Decizia nr. 8/2023 — ÎCCJ, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii · Dosar nr. 947/1/2023 — recurs în interesul legii

Pe rol se află soluționarea recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție cu nr. 947/1/2023, prin care s-a solicitat interpretarea dispozițiilor legale în materia executării sancțiunilor pecuniare aplicate în statele membre ale Uniunii Europene și recunoscute de instanțele de judecată din România, vizând următoarele probleme de drept: "În aplicarea și interpretarea unitară a art. 301 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, temeiul juridic al calculului termenului de prescripție a executării în cazul sancțiunilor pecuniare reprezentând amenzi penale sau administrative aplicate de autoritățile din statele membre ale Uniunii Europene și recunoscute prin hotărâre judecătorească de către instanțele române este dispoziția din Codul penal sau cea din Codul de procedură fiscală, în funcție de natura sancțiunii", respectiv "Data în raport cu care începe să curgă termenul de prescripție a executării în cazul sancțiunilor pecuniare aplicate de autoritățile din statele membre ale Uniunii Europene și recunoscute prin hotărâre judecătorească de către autoritățile române, respectiv data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate de instanța română prin care s-a procedat la recunoașterea sancțiunii pecuniare sau a hotărârii pronunțate de autoritățile din statele membre prin care s-a aplicat sancțiunea pecuniară".

Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii este constituit conform prevederilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală și art. 30 alin. (1) coroborat cu art. 31 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023 (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă, procuror șef adjunct al Secției judiciare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă magistratul-asistent Costin Cristian Pușcă, desemnat conform art. 32 din Regulament.

După prezentarea referatului cauzei, constatând că în cauză nu sunt cereri de formulat sau excepții de invocat, președintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, a acordat cuvântul reprezentantului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Doamna procuror Marinela Mincă a arătat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 301 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, cu referire concretă la legea aplicabilă pentru stabilirea termenului de prescripție a executării sancțiunilor pecuniare aplicate în statele membre ale Uniunii Europene și recunoscute de instanțele de judecată române, în situația particulară în care sancțiunile privesc amenzi contravenționale, precum și cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a executării sancțiunii pecuniare aplicate de autoritățile din statele membre ale Uniunii Europene și recunoscute de instanțele române.

Doamna procuror a învederat că practica neunitară este generată de interpretarea și aplicarea diferită de către instanțele naționale a art. 301 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, care dispune, cu privire la legea care guvernează executarea într-o asemenea ipoteză, că executarea este guvernată de legea română în același mod ca în cazul unei pedepse pecuniare aplicate de o instanță judecătorească română.

Textul folosește sintagma "pedeapsă pecuniară", și nu "sancțiune pecuniară", Decizia-cadru 2005/214/JAI (Deciziacadru) operând în mod consecvent fie cu noțiunea de criminal offence, fie cu termenul offence, comparativ cu varianta tradusă oficial în limba română, care vorbește de pedeapsă pecuniară și în materia contravențiilor.

Decizia-cadru 2005/214/JAI urmărește garantarea executării sancțiunilor financiare în cadrul acestor state datorită principiului recunoașterii reciproce, astfel că regulile care guvernează executarea sancțiunii recunoscute sunt acelea prevăzute în dreptul statului de executare.

Potrivit considerentului (2) al preambulului Deciziei-cadru 2005/214/JAI, aceasta privește aplicarea principiului recunoașterii reciproce a sancțiunilor financiare impuse atât de autoritățile judiciare, cât și de cele administrative și are drept obiectiv punerea în aplicare a unui mecanism eficient de recunoaștere și de executare transfrontalieră a deciziilor prin care este impusă cu titlu definitiv o sancțiune financiară unei persoane fizice sau unei persoane juridice, Decizia-cadru dispunând că executarea sancțiunii este guvernată de regulile statului executant.

Decizia-cadru nu urmărește nici să stabilească reguli speciale și uniforme în statele membre referitoare la faza de executare a sancțiunilor recunoscute, ci stabilește, prin art. 9, că executarea sancțiunilor financiare recunoscute trebuie să fie realizată în același mod, ca în cazul oricărei sancțiuni financiare care ar fi aplicată de autoritățile din statul executant.

Prin urmare, Decizia-cadru nu urmărește să realizeze armonizarea legislațiilor statelor membre în materia dreptului penal, ci să garanteze executarea sancțiunilor pecuniare în cadrul acestor state datorită principiului recunoașterii reciproce.

Din art. 290 și art. 292 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală rezultă că între sancțiunile pecuniare care pot fi recunoscute de către instanțele române putem regăsi fie amenda penală, fie amenda contravențională, fie alte sume de bani stabilite prin hotărâri de instanțele străine.

Or, art. 301 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, care dispune cu privire la legea care guvernează executarea, folosește sintagma "pedeapsă pecuniară", deși varianta în limba engleză a Deciziei-cadru este riguroasă și face distincție între sancțiune și pedeapsă, consecvență ce nu se regăsește în traducerea Deciziei-cadru sau în capitolul din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală care transpune aceste dispoziții.

