ÎCCJ, Decizia nr. 22/2023

Pe rol se află soluționarea recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție cu nr. 2.394/1/2023, prin care s-a solicitat interpretarea dispozițiilor art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, în situația în care față de inculpat este pusă în mișcare acțiunea penală pentru săvârșirea unei infracțiuni pentru care este cercetat în stare de libertate (primul dosar), iar ulterior există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune (al doilea dosar) sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni; măsura arestării preventive în baza art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală se poate dispune în oricare dintre cele două cauze, atât timp cât inculpatul nu este arestat preventiv în ambele dosare în baza aceluiași temei legal, doar în primul sau doar în al doilea dosar, dacă sunt întrunite și celelalte condiții legale pentru luarea măsurii preventive.

Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii este constituit conform prevederilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală și ale art. 30 alin. (1) coroborat cu art. 31 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie, procuror în cadrul Secției judiciare, Serviciul judiciar penal.

La ședința de judecată participă magistratul-asistent Florin Nicușor Mihalache, desemnat conform art. 32 din Regulament.

După prezentarea referatului cauzei, constatând că în cauză nu sunt cereri de formulat sau excepții de invocat, președintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, a acordat cuvântul reprezentantului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie a arătat că recursul în interesul legii a fost promovat ca urmare a constatării unei practici neunitare vizând interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, în situația în care față de inculpat este pusă în mișcare acțiunea penală pentru săvârșirea unei infracțiuni pentru care este cercetat în stare de libertate (primul dosar), iar ulterior există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune (al doilea dosar) sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni; măsura arestării preventive în baza art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală se poate dispune în oricare dintre cele două cauze, atât timp cât inculpatul nu este arestat preventiv în ambele dosare în baza aceluiași temei legal, doar în primul sau doar în al doilea dosar, dacă sunt întrunite și celelalte condiții legale pentru luarea măsurii preventive.

Premisa ce vizează problema de drept este circumstanțiată prin două elemente. În primul rând, cele două infracțiuni la care face referire legiuitorul în conținutul art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală - infracțiunea pentru care a fost pusă în mișcare anterior acțiunea penală și noua infracțiune cu privire la care există suspiciunea rezonabilă că a fost săvârșită de către inculpat - sunt cercetate în dosare diferite, iar, în al doilea rând, în dosarul inițial având ca obiect prima infracțiune săvârșită în ordine cronologică (infracțiunea pentru care s˗a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale), inculpatul este cercetat în stare de libertate.

Problema de drept vizează exclusiv prima ipoteză de arestare preventivă din conținutul art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, referitoare la existența suspiciunii rezonabile că după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune, întrucât numai în această ipoteză se poate pune în discuție existența unei posibile opțiuni cu privire la infracțiunea ce constituie temeiul factual al propunerii de arestare preventivă, întemeiată pe dispozițiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală.

În cea de-a doua ipoteză de arestare preventivă din conținutul art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, constând în existența unei suspiciuni rezonabile că după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa inculpatul pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni, propunerea de arestare preventivă poate fi formulată doar cu privire la infracțiunea pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, în dosarul în care este cercetată această infracțiune, deoarece o infracțiune ce încă nu a fost săvârșită nu poate constitui temei pentru luarea unei măsuri preventive.

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală și față de scopul urmărit prin luarea măsurii arestării preventive în cazul prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală rezultă că acest temei se referă la o circumstanță a inculpatului cercetat în ambele dosare penale, persoană care denotă aceeași prezumtivă periculozitate.

În egală măsură, acest caz de arestare preventivă este reglementat ca o situație distinctă de la regula generală prevăzută de art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, nefiind prevăzute condiții referitoare la natura infracțiunilor sau a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru niciuna dintre cele două infracțiuni, chestiune din care rezultă că nu este justificată limitarea posibilității de a lua măsura preventivă în unul sau altul din cele două dosare.

Pe de altă parte, pentru a se dispune luarea măsurii arestării preventive în baza acestui temei, nu este suficient să se constate că cele două infracțiuni au fost săvârșite cu respectarea cronologiei avute în vedere de legiuitor, ci este necesar să se constate și îndeplinirea condiției privind proporționalitatea măsurii cu gravitatea acuzației aduse persoanei față de care urmează a fi luată, și caracterul necesar al măsurii pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia. Aceste aprecieri pot fi făcute distinct de judecător în primul sau în al doilea dosar.

