o a doua opinie, cea a dl drd. Sergiu Căileanu, s-a apreciat că se impune suspendarea/încetarea judecății apelului/recursului reclamantului și continuarea judecății apelului/recursului pârâtului/pârâtei aflat/aflate în procedura insolvenței/falimentului. În susținere s-a arătat că logica măsurilor prevăzute de art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 este tocmai aceea de a permite și celorlalți creditori să conteste, dacă apreciază necesar, creanța creditorului aflat în litigiu cu debitorul. În lipsa acestor măsuri, egalitatea creditorilor debitorului insolvent/falit și caracterul concursual al procedurii ar fi practic anihilate. Aceasta întrucât unul sau altul dintre creditori nu poate cunoaște întreaga situație a debitorului în afara procedurii insolvenței, neavând acces în alt mod la informații strict personale legate de activitatea financiară a debitorului (inclusiv litigii). Creditorii pot cunoaște pretențiile altor creditori doar în cadrul procedurii, ca urmare a întocmirii tabelului de creanțe. Pe de altă parte, dacă creditorul litigant obține o hotărâre judecătorească definitivă ca urmare a continuării căii de atac, el va fi pus la adăpost de eventualele contestații ale celorlalți creditori, putându-se prevala de puterea de lucru judecat. Or, este evident că, într-o astfel de situație, ar fi încălcată atât egalitatea creditorilor debitorului falit, cât și caracterul concursual al procedurii de insolvență/faliment. În al doilea rând, și excepția prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014 se înscrie în logica principiilor procedurii insolvenței/falimentului, justificându-se prin prisma principiului maximizării gradului de valorificare a activelor și de recuperare a creanțelor. Mai mult, excepția prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014 este în concordanță și cu faptul că debitorului îi este permis să formuleze acțiuni de drept comun împotriva oricăror persoane, chiar și a creditorilor lui, care nu vor fi de competența judecătorului-sindic. De altfel, acțiunea de drept comun va fi, ca regulă, singura posibilitate pe care debitorul o are la dispoziție pentru că, în cadrul procedurii de insolvență/faliment, acțiunile pe care le va putea formula și care sunt de competența judecătorului-sindic sunt expres și limitativ prevăzute de Legea nr. 85/2014. Din punctul de vedere al autorului, soluția propusă nu îl prejudiciază nici pe creditorul a cărui cale de atac este suspendată/încetează de drept, fiindcă, raportat la calea de atac exercitată de către debitor, el are dreptul să formuleze întâmpinare, nefiindu-i negată posibilitatea de a contesta susținerile debitorului; pe de altă parte, soluția de suspendare/încetare care va fi dispusă cu privire la apelul său nu are drept consecință imposibilitatea de a-și mai valorifica pretențiile. Din contră, legea insolvenței îi conferă în mod expres o astfel de posibilitate, ceea ce înseamnă că soluția de suspendare/încetare de drept a căii de atac nu are ea însăși autoritate de lucru judecat pe fondul pretențiilor deduse judecății de creditorul respectiv. Principala obiecție care poate fi adusă acestei opinii este că, aplicând-o, se poate ajunge la pronunțarea unor hotărâri contradictorii, însă legea de procedură oferă mijloace procedurale efective pentru ca o situație de acest tip să fie evitată. În primul rând, administratorul/lichidatorul judiciar, dacă apreciază că pretenția pe care creditorul o formulează prin declarația de creanță este justificată, o va putea înscrie sub condiție în tabelul de creanțe, urmând ca creanța să fie definitivată sau nu în funcție de soluția dată asupra căii de atac exercitate de debitorul insolvent/falit. În al doilea rând, chiar dacă administratorul/lichidatorul nu înscrie creanța sub condiție, ci ca o creanță simplă, această măsură va putea fi contestată de către debitor pe calea contestației la tabel, în temeiul art. 111 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, iar judecătorul-sindic va putea dispune înscrierea sub condiție a creanței respective, urmând ca aceasta să fie definitivată sau nu în funcție de soluția dată asupra căii de atac exercitate de debitorul insolvent/falit. Pe de altă parte, judecătorul-sindic va putea dispune suspendarea judecății cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, astfel încât nici din această perspectivă nu se ajunge la situația pronunțării unor hotărâri contradictorii. În al treilea rând, chiar dacă se trece peste toate aceste măsuri și se ajunge la pronunțarea unor hotărâri contradictorii, partea interesată va putea promova calea de atac a revizuirii, pe motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă.

