Decizia nr. 23/2024 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 474/1/2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 474/1/2024 este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bacău - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal în vederea lămuririi următoarelor probleme de drept: Dacă, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 781 alin. (1), art. 783 alin. (2) și ale art. 790 alin. (1) și (4) din Codul de procedură civilă, se consideră terț poprit a fi cel care: a) nu deține niciun raport juridic obligațional cu debitorul urmărit; b) nu datorează sau nu va datora în viitor nicio sumă de bani debitorilor urmăriți; c) nu deține sume în numele acestor debitori urmăriți; d) este parte contractuală într-un contract de prestări servicii, în cuprinsul căruia se menționează în mod expres că nu este și nu poate fi considerată terț poprit, dar, cu toate acestea, anumite instanțe de fond ignoră acest lucru; e) în temeiul respectivului contract de prestări servicii, titularul contului în lei este E.M.I. (instituția emitentă de monedă electronică stabilită și autorizată în Lituania), cont colector ce se debitează exclusiv E.M.I. și nu de clienții acestuia (în cazul de față, debitorul urmărit în dosarul execuțional); f) nu este titularul contului colector sau conturilor asociate acestuia și nu deschide conturi de plată debitorilor urmăriți, iar aceștia din urmă nu sunt beneficiarii reali ai respectivelor conturi virtuale; g) nu emite instrucțiuni de plată cu privire la efectuarea unor plăți din contul colector și nici nu primește instrucțiuni de plată din partea debitorilor urmăriți.

Magistratul-asistent învederează că, la dosarul cauzei, au fost depuse raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, punct de vedere și supliment la acesta din partea Libra Internet Bank - S.A. și memoriu al Consiliului Patronatelor Bancare din România.

Președintele completului, doamna judecător Mariana Constantinescu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Bacău - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 19 decembrie 2023, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior menționată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul instanței supreme cu nr. 474/1/2024. II. Normele de drept intern incidente

Codul de procedură civilă: Art. 781. - " (1) Sunt supuse urmăririi silite prin poprire sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului ori deținute în numele său de o a treia persoană sau pe care aceasta din urmă i le va datora în viitor, în temeiul unor raporturi juridice existente. De asemenea, în condițiile art. 733 alin. (1), pot fi poprite și bunurile mobile corporale ale debitorului deținute de un terț în numele său". Art. 783. - " (2) În adresa de înființare a popririi i se va pune în vedere celei de-a treia persoane, care devine, potrivit alin. (1), terț poprit, interdicția de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile mobile pe care i le datorează ori pe care i le va datora, declarându-le poprite în măsura necesară pentru realizarea obligației ce se execută silit". Art. 790. - " (1) Dacă terțul poprit nu își îndeplinește obligațiile ce îi revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă, a liberat-o debitorului poprit, creditorul urmăritor, debitorul sau executorul judecătoresc, în termen de cel mult o lună de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi. [...]". " (4) Dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit îi datorează sume de bani debitorului, instanța va da o hotărâre de validare a popririi, prin care îl va obliga pe terțul poprit să îi plătească creditorului, în limita creanței, suma datorată debitorului, iar, în caz contrar, va hotărî desființarea popririi". III. Expunerea succintă a procesului

La 15 iulie 2022, Judecătoria Bacău a încuviințat executarea silită a debitorului, persoană fizică, în baza titlului executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 6.116/2021 din 14 decembrie 2021, pronunțată de aceeași instanță în Dosarul nr. 13.501/180/2021.

La 29 iulie 2022, executorul judecătoresc a înființat poprirea asupra cotei de 1/3 din venitul net lunar al debitorului, în temeiul raporturilor juridice existente, conform răspunsului oferit de Agenția Națională de Administrare Fiscală (A.N.A.F.).