Riscul de săvârșire de către inculpatul aflat în situația prevăzută de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală a unei alte infracțiuni este evident, iar necesitatea înlăturării acestui risc prin luarea măsurii arestării preventive impune o reacție promptă și fermă a autorităților judiciare, reacție ce este diminuată prin limitarea posibilității de a dispune arestarea preventivă în baza temeiului prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, la unul sau altul din cele două dosare.

Președintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție, constatând că nu mai sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a reținut dosarul în pronunțare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE - COMPLETUL PENTRU SOLUȚIONAREA RECURSULUI ÎN INTERESUL LEGII

Deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Obiectul și titularul sesizării

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Adresa nr. 1.642/III-5/2023, ca urmare a constatării unei practici judiciare neunitare la nivelul instanțelor naționale, în temeiul dispozițiilor art. 471 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii cu interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, în situația în care față de inculpat este pusă în mișcare acțiunea penală pentru săvârșirea unei infracțiuni pentru care este cercetat în stare de libertate (primul dosar), iar ulterior, există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune (al doilea dosar) sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni; măsura arestării preventive în baza art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală se poate dispune în oricare dintre cele două cauze, atât timp cât inculpatul nu este arestat preventiv în ambele dosare în baza aceluiași temei legal, doar în primul sau doar în al doilea dosar, dacă sunt întrunite și celelalte condiții legale pentru luarea măsurii preventive. II. Dispoziții legale relevante în lămurirea problemei de drept

Codul de procedură penală TITLUL V Măsurile preventive și alte măsuri procesuale

Examenul jurisprudenței naționale privind identificarea infracțiunii ce constituie baza factuală a propunerii de arestare preventivă, potrivit sesizării, evidențiază două orientări.

Premisa ce vizează problema de drept este circumstanțiată prin două elemente, în primul rând, cele două infracțiuni la care face referire legiuitorul în conținutul art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală - infracțiunea pentru care a fost pusă în mișcare anterior acțiunea penală și noua infracțiune cu privire la care există suspiciunea rezonabilă că a fost săvârșită de către inculpat - sunt cercetate în dosare diferite, iar, în al doilea rând, în dosarul inițial având ca obiect prima infracțiune săvârșită în ordine cronologică (infracțiunea pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale), inculpatul este cercetat în stare de libertate.

Problema de drept vizează exclusiv prima ipoteză de arestare preventivă din conținutul art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, referitoare la existența suspiciunii rezonabile că după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune, întrucât numai în această ipoteză se poate pune în discuție existența unei posibile opțiuni cu privire la infracțiunea ce constituie temeiul factual al propunerii de arestare preventivă, întemeiată pe dispozițiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală.

În cea de-a doua ipoteză de arestare preventivă din conținutul art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, constând în existența unei suspiciuni rezonabile că după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa inculpatul pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni, propunerea de arestare preventivă poate fi formulată doar cu privire la infracțiunea pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, în dosarul în care este cercetată această infracțiune, deoarece o infracțiune ce încă nu a fost săvârșită nu poate constitui temei pentru luarea unei măsuri preventive.

Într-o primă orientare jurisprudențială, măsura arestării preventive întemeiată pe dispozițiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală se dispune în primul dosar, având ca obiect prima infracțiune săvârșită în ordine cronologică (anexele nr. 1-18).