Opinia Institutului Național al Magistraturii este în sensul continuării judecății ambelor apeluri în situația existenței a două căi de atac, atât a creditorului, cât și a debitorului, și a aceleiași acțiuni civile, în condițiile în care față de debitor s-a deschis, în cursul soluționării căilor de atac, procedura insolvenței, iar criticile acestora privesc aceeași creanță dedusă judecății. În susținerea acestui punct de vedere s-a arătat că, în condițiile în care acțiunea civilă privește, deopotrivă, mijloacele procesuale puse la dispoziție atât părții care pretinde (subiectul activ), cât și părții care se apără (subiectul pasiv), nu se poate recurge la o scindare a celor două planuri, astfel încât interpretarea normelor în discuție ar trebui să aibă în vedere instituția juridică în ansamblul său; pe cale de consecință, dispozițiile art. 75 alin. (2) lit. a) teza I au în vedere acțiunea civilă care se află într-o cale de atac exercitată de debitor, fără ca acestea să impună exclusivitatea căii de atac precizate. Interpretarea propusă își găsește utilitatea cu atât mai mult în situația în care există critici referitoare la aceeași creanță, formulate de fiecare dintre părțile care au declarat cale de atac; se asigură, astfel, o soluționare unitară a acestora și se evită dezlegarea, cu autoritate de lucru judecat, a chestiunii privind creanța în discuție, în condițiile în care creditorul nu a avut posibilitatea de a-și valorifica propriile susțineri, acestea nemaiputând fi analizate nici în cadrul unei eventuale contestații la tabelul preliminar de creanțe, formulate în condițiile art. 111 din Legea nr. 85/2014. Admițând că efectul deschiderii procedurii este suspendarea de drept a căii de atac declarate de creditor, astfel încât acesta va putea formula cerere de admitere a creanțelor (cu respectarea termenului prevăzut de art. 100 din Legea nr. 85/2014) și va avea dreptul de a-și valorifica susținerile sau apărările în cadrul contestației (formulate, după caz, de el însuși sau de către debitor), autoritatea de lucru judecat va produce efecte în favoarea uneia dintre hotărâri (hotărârea definitivă pronunțată în procedura contestației și decizia pronunțată în acțiunea de drept comun), în funcție de momentul la care se pronunță prima dintre acestea. S-a apreciat că nu se pot stabili efectele produse de hotărârile judecătorești numai în considerarea duratei procedurii, iar soluționarea ambelor căi de atac înlătură aceste dificultăți. Raportat și la Decizia nr. 19 din 3 octombrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, anume paragraful 98 al acesteia, inclusiv în cazul acțiunilor judiciare pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului, atunci când acesta este o societate de asigurare/reasigurare, nu mai este posibilă neaplicarea excepției de la efectul suspendării de drept produs de deschiderea procedurii falimentului, astfel cum aceasta este reglementată de dispozițiile art. 75 alin. (2) lit. a) teza I din Legea nr. 85/2014. Cu referire la soluția încetării acțiunii la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, potrivit art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, s-a arătat că aceasta nu poate interveni în ipoteza în discuție, deoarece încetarea acțiunii este grefată pe efectul suspendării de drept a judecății, limitând efectul acesteia din urmă până la momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, și nu intervine și în situația de excepție prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. a) teza I din Legea nr. 85/2014; această concluzie poate fi dedusă din observarea procesului legislativ care a condus la adoptarea Legii nr. 85/2014.