Adresa a fost comunicată terțului poprit la 16 august 2022. Cu toate acestea, terțul poprit nu și-a îndeplinit obligațiile ce îi reveneau pentru efectuarea popririi. Astfel, terțul poprit, instituție bancară, nu a dat curs solicitării organului de executare silită și nu a răspuns în termenul de 5 zile indicat de acesta, conform art. 787 alin. (1) din Codul de procedură civilă, și nici în cursul termenului legal de 30 de zile, potrivit art. 790 alin. (1) din același cod.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bacău, la 12 septembrie 2022, cu nr. 12.060/180/2022, creditorul, societate, a solicitat în contradictoriu cu debitorul, persoană fizică și terțul poprit, instituție bancară ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună admiterea cererii de validare a popririi împotriva terțului poprit.

Terțul poprit a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive față de împrejurarea că instituția bancară a stabilit o relație contractuală cu o instituție emitentă de monedă electronică, stabilită și autorizată în Lituania (EMI), anume Revolut Payments UAB, care, în esență, a constat în: a) instituția bancară a deschis un cont curent în lei cu titular unic EMI (contul colector EMI); b) contul colector EMI funcționează ca un cont colector unic pentru creditări/alimentări/încasări în lei de către/din partea clienților EMI, în timp ce debitările/plățile din contul colector EMI sunt ordonate exclusiv de către EMI pentru clienții săi; c) contul colector EMI va putea fi creditat de către clienții EMI, dar va putea fi debitat exclusiv de EMI; d) instituția bancară a alocat la deschiderea contului colector EMI un cod IBAN unic pe numele EMI.

În această situație, în raport cu prevederile art. 781 alin. (1) din Codul de procedură civilă, instituția bancară nu datorează și nu va datora în viitor nicio sumă de bani clienților Revolut, debitori urmăriți în dosarul execuțional instrumentat (sau orice alt viitor dosar execuțional), întrucât nu deține astfel de sume în numele acestora și nu există raporturi juridice între aceasta și clienții Revolut.

Pe fondul cauzei, s-a arătat că aceste conturi bancare asociate, identificate cu IBAN-uri românești, sunt conturi legate între ele prin faptul că un cont curent este considerat rădăcină/colector, iar încasările realizate prin restul conturilor asociate sunt redirecționate automat și imediat în contul rădăcină, singurul care are sold.

EMI figurează ca unic titular atât al contului colector/rădăcină, cât și al conturilor asociate acestuia, astfel cum sunt acestea identificate prin IBAN, și este raportat ca atare de către instituția bancară, inclusiv la A.N.A.F.

Potrivit prevederilor contractuale, EMI poate aloca clienților săi conturile asociate, scopul fiind o mai facilă evidență și reconciliere a încasărilor în lei. Prin această structură, instituția bancară pune la dispoziția EMI suportul tehnic necesar, astfel încât EMI poate identifica încasările și plățile derulate de acesta în numele clienților proprii, utilizând în acest scop conturile asociate ce îi sunt emise de instituția bancară.

EMI este singurul care poate instructa instituția bancară, prin canalele puse la dispoziție, cu privire la efectuarea unei plăți din contul colector, în urma dispozițiilor date acestuia prin aplicația proprie de către clienții săi. Altfel spus, banca nu poate, în mod unilateral, debita/credita sau efectua orice altă operațiune, fără instrucțiunile primite din partea EMI prin metoda evocată anterior, iar clienții EMI nu pot da instrucțiuni de plată instituției bancare din conturile asociate, nu pot depune sau retrage numerar din aceste conturi.

Nu există vreun temei contractual sau legal pentru a considera că, prin alocarea de către EMI a conturilor asociate către clienții lor, aceștia ar deveni, în vreun fel, clienți ai instituției bancare, fiind transferați, fără știința lor și, în orice caz, fără vreo manifestare de voință din partea acestora, între cele două entități, cu atât mai mult cu cât banca nu are acces la datele de identificare ale clienților EMI, colectate de aceștia în scopul îndeplinirii obligațiilor ce le revin.

În contextul în care între instituția bancară și clientul EMI nu există raporturi obligaționale, există riscul ca unii clienți ai EMI să se folosească de această situație în scopul eludării obligațiilor ce le revin în calitate de debitori în cadrul unor proceduri de executare silită.