Încheierile care exemplifică această orientare jurisprudențială sunt de două categorii: - încheieri prin care sunt soluționate propuneri de arestare preventivă întemeiate pe dispozițiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, formulate în primul dosar (anexele nr. 1-10). În aceste cauze, judecătorul de drepturi și libertăți se consideră legal sesizat cu propunerea de arestare preventivă formulată în primul dosar, propunere pe care o admite sau o respinge, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei. Cu o singură excepție, judecătorul de drepturi și libertăți a analizat în concret elementele din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o nouă infracțiune, cu trimitere la mijloacele de probă administrate în cel de-al doilea dosar (anexele nr. 1-9); - încheieri prin care sunt soluționate propuneri de arestare preventivă întemeiate pe dispozițiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, formulate în al doilea dosar (anexele nr. 11-18). În aceste cauze, judecătorul de drepturi și libertăți a apreciat că arestarea preventivă întemeiată pe dispozițiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală poate fi formulată doar în primul dosar și, pe cale de consecință, a respins propunerea de arestare preventivă atunci când a fost întemeiată exclusiv pe dispozițiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală (anexele nr. 11, 12 și 16) sau a reținut, în cuprinsul motivării, că nu este incident cazul de arestare prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, atunci când propunerea de arestare preventivă a fost formulată și în baza acestui temei (anexele nr. 13, 14, 15, 17, 18 și 19).

Argumentele invocate în motivarea acestor soluții sunt în esență deduse din modalitatea de formulare a art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, arătându-se că legiuitorul are în vedere conduita inculpatului prin raportare la infracțiunea pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și în considerarea căreia se formulează propunerea de arestare preventivă.

Astfel, printr-o încheiere, s-a reținut că ambele teze avute în vedere de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală au ca premisă situația în care inculpatul este deja cercetat pentru săvârșirea unei infracțiuni pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și persistă într-o atitudine antisocială, săvârșind o altă infracțiune sau efectuând acte preparatorii în acest scop. În aceste condiții, s-a apreciat că voința legiuitorului, în sensul adoptării unei soluții de sancționare a persistenței inculpatului în conduita infracțională, dar cu temei factual de declanșare a examinării situației inculpatului în dosarul în care s-a pus în mișcare inițial acțiunea penală împotriva sa, apare ca fiind evidentă. S-a mai arătat că o interpretare contrară ar impune practic admiterea automată a propunerii de arestare preventivă, în baza art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, indiferent de natura și gravitatea concretă a infracțiunii pentru care s-a pus în mișcare inițial acțiunea penală împotriva inculpatului, fără ca judecătorul de drepturi și libertăți să examineze, efectiv, prin raportare la faptele imputate acestuia, condițiile referitoare la proporționalitatea și subsidiaritatea măsurii arestării preventive (anexa nr. 11).

În același sens este și o altă încheiere, prin care se arată că infracțiunea pentru care a fost pusă în mișcare inițial acțiunea penală este infracțiunea-reper, în funcție de care se determină dacă, ulterior, există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a mai comis o altă infracțiune intenționată sau a pregătit comiterea unei noi infracțiuni, iar această primă infracțiune constituie baza factuală a propunerii de arestare preventivă (anexa nr. 12).

Argumente similare, dar cu o altă formulare, regăsim și într-o altă încheiere, prin care judecătorul de drepturi și libertăți a reținut că infracțiunea în funcție de care se determină dacă, ulterior, există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a comis o nouă infracțiune este cea pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală inițială, infracțiune ce constituie temeiul factual al propunerii de arestare preventivă (anexa nr. 15).

Necesitatea unei interpretări restrictive, practica neunitară și riscul de a se proceda la luarea măsurii preventive prin raportare la orice mențiune de punere în mișcare a acțiunii penale de pe fișa de cazier judiciar a inculpatului sunt alte argumente pe care le menționează judecătorii de drepturi și libertăți în motivarea opiniei, conform căreia temeiul de arestare prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală poate fi reținut doar în cauza în care a fost pusă în mișcare acțiunea penală inițial - primul dosar (anexele nr. 15 și 18).

Într-o a doua orientare jurisprudențială, măsura arestării preventive întemeiată pe dispozițiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală se dispune în al doilea dosar având ca obiect a doua infracțiune (anexele nr. 19-44).

În cauzele ce exemplifică această orientare jurisprudențială, judecătorul de drepturi și libertăți se consideră legal sesizat cu propunerea de arestare preventivă formulată în al doilea dosar și o admite sau o respinge, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei.

De asemenea, în toate aceste cauze, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și cu privire la noua infracțiune ce face obiectul celui de-al doilea dosar.