Așadar, Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală nu este clară cu privire la natura sancțiunilor pecuniare recunoscute. În contextul în care această decizie nu urmărește uniformizarea executării, ci doar să garanteze executarea acestor sancțiuni pecuniare, trebuie observat că, în legislația internă, totuși, regulile care guvernează executarea sunt diferite, în funcție de natura sancțiunii care se execută.

Astfel, în cazul amenzii penale, care este o pedeapsă pecuniară, executarea este guvernată de legea penală și procesual penală, conform dispozițiilor art. 559, 560 și 561 din Codul de procedură penală și art. 22 și 23 din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate, dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, termenul de prescripție a executării pedepsei amenzii fiind prevăzut la art. 162 alin. (1) lit. c) din Codul penal, în cazul persoanei fizice, respectiv la art. 149 din Codul penal, în cazul persoanei juridice.

În situația amenzii contravenționale, executarea acesteia este reglementată de dispozițiile art. 39 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor și ale art. 215 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, similar oricărei creanțe fiscale, termenul de 5 ani de prescripție a executării fiind prevăzut de art. 215 alin. (1) din Codul de procedură fiscală.

De asemenea, în situația cheltuielilor judiciare avansate de stat, stabilite prin hotărârile penale, dacă punerea în executare este reglementată de dispozițiile art. 577 și 578 din Codul de procedură penală, executarea acestora este guvernată de Codul de procedură fiscală, conform dispozițiilor privitoare la executarea creanțelor fiscale.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că, în situația în care s-ar reține cea de-a doua orientare jurisprudențială, respectiv că dispozițiile art. 301 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală stabilesc un regim unitar privind executarea aplicabil tuturor sancțiunilor financiare recunoscute, respectiv cel specific pedepsei amenzii, instituție aparținând dreptului penal, s-ar ajunge la încălcarea dispozițiilor art. 23 alin. (13) din Constituție, care prevăd că sancțiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală întrucât o astfel de interpretare ar conduce, în definitiv, prin aplicarea dispozițiilor art. 302 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, la posibilitatea înlocuirii unei sancțiuni contravenționale cu pedeapsa închisorii, în caz de neexecutare.

În consecință, a susținut că executarea sancțiunii pecuniare după recunoașterea sa este guvernată de legea statului de executare care reglementează respectiva sancțiune, în funcție de natura sa, inclusiv în ceea ce privește termenul de prescripție a executării.

În ceea ce privește cea de-a doua chestiune de drept care privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a executării sancțiunii pecuniare, a apreciat că din interpretarea art. 299 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, care prevede motivele de refuz al executării, rezultă că acest moment este cel al pronunțării hotărârii de către statul străin, textul prevăzând posibilitatea pentru instanța națională, la momentul la care examinează dacă sunt îndeplinite condițiile pentru recunoașterea hotărârii, să dispună respingerea acestei recunoașteri în ipoteza în care executarea este prescrisă potrivit legii române.

Așadar, termenul la care se raportează instanța în momentul recunoașterii hotărârii străine este chiar cel al pronunțării hotărârii străine, astfel încât acesta este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a executării pedepsei.

Față de aceste considerente, a solicitat să se constate că aceste probleme de drept au primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătorești și, în consecință, printr-o decizie obligatorie, conform art. 474 din Codul de procedură penală, să se stabilească în sensul celor anterior prezentate.

Președintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție, constatând că nu mai sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a reținut dosarul în pronunțare asupra recursului în interesul legii.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Adresa nr. 12.098/2.910/III-5/2022, ca urmare a constatării unei practici judiciare neunitare la nivelul instanțelor naționale, în temeiul prevederilor art. 471 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea recursului în interesul legii, declarat în vederea interpretării și aplicării unitare a dispozițiilor legale în materia executării sancțiunilor pecuniare aplicate în statele membre ale Uniunii Europene și recunoscute de instanțele de judecată din România, vizând următoarele probleme de drept:

"În aplicarea și interpretarea unitară a art. 301 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, temeiul juridic al calculului termenului de prescripție a executării în cazul sancțiunilor pecuniare reprezentând amenzi penale sau administrative aplicate de autoritățile din statele membre ale Uniunii Europene și recunoscute prin hotărâre judecătorească de către instanțele române este dispoziția din Codul penal sau cea din Codul de procedură fiscală, în funcție de natura sancțiunii";

"Data în raport cu care începe să curgă termenul de prescripție a executării în cazul sancțiunilor pecuniare aplicate de autoritățile din statele membre ale Uniunii Europene și recunoscute prin hotărâre judecătorească de către autoritățile române, respectiv data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate de instanța română prin care s-a procedat la recunoașterea sancțiunii pecuniare sau a hotărârii pronunțate de autoritățile din statele membre prin care s-a aplicat sancțiunea pecuniară". II. Examenul jurisprudențial A. Cu privire la prima problemă de drept

Examenul jurisprudenței actuale în materie a evidențiat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 301 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, cu referire concretă la legea aplicabilă pentru stabilirea termenului de prescripție a executării sancțiunilor pecuniare aplicate în statele membre ale Uniunii Europene și recunoscute de instanțele de judecată române, în situația particulară în care sancțiunile privesc amenzi contravenționale.