Prin Sentința civilă nr. 2.832/2023 din 30 mai 2023, Judecătoria Bacău - Secția civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de terțul poprit, instituție bancară, a admis cererea formulată de creditorul, persoană juridică, a validat poprirea înființată prin Adresa nr. 373/2022 emisă la 29 iulie 2022 de executorul judecătoresc și a obligat terțul poprit să plătească creditoarei suma de 4.348,76 lei, pe măsura alimentării contului deschis pe seama debitorului de către Revolut Bank UAB.

În motivare, cu privire la excepția invocată, s-a reținut că instituția bancară, deși nu datorează efectiv bani debitorului, este parte în raportul juridic dedus judecății, întrucât debitorul are cont virtual asociat deschis la această bancă, prin intermediul căruia se derulează operațiuni și plăți, cont aflat în administrarea terțului poprit.

Poprirea conturilor bancare este o modalitate de executare silită prevăzută de Codul de procedură civilă, fiind unanim admis că au calitate de terți popriți băncile care administrează conturile debitorilor urmăriți silit; în concret, pot fi poprite conturile prin care debitorii urmăriți operează plăți sau primesc sume de bani și cărora băncile le-au atribuit coduri IBAN, prin urmare, instituția bancară, care administrează contul respectiv și i-a atribuit cod IBAN, are calitate procesuală pasivă.

Instanța a înlăturat susținerea că aceste conturi sunt accesorii/virtuale sau că au fost atribuite debitorilor de către Revolut și nu de către instituția bancară, deoarece atribuirea codurilor IBAN se face în conformitate cu Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 2/2004 privind utilizarea codurilor IBAN în România, cu modificările și completările ulterioare (denumit în continuare, Regulamentul nr. 2/2004), iar în cuprinsul acestuia nu se face vorbire despre coduri IBAN accesorii sau virtuale; potrivit art. 1, "cod IBAN" (acronim pentru International Bank Account Number) înseamnă un șir de caractere care identifică în mod unic la nivel internațional contul unui client la o instituție, cont utilizat pentru procesarea plăților în cadrul sistemelor de plăți sau prin schemele de tip bănci corespondent, iar "instituție" înseamnă oricare dintre următoarele: instituție de credit autorizată de Banca Națională a României, Trezoreria Statului și Banca Națională a României; "generarea codurilor IBAN" înseamnă procesul, desfășurat o singură dată, de creare a unui unic cod IBAN pentru un cont.

Potrivit art. 2 din Regulamentul nr. 2/2004, instituțiile vor genera și utiliza coduri IBAN, pentru conturile clienților acestora, utilizate în scopul efectuării de plăți, în lei sau în orice altă monedă, prin sistemele de plăți sau prin schemele de tip bănci corespondent. În vederea efectuării de plăți prin intermediul sistemelor de plăți sau prin schemele de tip bănci corespondent, instituțiile vor notifica clienților lor codurile IBAN atribuite în conformitate cu prevederile regulamentului anterior menționat, acestea urmând să fie menționate în extrasele de cont și în toate celelalte rapoarte referitoare la conturile respective emise de instituții clienților. Fiecare instituție este responsabilă pentru generarea corectă a codurilor IBAN, corespunzătoare conturilor clienților săi și pentru transmiterea acestora către clienți.

Prin urmare, cea care atribuie cod IBAN și își asumă operațiunile efectuate prin aceste conturi este instituția bancară însăși, iar Revolut, care este o entitate din Lituania, nu poate atribui cod IBAN în România (virtual sau orice alt cod), având în vedere structura IBAN de la art. 4 din Regulamentul nr. 2/2004 și regulile de atribuire prevăzute de acesta.

Pe fondul acțiunii, pentru a se dispune măsura popririi, se cere îndeplinită inclusiv condiția ca sumele să fie deținute în numele său de o a treia persoană sau pe care aceasta din urmă i le va datora în viitor, în temeiul unor raporturi juridice existente.