Judecătorii de drepturi și libertăți învestiți cu o propunere de arestare preventivă în al doilea dosar își întemeiază soluțiile de arestare preventivă pe persistența inculpatului în conduita antisocială, cu trimitere la cronologia faptelor și la atenționarea anterioară a inculpatului, prin punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa pentru prima infracțiune (anexele nr. 21-29 și 31-44).

Astfel, s-a arătat că pentru a fi incident cazul de arestare preventivă prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală este suficient ca, după ce anterior fusese pusă în mișcare acțiunea penală împotriva inculpatului pentru săvârșirea unei alte infracțiuni, să existe suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârșit cu intenție sau praeterintenție o nouă infracțiune, indiferent de natura sau gravitatea acesteia (anexa nr. 35).

În două cauze, judecătorul de drepturi și libertăți a arătat că arestarea preventivă întemeiată pe dispozițiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală poate fi formulată doar în al doilea dosar, însă această apreciere nu a produs consecințe cu privire la soluția dispusă pe fond, întrucât propunerea de arestare preventivă a fost formulată în cel de-al doilea dosar (anexele nr. 21 și 28).

În motivarea acestei opinii, s-a reținut că arestarea preventivă întemeiată pe dispozițiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală poate fi dispusă doar în al doilea dosar, întrucât numai în acesta din urmă există posibilitatea verificării condiției esențiale pentru arestare, respectiv verificarea existenței probelor care să justifice presupunerea rezonabilă că s-a comis infracțiunea. În caz contrar, dacă propunerea ar fi formulată în primul dosar, cel în care este pusă în mișcare acțiunea penală pentru prima pretinsă faptă, cu motivarea că într-un alt dosar există probe privind o altă infracțiune, judecătorul învestit cu propunerea nu ar putea verifica, prin examinarea nemijlocită a probațiunii, această condiție. IV. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, ori a deciziilor de speță, nu au fost identificate hotărâri judecătorești relevante prin care să fi fost analizată problema de drept ce formează obiectul prezentului recurs în interesul legii. V. Jurisprudența Curții Constituționale a României

Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată. VI. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată. VII. Punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este în sensul ca, în situația în care față de inculpat este pusă în mișcare acțiunea penală pentru săvârșirea unei infracțiuni pentru care este cercetat în stare de libertate (primul dosar) iar, ulterior, există suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune (al doilea dosar), măsura arestării preventive întemeiată pe dispozițiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală să se poată dispune în oricare dintre cele două cauze, atât timp cât inculpatul nu este arestat preventiv în ambele dosare în baza aceluiași temei legal.

Cazul de arestare preventivă prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul procedură penală privește două ipoteze, și anume, săvârșirea unei alte infracțiuni și pregătirea săvârșirii unei noi infracțiuni, pentru ambele fiind prevăzută condiția ca în prealabil să fi fost pusă în mișcare acțiunea penală pentru o primă infracțiune.

Prima ipoteză, ce are în vedere că noua infracțiune cu relevanță penală a fost săvârșită în materialitatea ei, este cea cu privire la care s-a constatat existența unei jurisprudențe neunitare, deoarece această a doua infracțiune poate fi cercetată fie în același dosar, atunci când procurorul a procedat la extinderea urmăririi penale sau a acțiunii penale, fie într-un dosar diferit (când, de exemplu, competența materială sau teritorială aparține unui alt organ de urmărire penală).

Situația premisă care corespunde cel mai bine textului de lege este aceea că cele două infracțiuni sunt cercetate în aceeași cauză de către același organ de urmărire penală, chestiune pe care o deducem din împrejurarea că legiuitorul reține incidența acestui caz de arestare preventivă în raport cu două fapte cu relevanță penală distincte, însă nu operează cu noțiunea de cauze ori dosare, ci cu aceea de infracțiuni.

Cu toate acestea, având în vedere că cercetarea celor două infracțiuni în dosare diferite este permisă de dispozițiile procesual penale [conform art. 43 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală, reunirea cauzelor este facultativă în ipoteza concursului real de infracțiuni], temeiul de arestare poate fi invocat (și în practică este deseori invocat) și dacă infracțiunea inițială și cea săvârșită ulterior inculpării sunt cercetate în dosare diferite.