Prima problemă de drept este generată de punerea în executare a sancțiunilor pecuniare reprezentând amendă administrativă ori aplicate pentru săvârșirea unor fapte care se pedepsesc ca infracțiuni în statul emitent, însă nu și în România, fără a fi necesară verificarea dublei incriminări, cu referire în special la cele enumerate de art. 297 alin. (1) pct. 33 din Legea nr. 302/2004 "comportamente care încalcă reglementările privind traficul rutier, inclusiv încălcări ale reglementărilor privind orele de condus și perioadele de odihnă și reglementările privind bunurile periculoase" care, conform legislației din România, reprezintă contravenții (spre exemplu: încălcarea regulilor privind traficul rutier constând în neplata taxei de autostradă, depășirea limitei de viteză, nerespectarea semnificației indicatoarelor rutiere, depășirea masei maxime admise pentru anumite tipuri de vehicule, lipsa documentelor de identificare, așa cum rezultă din hotărârile analizate).

Doar în cazul sancțiunilor administrative sau aplicate pentru fapte care ar reprezenta contravenții conform legii române se pune în discuție ce instituție este incidentă în materia prescripției executării pedepsei/sancțiunii, și anume dacă se aplică Codul penal ori prescripția executării silite din Codul de procedură fiscală.

A.1. Într-o primă orientare jurisprudențială, interpretând dispozițiile art. 301 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, s-a considerat că legea care guvernează executarea și deci și termenul de prescripție a executării sancțiunii recunoscute este Codul penal, cu referire la art. 162 din Codul penal, în cazul în care sancțiunea pecuniară recunoscută are natura unei amenzi penale, respectiv Codul de procedură fiscală, cu trimitere la art. 215 din acest act normativ și la art. 39 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, în cazul în care sancțiunea pecuniară recunoscută are natura unei amenzi contravenționale.

În motivarea acestei orientări s-a reținut că dispozițiile art. 301 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală prevăd explicit că executarea hotărârii este guvernată de legea română în același mod ca în cazul unei pedepse pecuniare aplicate de o instanță judecătorească română și, totodată, că Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală acoperă în materie de recunoaștere a hotărârilor străine și deciziile privind contravențiile, iar atunci când se calculează termenul de prescripție nu se poate ignora faptul că, potrivit legii române, fapta pentru care s-a aplicat intimatului sancțiunea pecuniară constituie tot o contravenție.

Hotărârile judecătorești care ilustrează această orientare jurisprudențială sunt cele pronunțate de către instanțe cu prilejul soluționării contestațiilor la executare formulate de către judecătorii delegați la birourile executări penale, prin care se invocă incidența prescripției executării sancțiunilor pecuniare recunoscute, și sentințele penale pronunțate de către judecătorii, prin care acestea recunosc sancțiunile pecuniare aplicate de către autoritățile străine care au natura unor sancțiuni contravenționale sau penale, potrivit dispozițiilor legale ale statului străin, dar au natură contravențională potrivit legislației române, menționând în dispozitiv că executarea se realizează potrivit Codului de procedură fiscală.

Această orientare jurisprudențială se regăsește în hotărâri pronunțate de instanțele din raza curților de apel Timișoara, Ploiești, Cluj, Pitești și Constanța (anexa I.1).

A.2. În cea de-a doua orientare jurisprudențială, în interpretarea art. 301 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, s-a reținut că, indiferent de natura sancțiunilor pecuniare aplicate de către autoritățile străine, cu referire în special la situația amenzilor contravenționale și a cheltuielilor judiciare aplicate de autoritățile din state membre, executarea acestora, subsecvent recunoașterii de către instanța penală română, este guvernată de legea penală și procesual penală, similar situației în care instanța dispune condamnarea la pedeapsa amenzii.

În motivarea acestei orientări s-a reținut că Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, astfel cum îi arată și titlul, reglementează cooperarea judiciară internațională în materie penală, fiind asimilate materiei penale și hotărârile pronunțate în domeniul contravențional, astfel cum a stabilit și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, și, totodată, că în privința dreptului aplicabil art. 7 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală stabilește că cererile adresate autorităților române în domeniile reglementate de această lege se îndeplinesc potrivit normelor române de drept procesual penal, dacă prin această lege nu se prevede altfel.

Hotărârile judecătorești care ilustrează această orientare jurisprudențială sunt sentințele pronunțate în soluționarea contestațiilor la executare, introduse de către judecătorii delegați în cadrul birourilor executări penale care invocă prescripția executării sancțiunii pecuniare (atât în situația în care sancțiunea pecuniară este amenda contravențională, cât și în situația când sancțiunea pecuniară privește amenda penală și cheltuielile judiciare dispuse în aceeași cauză, acestea din urmă fiind tratate de instanța română similar amenzii penale), și hotărârile judecătorești prin care instanțele recunosc sancțiunile pecuniare, aplicate de către autoritățile străine cu titlu de sancțiuni contravenționale, administrative, cu privire la care menționează explicit în dispozitiv faptul că executarea sancțiunii pecuniare recunoscute se va realiza potrivit dispozițiilor art. 559 din Codul de procedură penală privind punerea în executare a amenzii penale.