Facultatea de Drept a Universității "Alexandru Ioan Cuza" din Iași a arătat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 262 alin. (4), prin raportare la prevederile art. 75 din Legea nr. 85/2014, căile de atac promovate de debitorul societate de asigurare/reasigurare față de care a fost deschisă procedura falimentului împotriva hotărârilor judecătorești prin care au fost soluționate acțiunile unui/unor creditor/creditori pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului introduse pe rolul instanțelor înaintea deschiderii acestei proceduri nu sunt suspendate de drept. Pentru identitate de rațiune, în ipoteza formulării de către creditori a unui apel/recurs privind aceeași creanță, se impune recunoașterea unui tratament juridic identic din perspectiva aplicării soluției de excepție de la regula suspendării judecății. Așadar, în calea de atac a apelului sau a recursului, judecata va putea fi suspendată sau încetată numai dacă nu există și o cale de atac exercitată de societatea debitoare. Pe cale de consecință, atât timp cât este îndeplinită situația premisă, respectiv existența și a căii de atac a societății debitoare, atunci întregul dosar parcurge etapa respectivă ca și cum nu s-ar fi deschis procedura de insolvență față de debitoare. Esențial este ca prevederile legale ambigue să fie interpretate și aplicate în așa fel încât să fie respectate atât specificitatea procedurii de insolvență a societăților de asigurări, cât și dreptul creditorului la un proces echitabil, prin asigurarea unui tratament procesual egal, în care ambele părți să își poată susține și valorifica drepturile, respectiv apărările formulate.

Facultatea de Drept din cadrul Academiei de Studii Economice București a împărtășit opinia continuării judecății ambelor căi de atac de reformare formulate de cele două părți litigante, având în vedere unicitatea acțiunii, a dosarului, a hotărârii atacate, a creanței disputate, necesitatea de a se asigura coerență și consecvență procesului civil în cadrul căilor de atac de reformare, nonseparabililatea exercițiului acestor căi de atac ce împiedică scindarea regimului lor juridic, dar și preocuparea legiuitorului ca toate căile de atac (formulate împotriva aceleiași hotărâri) să fie transmise către instanța ierarhic superioară care trebuie să se pronunțe deodată asupra acestora. Astfel, regimul juridic unitar are la bază mai multe considerente. Pe de-o parte, căile de atac reprezintă forme de manifestare a aceleiași acțiuni civile, iar, pe de altă parte, acțiunea civilă își păstrează caracteristica de tot unitar, chiar dacă s-au formulat două căi de atac. Consecința o reprezintă inseparabilitatea celor două căi de atac din perspectiva continuității procesului și a pronunțării unei unice hotărâri asupra acestora. Criticile privesc aceeași creanță și, implicit, aceeași hotărâre (atacată), iar soluția contrară ar afecta în mod inevitabil și iremediabil coerența internă pe care un proces civil ar trebui să o aibă. Totodată, continuarea judecății uneia dintre căile de atac de reformare coroborată cu afectarea cursului judecății celeilalte căi de atac de reformare ar distruge orice urmă de coerență în exercitarea firească a judecății căilor de atac și orice urmă de consecvență juridică și ar crea un inevitabil și insurmontabil dezechilibru procesual. Mai mult, o astfel de soluție ar conduce la situații aberante în practică pentru că aflarea adevărului nu ar fi cu putință, ceea ce ar contraveni principiului procesului civil ce se degajă din art. 22 din Codul de procedură civilă, anume că nu pot exista două adevăruri judiciare. Nici soluția suspendării ambelor căi de atac, cu consecința încetării acestora în condițiile art. 75 alin. (1) teza ultimă, nu poate fi luată în calcul, câtă vreme nu există un temei pentru suspendarea căilor de atac promovate de debitor, ci, dimpotrivă, există obligația continuării judecării lor.