În această din urmă situație se consideră că, în lipsa unei distincții a legiuitorului, măsura arestării preventive poate fi luată în baza art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală în oricare din cele două dosare, esențial fiind ca același temei să nu stea la baza luării măsurii arestării preventive în ambele dosare.

Aceasta, deoarece din conținutul dispoziției legale rezultă în mod explicit doar faptul că infracțiunea pentru care a fost pusă în mișcare inițial acțiunea penală constituie reperul cronologic în funcție de care se determină dacă ulterior există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a mai comis o nouă infracțiune intenționată, nu și faptul că aceeași infracțiune constituie în mod obligatoriu temeiul factual al arestării preventive.

De asemenea, a menționat că toate cele patru cazuri de arestare preventivă prevăzute de art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt justificate de împrejurări referitoare la persoana inculpatului, ce îl caracterizează sub aspectul periculozității sale.

În ceea ce privește cazul de arestare preventivă reglementat de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, necesitatea luării măsurii decurge din perseverența infracțională a inculpatului care, deși este avertizat cu privire la consecințele săvârșirii unei prime infracțiuni prin punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, are în continuare o conduită neconformă și săvârșește cu intenție sau praeterintenție o altă infracțiune sau pregătește săvârșirea unei alte infracțiuni.

Prin urmare, a considerat că, din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală și față de scopul urmărit prin luarea măsurii arestării preventive în cazul prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, ce constă în prevenirea săvârșirii unei alte infracțiuni, rezultă că este lipsită de justificare obiectivă aprecierea că temeiul de arestare prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală ar trebui circumscris doar primului sau doar celui de-al doilea dosar, întrucât acest temei se referă la o circumstanță a inculpatului cercetat în ambele dosare penale, persoană care denotă aceeași prezumtivă periculozitate.

În egală măsură, acest caz de arestare preventivă este reglementat ca o situație distinctă de la regula generală prevăzută de art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, nefiind prevăzute condiții referitoare la natura infracțiunilor sau a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru niciuna dintre cele două infracțiuni, chestiune din care rezultă că nu este justificată limitarea posibilității de a lua măsura preventivă în unul sau altul din cele două dosare.

Pe de altă parte, pentru a se dispune luarea măsurii arestării preventive în baza acestui temei, nu este suficient să se constate că cele două infracțiuni au fost săvârșite cu respectarea cronologiei avute în vedere de legiuitor, ci este necesar să se constate și îndeplinirea condiției privind proporționalitatea măsurii cu gravitatea acuzației aduse persoanei față de care urmează a fi luată, și caracterul necesar al măsurii pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia. Or, astfel de aprecieri pot fi făcute distinct în primul sau în al doilea dosar. Tocmai de aceea, măsura poate fi dispusă pe acest temei și în cauza ulterioară, în care calitatea de inculpat a fost atribuită persoanei cercetate, ca urmare a săvârșirii cu intenție a unei noi infracțiuni, apreciată de procuror cu ocazia formulării propunerii, dar și de către judecător, cu ocazia luării măsurii ca fiind de o gravitate sporită.

Riscul de săvârșire de către inculpatul aflat în situația prevăzută de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală a unei alte infracțiuni este evident, iar necesitatea înlăturării acestui risc prin luarea măsurii arestării preventive impune o reacție promptă și fermă a autorităților judiciare, reacție ce este diminuată prin limitarea posibilității de a dispune arestarea preventivă în baza temeiului prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală la unul sau altul din cele două dosare. VIII. Opiniile specialiștilor consultați

În conformitate cu dispozițiile art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiștilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării.

Centrul de cercetări în științe penale din cadrul Facultății de Drept a Universității de Vest din Timișoara a opinat în sensul că sesizarea ce formează obiectul prezentului recurs în interesul legii este admisibilă, apreciind că sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condițiile de sesizare prevăzute de art. 471 din Codul de procedură penală, precum și cele prevăzute de art. 472 din Codul de procedură penală, impunându-se dezlegarea problemei de drept prin pronunțarea unei decizii în interesul legii.

Asupra fondului problemei de drept, a opinat în sensul că luarea măsurii arestării preventive în considerarea cazului prevăzut la art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală este posibilă numai în prima cauză, aceea în care inculpatul este cercetat inițial în stare de libertate.