Această orientare jurisprudențială se regăsește în hotărâri pronunțate de instanțele din raza curților de apel Timișoara, Suceava, Brașov, Craiova, București și Bacău (anexa I.2). B. Cu privire la cea de-a doua problemă de drept

Practica neunitară privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a executării sancțiunii pecuniare aplicate de autoritățile din statele membre ale Uniunii Europene și recunoscute de instanțele române.

B.1. Într-o primă orientare jurisprudențială s-a considerat că termenul de prescripție a executării sancțiunii pecuniare recunoscute începe să curgă prin raportare la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care instanța română a recunoscut sancțiunea pecuniară, indiferent că este vorba despre termenul de prescripție prevăzut la art. 162 din Codul penal sau de cel prevăzut la art. 215 din Codul de procedură fiscală.

În motivarea acestei orientări s-a reținut că hotărârea judecătorească pronunțată de instanța română este asimilată unei hotărâri de condamnare, în sensul Codului penal, respectiv că în raport cu această hotărâre s-a născut dreptul de a cere executarea silită, în sensul Codului de procedură fiscală.

Această orientare jurisprudențială se regăsește în hotărâri pronunțate de instanțele din raza curților de apel București, Bacău, Craiova, Suceava, Brașov, Galați, Ploiești, Timișoara și Cluj (anexa II.1).

B.2. În cea de-a doua orientare jurisprudențială s-a considerat că termenul de prescripție a executării sancțiunii pecuniare recunoscute începe să curgă prin raportare la data rămânerii definitive a hotărârii prin care autoritatea străină a aplicat sancțiunea pecuniară, indiferent că este vorba despre termenul de prescripție prevăzut la art. 162 din Codul penal sau de cel prevăzut la art. 215 din Codul de procedură fiscală.

În motivarea acestei orientări, s-a reținut că nu poate fi creată prin recunoașterea sancțiunii o situație mai grea persoanei fizice sau juridice sancționate printr-o arbitrară calculare a unui nou termen de prescripție, a cărui durată va depinde de momentul recunoașterii sancțiunii în statul de executare, aspect influențat direct de conduita statului solicitant, prin raportare la momentul la care solicită recunoașterea deciziei prin care a fost aplicată sancțiunea.

Această orientare jurisprudențială se regăsește în hotărâri pronunțate de instanțele din raza curților de apel Craiova, Suceava, Timișoara, Ploiești și Alba Iulia (anexa II.2). III. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, nu au fost identificate hotărâri judecătorești pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.

De asemenea, nu a fost identificată jurisprudență a instanței supreme în această materie, ci doar o hotărâre pronunțată în soluționarea unui conflict de competență, respectiv Încheierea nr. 664 din data de 29 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit competența de judecată în primă instanță a cererilor formulate de autoritățile din state membre ale Uniunii Europene privind recunoașterea și executarea sancțiunilor pecuniare, în favoarea judecătoriei (înainte de introducerea dispozițiilor explicite care reglementează competența în această materie), și în care instanța supremă a antamat situația executării sancțiunii pecuniare recunoscute, precizând că infracțiunea rutieră comisă de intimat în statul membru reprezintă o contravenție, potrivit dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, și executarea silită a amenzii contravenționale se realizează potrivit art. 39 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, cu trimitere la dispozițiile Codului de procedură fiscală. IV. Jurisprudența Curții Constituționale

Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată. V. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și Curții de Justiție a Uniunii Europene

Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în Hotărârea Curții (Camera întâi) din 4 martie 2020, pronunțată în Cauza C-183/18 (Bank BGZ BNP Paribas S.A.), a reținut că "decizia-cadru urmărește, fără a proceda la armonizarea legislațiilor statelor membre în materia dreptului penal, să garanteze executarea sancțiunilor financiare în cadrul acestor state datorită principiului recunoașterii reciproce" (paragraful 49). VI. Punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

În ceea ce privește prima problemă de drept sesizată, punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, exprimat în sesizarea formulată, este în sensul primei orientări jurisprudențiale, respectiv că temeiul juridic al calculului termenului de prescripție a executării în cazul sancțiunilor pecuniare aplicate de autoritățile din statele membre ale Uniunii Europene și recunoscute prin hotărâre judecătorească de către instanțele române, este art. 162 alin. (1) lit. c), respectiv art. 149 din Codul penal, în cazul amenzilor penale, și art. 215 din Codul de procedură fiscală, în cazul amenzilor contravenționale.

S-a arătat că procedura recunoașterii sancțiunilor pecuniare aplicate de autoritățile din statele membre ale Uniunii Europene este reglementată în capitolul II secțiunea a 4-a din titlul VIII, intitulat "Asistența judiciară în materie penală", din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală.

Aceste dispoziții, cuprinse la art. 290-306 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, reprezintă transpunerea în legislația națională a Deciziei-cadru 2005/214/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce a sancțiunilor financiare.