Facultatea de Drept din cadrul Universității București a apreciat că, în situația existenței a două căi de atac, atât a creditorului, cât și a debitorului, și a aceleiași acțiuni civile, în condițiile în care față de debitor s-a deschis, în cursul soluționării căilor de atac, procedura insolvenței, iar criticile acestora privesc aceeași creanță dedusă judecății, soluția este în sensul continuării judecății ambelor căi de atac. În susținerea acestui punct de vedere s-a arătat că noțiunea de "acțiuni judiciare" la care se referă termenul de "încetare" are în vedere sensul prevăzut de art. 29 din Codul de procedură civilă, care, de altfel, reprezintă definiția doctrinară asumată de legiuitor: "Acțiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecția dreptului subiectiv pretins de către una dintre părți sau a unei alte situații juridice, precum și pentru asigurarea apărării părților în proces." Din această interpretare se desprind două concluzii: - ceea ce ar urma să facă obiectul "încetării" nu este reprezentat de calea de atac promovată în cauză, ci de chiar întregul mecanism pus la dispoziție de legiuitor pentru asigurarea protecției dreptului, dar și pentru asigurarea apărării, consecința fiind ștergerea retroactivă a efectelor (provizorii) ale hotărârii judecătorești atacate; - atunci când operează "încetarea" se deschide posibilitatea discutării creanței în context colectiv, părțile beneficiind de o altă cale procedurală, dar fără a mai exista un impact din partea procesului declanșat prin acțiunea care a "încetat". Această încetare nu face să se definitiveze anticipat efectele provizorii ale hotărârii supuse căii de atac, fără a exista o cenzură în calea de atac. Se deduce că atunci când legiuitorul a optat pentru soluția de a nu opera suspendarea judecății a făcut-o în scopul de a nu opera nici încetarea acțiunii judiciare, în logica de a sustrage clarificarea acestei creanțe, în legătură cu care există deja o hotărâre nedefinitivă, controlului în cadrul procedurii colective. În situația premisă, caracterizată prin faptul că atât creditorul, cât și debitorul au formulat calea de atac, iar criticile acestora privesc aceeași creanță dedusă judecății (același drept), încetarea acțiunii este indivizibilă. Ea nu poate opera în mod divizibil prin raportare la fiecare parte, dacă în discuție este unul și același drept. Aceasta pentru că mecanismele puse la dispoziție de legiuitor pentru protecția dreptului de creanță al creditorului (reclamant) reprezintă condiția esențială pentru existența și exercițiul mecanismelor puse la dispoziția debitorului (pârât), pentru a-și asigura apărarea față de pretențiile creditorului. Nu este de conceput continuarea exercițiului acțiunii de către debitor (calea de atac nu reprezintă altceva decât o manifestare a acțiunii civile) din moment ce acțiunea ar fi încetat pentru cealaltă parte. Dacă vorbim de același drept subiectiv dedus judecății, acțiunea se manifestă printr-un ansamblu indivizibil de mecanisme și mijloace procedurale interdependente puse la dispoziția ambelor părți aflate în dispută. Prin urmare, dacă legiuitorul a stabilit o excepție de la încetarea acțiunii, atunci aceasta operează plenar pentru toate părțile. Pe cale de consecință, dacă din motivele expres prevăzute în art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014 nu operează suspendarea judecății, se vor judeca toate căile de atac, exercitate atât de debitor, cât și de creditor împotriva hotărârii, atunci când privesc aceeași creanță dedusă judecății. Regula potrivit căreia în cazul în care împotriva hotărârii s-au exercitat mai multe apeluri (aplicabilă și în cazul recursurilor), acestea se judecă împreună [art. 471 1 alin. (8) din Codul de procedură civilă] susține teza avansată, deoarece, în esență, ea reprezintă materializarea ideii de indivizibilitate a diferitelor componente din ansamblul acțiunii civile. În mod asemănător, caracterul unitar al actului de procedură reprezentat de hotărârea judecătorească dă eficiență ideii conform căreia nu poate opera o încetare parțială a dreptului de a fi supusă cenzurii, cu atât mai mult cu cât în dinamica unui proces concret criticile pot să vizeze aceleași aspecte. VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Constituționale

Prin Decizia nr. 19 din 3 octombrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casați