În susținerea acestui punct de vedere s-a arătat că verificarea condițiilor luării măsurii arestării preventive se realizează etapizat, astfel că judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară ori instanța de judecată nu are a verifica incidența vreunui caz prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală doar în situația în care constată întrunită condiția dobândirii anterioare a calității de inculpat, subsecventă punerii în mișcare a acțiunii penale cu privire la o infracțiune.

Infracțiunea pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală reprezintă infracțiunea-reper sau infracțiunea-premisă a posibilității dispunerii ab initio a măsurii arestării preventive.

Din punctul de vedere al succesiunii temporale, cea de-a doua infracțiune trebuie să fie săvârșită după punerea în mișcare a acțiunii penale privitor la prima dintre acestea. În acest context, instituirea cazului de arestare preventivă prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală are ca fundament valorificarea în registru preventiv a stăruinței infracționale a inculpatului cercetat în stare de libertate, care, deși fusese avertizat prin punerea în mișcare a acțiunii penale cu privire la conduita sa ilicită, persistă în săvârșirea de infracțiuni pe parcursul cercetării privind prima dintre acestea. Cazul de arestare preventivă se circumscrie acelora reglementate la art. 223 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, având ca fundament o conduită post delictum a infractorului, prin care interferează cu buna desfășurare a procesului penal.

În cazul cercetării celor două infracțiuni în același dosar, acțiunea penală poate fi extinsă și cu privire la cea de-a doua infracțiune, iar în acest sens poate fi dispusă arestarea preventivă având ca fundament, în raport cu prima infracțiune, temeiul de la art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală.

În situația în care cele două infracțiuni sunt cercetate în dosare distincte, se impune ca procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală în cauza ce are ca obiect prima infracțiune să fundamenteze propunerea de luare a măsurii arestării preventive, prin referința la împrejurările din care să rezulte suspiciunea rezonabilă privind săvârșirea celei de-a doua infracțiuni, astfel ca judecătorul să poată verifica întrunirea condiției prevăzute de textul normativ.

Din moment ce textul de lege de la art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală nu pretinde ca suspiciunea rezonabilă privind comiterea noii infracțiuni să rezulte din probe, astfel cum impune art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, privitor la infracțiunea pentru care s-a dispus anterior punerea în mișcare a acțiunii penale, rezultă că procurorul care formulează propunerea de arestare preventivă își poate baza solicitarea inclusiv pe informații privind comiterea noii infracțiuni.

Cu privire la posibilitatea luării măsurii arestării preventive în cea de-a doua cauză, în baza art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, în situația în care în acest din urmă dosar s-a pus în mișcare acțiunea penală, s-a apreciat că nu este posibilă, întrucât însuși conținutul textului normativ se referă la ipoteza în care inculpatul a săvârșit cu intenție "o nouă" infracțiune.

Dacă s-ar accepta posibilitatea luării măsurii arestării în cauza ulterioară, s˗ar transforma cazul de arestare de la art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală dintr-un caz fundamentat pe conduita subsecventă comiterii primei infracțiuni într-unul bazat pe conduita anterioară a inculpatului. Or, arestarea pe baza conduitei anterioare este prevăzută numai în aria de aplicare a art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, cu întrunirea cumulativă a condițiilor prevăzute de acea normă.

În consecință, posibilitatea luării măsurii arestării preventive în baza art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală poate opera doar în prima cauză (cea în care s-a pus anterior în mișcare acțiunea penală).

Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iași - Facultatea de Drept a apreciat că sesizarea ce formează obiectul prezentului recurs în interesul legii este admisibilă, apreciind că sunt îndeplinite, în mod cumulativ, atât condițiile de sesizare prevăzute de art. 471 din Codul de procedură penală, cât și cele prevăzute de art. 472 din Codul de procedură penală.

Asupra fondului problemei de drept, a opinat în sensul că propunerea de arestare preventivă întemeiată pe dispozițiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, existând suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârșirea, cu intenție, a unei noi infracțiuni de către inculpat, poate fi formulată doar în primul dosar de urmărire penală, iar măsura arestării preventive întemeiată pe aceste dispoziții poate fi luată doar în primul dosar de urmărire penală.