Fac obiectul procedurii recunoașterii și executării, în temeiul dispozițiilor menționate, sancțiunile financiare aplicate de statul emitent care includ, pe lângă amenda penală sau amenda contravențională (prin raportare la natura faptei care a atras aplicarea sancțiunii) la plata căreia a fost obligată persoana prin hotărârea autorității statului emitent, și alte sume stabilite prin aceeași hotărâre, respectiv: cheltuieli judiciare sau administrative generate de desfășurarea procedurii, sume de bani pe care persoana în sarcina căreia s-a reținut comiterea infracțiunii sau contravenției este obligată să le plătească unui fond public sau unei organizații de asistență a victimelor ori sume de bani ce reprezintă despăgubiri acordate victimei care nu s-a constituit parte civilă.

Practica neunitară ce a determinat formularea recursului în interesul legii a fost generată de interpretarea și aplicarea neunitară a dispozițiilor art. 301 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, care stabilesc legea aplicabilă executării sancțiunilor pecuniare, în contextul în care textul utilizează sintagma de pedeapsă pecuniară, iar nu pe cel de sancțiune pecuniară.

Or, trebuie observat că varianta în limba engleză a Deciziei-cadru 2005/214/JAI operează în mod consecvent fie cu noțiunea de criminal offence, fie cu termenul offence, comparativ cu varianta tradusă oficial în limba română, care vorbește de pedeapsă pecuniară și în materia contravențiilor.

Recunoașterea și executarea sancțiunilor pecuniare aplicate de autorități din state membre ale Uniunii Europene reprezintă o formă de cooperare judiciară în baza căreia unei hotărâri pronunțate de o autoritate dintr-un alt stat, în anumite cazuri concrete, îi sunt recunoscute pe teritoriul României efecte juridice similare celor pe care le produce o hotărâre a unei autorități române.

Potrivit considerentului (2) al preambulului Deciziei-cadru 2005/214/JAI, aceasta privește aplicarea principiului recunoașterii reciproce a sancțiunilor financiare impuse atât de autoritățile judiciare, cât și de cele administrative, și are drept obiectiv punerea în aplicare a unui mecanism eficient de recunoaștere și de executare transfrontalieră a deciziilor prin care este impusă cu titlu definitiv o sancțiune financiară unei persoane fizice sau unei persoane juridice.

În realizarea acestui obiectiv, legiuitorul european a instituit principiul potrivit căruia dreptul statului emitent guvernează elementele răspunderii penale, în special sancțiunea aplicabilă și entitatea vizată de aceasta, și, totodată, obligația pentru autoritățile statului de executare să accepte aprecierea făcută de autoritatea din statul emitent cu privire la încălcarea normei sale, cu scopul determinat de a asigura recunoașterea.

Cu toate acestea, astfel cum a statuat C.J.U.E. în Hotărârea din 4 martie 2020, Bank BGZ BNP Paribas S.A., C-183/18, pct. 49, Decizia-cadru 2005/214/JAI nu urmărește să realizeze armonizarea legislațiilor statelor membre în materia dreptului penal, ci să garanteze executarea sancțiunilor financiare în cadrul acestor state datorită principiului recunoașterii reciproce, astfel că regulile care guvernează executarea sancțiunii recunoscute sunt acelea prevăzute în dreptul statului de executare.

Decizia-cadru nu urmărește nici să stabilească reguli speciale și uniforme în statele membre referitoare la faza de executare a sancțiunilor recunoscute, ci, stabilește, prin articolul 9, că executarea sancțiunilor financiare recunoscute trebuie să fie realizată în același mod, ca în cazul oricărei sancțiuni financiare care ar fi aplicată de autoritățile din statul executant.

Analizând legislația națională română, se remarcă faptul că legea care guvernează executarea unei sancțiuni depinde de natura acesteia.

Astfel, în cazul amenzii penale, executarea este guvernată de legea penală și procesual penală, conform dispozițiilor art. 559, 560 și 561 din Codul de procedură penală și art. 22 și 23 din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate, dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, termenul de prescripție a executării pedepsei amenzii fiind prevăzut la art. 162 alin. (1) lit. c), respectiv la art. 149 din Codul penal.

În cazul amenzii contravenționale, executarea acesteia este reglementată de dispozițiile art. 39 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor și ale art. 215 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, similar oricărei creanțe fiscale, termenul de 5 ani de prescripție a executării fiind prevăzut de art. 215 alin. (1) din Codul de procedură fiscală.

De asemenea, în situația cheltuielilor judiciare avansate de stat, stabilite prin hotărârile penale, dacă punerea în executare este reglementată de dispozițiile art. 577 și 578 din Codul de procedură penală, executarea acestora este guvernată de Codul de procedură fiscală, conform dispozițiilor privitoare la executarea creanțelor fiscale, fiind, în esență, drepturi patrimoniale care rezultă dintr-un raport de drept material fiscal, cu privire la aceste categorii de sancțiuni fiind aplicabil termenul de prescripție a executării, prevăzut de art. 215 din Codul de procedură fiscală.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut că, dacă s-ar reține cea de-a doua orientare jurisprudențială, respectiv că dispozițiile art. 301 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală stabilesc un regim unitar privind executarea aplicabil tuturor sancțiunilor financiare recunoscute, respectiv cel specific pedepsei amenzii, instituție aparținând dreptului penal, s-ar încălca scopul și domeniul de incidență ale Deciziei-cadru 2005/214/JAI, astfel cum au fost concepute de legiuitorul european, respectiv de a asigura recunoașterea și executarea sancțiunilor, nu de a reglementa și modalitatea și regimul de executare prin modificarea și uniformizarea dreptului național al fiecărui stat membru incident în materie de executare.

De asemenea, prin raportare la faptul că o astfel de interpretare ar conduce, în definitiv, prin aplicarea dispozițiilor art. 302 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, la posibilitatea înlocuirii unei sancțiuni contravenționale cu pedeapsa închisorii în caz de neexecutare ar însemna, pe de o parte, faptul că legiuitorul român ar modifica în mod fundamental principii de bază ale dreptului românesc, fără ca acțiunea să fie justificată de necesitățile transpunerii deciziei-cadru menționate, și, pe de altă parte, faptul că ar acționa prin încălcarea dispozițiilor art. 23 alin. (13) din Constituție, care prevăd că sancțiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală.

Se observă că doar în situația în care, pentru determinarea legii aplicabile executării, aprecierea naturii sancțiunii se face potrivit legii române, s-ar asigura cadrul juridic adecvat care să permită executarea efectivă a sancțiunii aplicate de statul membru emitent, fiind respectat astfel scopul decizieicadru.

În concluzie, a reținut prima orientare jurisprudențială, respectiv că executarea sancțiunii pecuniare după recunoașterea sa este guvernată de legea statului de executare care reglementează respectiva sancțiune, în funcție de natura sa, inclusiv în ceea ce privește termenul de prescripție a executării.

În ceea ce privește cea de-a doua problemă de drept sesizată, punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, exprimat în sesizarea formulată, este în sensul celei de-a doua orientări jurisprudențiale, respectiv că începutul cursului termenului de prescripție a executării sancțiunii pecuniare aplicate de o autoritate a unui stat membru al Uniunii Europene, ce a fost recunoscută de o instanță română, se calculează prin raportare la data rămânerii definitive a hotărârii prin care autoritatea străină a aplicat sancțiunea pecuniară.

S-a arătat că atât în cazul amenzii penale, cât și în cazul amenzii contravenționale ori al celorlalte categorii de sancțiuni pecuniare care fac obiectul procedurii de recunoaștere și executare, hotărârea prin care autoritatea străină a dispus aplicarea acestora reprezintă fie o hotărâre de condamnare, în sensul art. 162 alin. (2) și (3) din Codul penal, fie o hotărâre de obligare la plata unei obligații fiscale - un titlu de creanță și, totodată, titlu executoriu, în sensul art. 266 1 și 266 4 din Codul de procedură fiscală.

Această concluzie reiese și din interpretarea dispozițiilor art. 299 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, care reglementează motivele de nerecunoaștere și neexecutare și care prevăd că instanța verifică, în cadrul procedurii de recunoaștere a sancțiunii pecuniare, dacă executarea hotărârii este prescrisă potrivit legii române, cursul termenului neputând fi determinat decât prin raportare la data rămânerii definitive a hotărârii autorității din statul emitent.

Hotărârea prin care instanța română a recunoscut sancțiunea pecuniară are doar rolul de a constata dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală și de Decizia-cadru 2005/214/JAI, astfel încât hotărârea autorității dintr-un stat membru să producă și pe teritoriul statului român aceleași efecte juridice ca în statul emitent, scopul fiind acela al sancționării efective a persoanei vizate de hotărârea autorității respective, fiind o concretizare a principiului recunoașterii reciproce ce guvernează cooperarea judiciară în cadrul Uniunii Europene.

Astfel, întrucât hotărârea de recunoaștere a sancțiunii pecuniare pronunțată de instanța română nu reprezintă nici o hotărâre de condamnare (în cazul amenzii penale), nici o hotărâre care să constituie titlu de creanță fiscală (în cazul amenzii contravenționale și al celorlalte categorii de sancțiuni pecuniare), începutul cursului termenului de prescripție a executării sancțiunii nu se determină prin raportare la aceasta.

Concluzia care se impune este că începutul cursului termenului de prescripție a executării sancțiunii pecuniare se stabilește în raport cu data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate de autoritatea din statul emitent, iar nu de la data hotărârii pronunțate de instanța română prin care s-a procedat la recunoașterea sancțiunii pecuniare. VII. Opiniile exprimate de specialiști

În conformitate cu dispozițiile art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată opinia specialiștilor în drept penal de la facultățile din cadrul Universității București, Universitatea Iași, Universitatea "Babeș-Bolyai" - Cluj-Napoca și Universitatea de Vest - Timișoara cu privire la chestiunea de drept care formează obiectul recursului în interesul legii.