În susținerea acestui punct de vedere s-a arătat că rațiunea pentru care a fost reglementat acest caz de luare a măsurii arestării preventive este aceea că, după ce s-a pus în mișcare acțiunea penală față de o persoană (care a dobândit astfel calitatea de inculpat), înștiințată fiind despre faptul că procurorul de caz a apreciat că din probele strânse rezultă că a comis o infracțiune, aceasta se implică în alte activități infracționale intenționate, dovedind astfel nu doar perseverență în conduita ilicită, dar și nesocotirea avertizării sale decurgând din calitatea procesuală în primul dosar.

Dispozițiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală au caracter unitar și vizează suspiciuni atât cu privire la pregătirea săvârșirii unei noi infracțiuni intenționate (caz în care propunerea de arestare ar putea fi formulată, bineînțeles, doar în dosarul de urmărire penală în care persoana are calitatea de inculpat), cât și cu privire la o nouă infracțiune intenționată care deja a fost săvârșită (ipoteza ce face obiectul sesizării Completului pentru soluționarea recursului în interesul legii).

În această din urmă ipoteză, ce atrage incidența cazului de arestare preventivă, este reiterarea comportamentului infracțional, aspect ce poate fi analizat în soluționarea propunerii de arestare preventivă formulată în primul dosar, chiar și în acele situații în care în cel de-al doilea dosar persoana cu privire la care există această suspiciune nu ar avea încă calitatea procesuală de inculpat. Din aceleași considerente, inclusiv în situația în care în noul dosar de urmărire penală s-a pus în mișcare acțiunea penală, propunerea de arestare preventivă întemeiată pe dispozițiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală va putea fi formulată doar în primul dosar de urmărire penală. IX. Punctul de vedere al Direcției legislație, studii, documentare și informatică juridică

Direcția legislație, studii, documentare și informatică juridică nu a formulat un punct de vedere, comunicând extrase din considerentele a două hotărâri considerate ca fiind relevante pentru soluționarea recursului în interesul legii. X. Opinia judecătorului-raportor

Judecătorul-raportor a apreciat că sesizarea ce formează obiectul prezentului recurs în interesul legii este admisibilă, considerând că sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condițiile de sesizare prevăzute de art. 471 și 472 din Codul de procedură penală, impunându-se dezlegarea problemei de drept prin pronunțarea unei decizii în interesul legii.

Asupra fondului problemei de drept a considerat că propunerea de arestare preventivă întemeiată pe dispozițiile art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, existând suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârșirea, cu intenție, a unei noi infracțiuni de către inculpat, poate fi formulată doar în primul dosar de urmărire penală, iar măsura arestării preventive întemeiată pe aceste dispoziții poate fi luată doar în primul dosar de urmărire penală. XI. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere exprimat în cauză de unul dintre membrii completului, precum și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele: A. Admisibilitatea recursului în interesul legii

Potrivit dispozițiilor art. 471 din Codul de procedură penală, recursul în interesul legii, formulat de titularul îndrituit, învestește Înalta Curte de Casație și Justiție asupra unei chestiuni de drept soluționate diferit de instanțele judecătorești.

Cererea trebuie să cuprindă soluțiile diferite date problemei de drept și argumentele acestora, jurisprudența Curții Constituționale, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curții de Justiție a Uniunii Europene, opiniile relevante exprimate în domeniu, precum și soluția ce se propune a fi pronunțată în recursul în interesul legii. Sub sancțiunea respingerii cererii de recurs, ca inadmisibilă, aceasta trebuie să fie însoțită de copii ale hotărârilor judecătorești definitive din care să rezulte că problema de drept care formează obiectul judecății a fost soluționată diferit de instanțele judecătorești [art. 471 alin. (3) din Codul de procedură penală].

Potrivit dispozițiilor art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție se regăsește printre subiecții de drept ce pot promova recurs în interesul legii, astfel încât condiția referitoare la calitatea procesuală activă a titularului sesizării este îndeplinită.

Deopotrivă, se reține că în cuprinsul cererii de recurs în interesul legii sunt indicate cele două orientări jurisprudențiale diferite în soluționarea aceleiași probleme de drept a cărei dezlegare se solicită, cu argumentele acestora, fiind atașate copii ale hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele naționale.