Nu au fost transmise la dosarul cauzei puncte de vedere cu privire la problema de drept supusă interpretării unitare. VIII. Raportul asupra recursului în interesul legii

Judecătorul-raportor a apreciat, cu privire la prima problemă de drept, că legea care guvernează executarea, inclusiv termenul de prescripție a executării sancțiunii recunoscute, depinde de natura acesteia și poate fi Codul penal, cu referire la art. 149 și 162 din Codul penal, în cazul în care sancțiunea pecuniară recunoscută are natura unei amenzi penale, respectiv Codul de procedură fiscală, cu referire la art. 215 din acest act normativ și la art. 39 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, în cazul în care sancțiunea pecuniară recunoscută are natura unei amenzi contravenționale, iar cu privire la cea de-a doua problemă de drept, că data în raport cu care începe să curgă termenul de prescripție a executării, respectiv data la care s-a născut dreptul organului de executare silită de a cere executarea silită a creanțelor fiscale în cazul sancțiunilor pecuniare aplicate de autoritățile din statele membre ale Uniunii Europene și recunoscute prin hotărâre judecătorească de către autoritățile române, este data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate de instanța română prin care s-a procedat la recunoașterea sancțiunii pecuniare. IX. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul-raportor și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele: IX.1. Analiza condițiilor de admisibilitate

Potrivit dispozițiilor art. 471 din Codul de procedură penală, recursul în interesul legii, formulat de titularul îndrituit, învestește Înalta Curte de Casație și Justiție asupra unei chestiuni de drept soluționate diferit de instanțele judecătorești.

Cererea trebuie să cuprindă soluțiile diferite date problemei de drept și argumentele acestora, jurisprudența Curții Constituționale, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curții de Justiție a Uniunii Europene, opiniile relevante exprimate în domeniu, precum și soluția ce se propune a fi pronunțată în recursul în interesul legii. Sub sancțiunea respingerii cererii de recurs, ca inadmisibilă, aceasta trebuie să fie însoțită de copii ale hotărârilor judecătorești definitive din care să rezulte că problema de drept care formează obiectul judecății a fost soluționată diferit de instanțele judecătorești [art. 471 alin. (3) din Codul de procedură penală].

Sub aspectul condițiilor de admisibilitate, art. 472 din Codul de procedură penală prevede că "recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează la cerere".

Verificând regularitatea învestirii Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport cu textele de lege prezentate, care enumeră, în categoria subiecților de drept care pot promova recurs în interesul legii, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, se constată că această primă cerință referitoare la titularul dreptului de sesizare este îndeplinită.

De asemenea, analizând hotărârile judecătorești anexate cererii de recurs în interesul legii, care relevă existența unei practici neunitare, cristalizată în două orientări jurisprudențiale diferite cu privire la cele două probleme de drept a căror dezlegare se solicită, se constată îndeplinită și cea de-a doua condiție de admisibilitate prevăzută de art. 472 din Codul de procedură penală.