Ca urmare, se pot constata îndeplinite toate condițiile de admisibilitate ale prezentului recurs în interesul legii. B. Analiza pe fond a problemei de drept

Prin sesizarea formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a solicitat ca, pe calea unei decizii date în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție să stabilească dacă, în situația în care față de inculpat este pusă în mișcare acțiunea penală pentru săvârșirea unei infracțiuni pentru care este cercetat în stare de libertate (primul dosar), iar ulterior există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune (al doilea dosar) sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni, măsura arestării preventive în baza art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală se poate dispune în oricare dintre cele două cauze, atât timp cât inculpatul nu este arestat preventiv în ambele dosare în baza aceluiași temei legal, doar în primul sau doar în al doilea dosar, dacă sunt întrunite și celelalte condiții legale pentru luarea măsurii preventive.

Referitor la problema de drept soluționată diferit de instanțe, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu titlu preliminar, constată că se impune a se preciza faptul că arestarea preventivă este măsura procesuală preventivă privativă de libertate cea mai intruzivă în exercițiul dreptului la libertate al persoanei, este măsura preventivă ultima ratio care se poate dispune doar atunci când controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune și arestul la domiciliu se dovedesc a fi insuficiente.

Măsura arestului preventiv nu este reglementată doar de Codul de procedură penală și de norme constituționale 1 , ci chiar de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene 2 , precum și de norme cuprinse în CEDO 3 care impun o serie de garanții ale respectării libertății și siguranței persoanei. 1 Art. 23 din Constituție - Libertatea individuală " (1) Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile. (2) Percheziționarea, reținerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege. (3) Reținerea nu poate depăși 24 de ore. (4) Arestarea preventivă se dispune de judecător și numai în cursul procesului penal. (5) În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile și se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depășească un termen rezonabil, și nu mai mult de 180 de zile. (6) În faza de judecată instanța este obligată, în condițiile legii, să verifice periodic, și nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive și să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanța constată că nu există temeiuri noi care să justifice menținerea privării de libertate. (7) Încheierile instanței privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege. (8) Celui reținut sau arestat i se aduc de îndată la cunoștință, în limba pe care o înțelege, motivele reținerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoștință numai în prezența unui avocat, ales sau numit din oficiu. (9) Punerea în libertate a celui reținut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut, precum și în alte situații prevăzute de lege. (10) Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune. (11) Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată. (12) Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii. (13) Sancțiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală." 2 Art. 6. - Dreptul la libertate și siguranță Drepturile prevăzute la articolul 6 corespund drepturilor garantate la articolul 5 din CEDO și au, în conformitate cu articolul 52 alineatul (3) din cartă, același înțeles și același domeniu de aplicare. Drepturile prevăzute la articolul 6 trebuie respectate în special la adoptarea de către Parlamentul European și de către Consiliu a actelor legislative în domeniul cooperării judiciare în materie penală, în temeiul articolelor 82, 83 și 85 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, mai ales pentru a defini dispozițiile comune minime privind calificarea infracțiunilor și pedepsele, precum și anumite aspecte de drept procedural. 3 Art. 5 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, care are următorul conținut: " (1) Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale: a) dacă este deținut legal pe baza condamnării de către un tribunal competent; b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei dețineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunțată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligații prevăzute de lege; c) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia; d) dacă este vorba de detenția legală a unui minor, hotărâtă pentru educația sa sub supraveghere, sau despre detenția sa legală, în scopul aducerii sale în fața autorității competente; e) dacă este vorba despre detenția legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond; f) dacă este vorba despre arestarea sau detenția legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe un teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare. (2) Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt și într-o limbă pe care o înțelege, asupra motivelor arestării sale și asupra oricărei acuzații aduse împotriva sa. (3) Orice persoană arestată sau deținută în condițiile prevăzute la alineatul (1) litera (c) din prezentul articol trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. (4) Orice persoană privată de libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul de a introduce un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalității deținerii sale și să dispună eliberarea sa dacă deținerea este ilegală. (5) Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui artico