Ca urmare, se constată îndeplinite toate condițiile de admisibilitate ale prezentului recurs în interesul legii. IX.2. Dispoziții legale relevante Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, cu modificările și completările ulterioare Art. 290. - Definiții În sensul prezentei secțiuni: (1) prin hotărâre se înțelege, indiferent de denumirea acesteia, cum ar fi încheiere, sentință, decizie, ordonanță, rezoluție sau proces-verbal de constatare, o hotărâre definitivă pronunțată de un organ de urmărire penală, o instanță, precum și de alte autorități care, potrivit legii, sunt considerate ca fiind judiciare ori de către o autoritate administrativă, prin care o persoană fizică sau juridică a fost obligată la plata unei sancțiuni pecuniare, atunci când hotărârea a fost luată de: a) o autoritate judiciară, ca urmare a săvârșirii unei fapte care, potrivit legislației statului emitent, este infracțiune; b) o autoritate, alta decât una judiciară, în legătură cu o faptă care, potrivit legislației statului emitent, este infracțiune, dacă persoana fizică sau juridică sancționată a avut posibilitatea să solicite judecarea cauzei de o autoritate judiciară competentă și în materie penală; c) o autoritate, alta decât una judiciară, în legătură cu o faptă care, potrivit legislației statului emitent, constituie o încălcare a normelor legale, dacă persoana fizică sau juridică sancționată a avut posibilitatea să solicite judecarea cauzei de către o autoritate judiciară competentă și în materie penală; d) o autoritate judiciară competentă și în materie penală, atunci când decizia a fost luată în legătură cu o hotărâre prevăzută la lit. c); (...) Art. 292. - Condiții privind punerea în executare a unor sancțiuni pecuniare (1) Punerea în executare a unei sancțiuni pecuniare aplicate pentru încălcarea de către o persoană fizică sau juridică a unor norme de drept penal sau a altor norme legale se realizează în temeiul dispozițiilor prezentei secțiuni, dacă sancțiunea pecuniară constă într-o sumă de bani de cel puțin 70 de euro sau echivalentul în lei al acestei sume: a) la plata căreia persoana fizică sau juridică a fost obligată printr-o hotărâre executorie, cu titlu de amendă penală sau administrativă, după caz; sau b) reprezentând despăgubiri acordate, prin aceeași hotărâre executorie, părții vătămate care nu s-a constituit parte civilă, atunci când instanța s-a aflat în exercitarea competenței sale în materie penală; c) la plata căreia persoana fizică sau juridică a fost obligată cu titlu de cheltuieli judiciare sau administrative; d) care trebuie să fie virată către un fond public sau al unei organizații de asistență a victimelor, la plata căreia persoana fizică sau juridică a fost obligată prin aceeași hotărâre executorie. Art. 294. - Încetarea executării Autoritatea judiciară emitentă română aduce imediat la cunoștință autorității competente din statul de executare orice hotărâre sau măsură în urma căreia hotărârea încetează să mai fie executorie sau este retrasă din statul de executare din orice alt motiv. Art. 297. - Domeniul de aplicare (1) Următoarele infracțiuni, dacă se pedepsesc în statul emitent, astfel cum sunt definite de legislația statului emitent, dau loc, conform prevederilor deciziei-cadru și fără a fi necesară verificarea dublei incriminări a faptei, la recunoașterea și executarea hotărârilor: 1. participarea la un grup criminal organizat; 2. terorismul; 3. traficul de persoane; 4. exploatarea sexuală a copiilor și pornografia infantilă; 5. traficul ilicit de droguri și substanțe psihotrope; 6. traficul ilicit de arme, muniții și substanțe explozive; 7. corupția; 8. frauda, inclusiv cea care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităților Europene în înțelesul Convenției din 26 iulie 1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene; 9. spălarea produselor infracțiunii; 10. falsificarea de monedă, inclusiv contrafacerea monedei euro; 11. fapte legate de criminalitatea informatică; 12. infracțiuni împotriva mediului, inclusiv traficul ilicit de specii de animale pe cale de dispariție și de specii și soiuri de plante pe cale de dispariție; 13. facilitarea intrării și șederii ilegale; 14. omorul, vătămarea corporală gravă; 15. traficul ilicit de organe și țesuturi umane; 16. răpirea, lipsirea de libertate în mod ilegal și luarea de ostatici; 17. rasismul și xenofobia; 18. furtul organizat sau armat; 19. traficul ilicit de bunuri culturale, inclusiv antichități și opere de artă; 20. înșelăciunea; 21. racketul și extorcarea de fonduri; 22. contrafacerea și pirateria produselor; 23. falsificarea de acte oficiale și uzul de fals; 24. falsificarea de mijloace de plată; 25. traficul ilicit de substanțe hormonale și alți factori de creștere; 26. traficul ilicit de materiale nucleare sau radioactive; 27. traficul de vehicule furate; 28. violul; 29. incendierea cu intenție; 30. crime aflate în jurisdicția Curții Penale Internaționale; 31. sechestrarea ilegală de nave sau aeronave; 32. sabotajul; 33. comportamente care încalcă reglementările privind traficul rutier, inclusiv încălcări ale reglementărilor privind orele de condus și perioadele de odihnă și reglementările privind bunurile periculoase; 34. contrabanda cu mărfuri; 35. încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală; 36. amenințări și acte de violență împotriva persoanelor, inclusiv violența din cadrul evenimentelor sportive; 37. prejudicii supuse legii penale; 38. furtul; 39. infracțiuni stabilite de statul emitent cu scopul de a pune în aplicare obligațiile ce reies din instrumentele internaționale adoptate conform Tratatului de instituire a Comunității Europene*) sau conform titlului VI din Tratatul privind Uniunea Europeană. *) Prin Tratatul de la Lisabona, Tratatul de instituire a Comunității Europene a fost redenumit "Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene" și a dispus că termenii "Comunitatea" sau "Comunitatea Europeană" se înlocuiesc cu "Uniunea", cuvintele "Comunităților Europene" sau "ale CEE" se înlocuiesc cu "(ale) Uniunii Europene". (2) Pentru alte fapte decât cele prevăzute la alin. (1), executarea sancțiunii pecuniare este subordonată condiției ca fapta la care se referă hotărârea autorității judiciare sau administrative străine să fie prevăzută și de legea română. Art. 299. - Motivele de nerecunoaștere și neexecutare (...) (2) În afara cazului prevăzut la art. 297 alin. (2), autoritatea judiciară română de executare poate refuza să recunoască și să execute hotărârea și dacă se stabilește că: (...) b) executarea hotărârii este prescrisă conform legii române, iar hotărârea se referă la fapte care intră în competența instanțelor române. Art. 301. - Legea care guvernează executarea (1) Fără a aduce atingere dispozițiilor art. 302, executarea hotărârii este guvernată de legea română în același mod ca în cazul unei pedepse pecuniare aplicate de o instanță judecătorească română. Numai autoritățile române au competența de a decide asupra procedurilor de executare și de a stabili toate măsurile legate de aceasta, inclusiv motivele de încetare a executării. (...) Art. 302. - Înlocuirea pedepsei pecuniare Dacă executarea unei hotărâri nu este posibilă, fie total, fie parțial, autoritatea judiciară română de executare poate dispune înlocuirea amenzii, în condițiile art. 63 sau 64 din Codul penal. Art. 304. - Încetarea executării când România este stat de executare Autoritățile române încetează executarea hotărârii imediat ce sunt informate de autoritatea competentă din statul emitent cu privire la orice hotărâre sau măsură luată conform art. 294. Decizia-cadru 2005/214/JAI din 24 februarie 2005 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce a sancțiunilor financiare Articolul 9 Legea care guvernează executarea (1) Fără a aduce atingere alineatului (3) din prezentul articol și articolului 10, executarea deciziei este guvernată de legislația statului executant în același mod ca o sancț