Legea nu prevede condiția ca raporturile juridice preexistente să fie stabilite direct între debitor și terțul poprit. Așa fiind, chiar și în cazul în care s-ar reține că acel cod IBAN a fost alocat Revolut și nu debitorului, instanța a reținut că debitorul este beneficiarul real al contului, iar Revolut este un mandatar fără reprezentare în relația bancă și debitor, astfel că nu există impedimente reale în ceea ce privește validarea, fiind de necontestat că terțul poprit este entitatea care a atribuit cod IBAN contului în cauză, prin intermediul căruia debitorul urmărit efectuează plăți către alte persoane.

Împotriva acestei sentințe, instituția bancară a formulat apel, solicitând desființarea sentinței apelate și respingerea cererii de validare a popririi.

În susținerea motivelor de apel, cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive, s-a arătat că instanța de fond a făcut o confuzie între un IBAN clasic (a cărui existență poate fi identificată în sistem folosind numele sau C.N.P.-ul debitorului urmărit) și un VIBAN folosit în scop tehnico-operațional și asociat contului colector deținut de Revolut.

Astfel, codul IBAN, așa cum este definit legal de Regulamentul nr. 2/2004, este un identificator al unui cont bancar, nu un cont bancar, este atribuit o singură dată și este unic pentru un cont deschis unui client la o bancă, cont utilizat pentru procesarea plăților.

Codul IBAN nu se confundă cu contul clientului deschis la instituția bancară, ci desemnează o noțiune distinctă, reprezentând doar o convenție, un mijloc de identificare standardizat la nivel internațional aferent contului clientului deschis.

Un VIBAN, în schimb, nu este definit la nivel de legislație, iar la nivelul fișei de produs cont curent cu multiple IBAN-uri asociate, IBAN-urile suplimentare, funcționând ca alias-uri ale IBAN-ului principal, nu pot ține sold.

Ori de câte ori un debitor plătește unui IBAN virtual, fondurile vor ajunge imediat în contul bancar fizic al societății la care este asociat IBAN virtual (Revolut, în cazul de față).

VIBANs nu îndeplinesc caracteristicile unor conturi de plăți, ci sunt doar niște identificatoare menite a redirecționa încasările către contul unic rădăcină/colector (Master Account), funcționând ca alias-uri/măști/avatare ale Master Account, fără a avea atașate conturi sau subconturi de orice tip deschise de instituția bancară, orice sumă transferată către vreun cod virtual intrând automat în Master Account și urmând a fi folosită de către EMI exclusiv pentru scopuri administrative, de reconciliere, în vederea alocării sumelor creditate în Master Account către fiecare client EMI.

În aceste condiții, rezultă că nu există niciun raport obligațional între instituția bancară și debitorul urmărit, astfel încât, lipsind situația premisă, anume calitatea de terț poprit, se impune admiterea excepției invocate.

Pe fond, s-a arătat că debitorul urmărit nu este titularul conturilor deschise la instituția bancară, că nu există nicio informație potrivit căreia s-ar putea identifica debitorul urmărit de executorul judecătoresc, la rubrica detalii plăți putând fi inserate orice informații de către operator, independent de voința băncii și că instituția bancară nu deține niciun control asupra exactității/caracterului complet al datelor.

Totodată, conturile puse la dispoziția EMI, numite "conturi asociate", identificate cu IBAN-uri românești, sunt conturi legate între ele prin faptul că un cont curent (deținut de Revolut) este considerat rădăcină/colector (uneori acesta are și rol de cont de protejare a fondurilor clienților), astfel încât toate încasările realizate prin restul conturilor asociate se vor redirecționa automat și imediat în contul rădăcină, singurul care ține sold. Încasările, fiind redirecționate imediat și automat către contul rădăcină, singurul creditat, restul conturilor asociate nu vor ține sold. În egală măsură, clienții EMI nu pot da instrucțiuni de plată instituției bancare din conturile bancare asociate, nu pot depune sau retrage numerar din aceste VIBAN-uri.

Potrivit prevederilor art. 2 lit. d) pct. 2 din Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, cu modificările și completările ulterioare, serviciile bancare prestate de instituția bancară în această situație reprezintă servicii prestate în contextul unor relații transfrontaliere de corespondent cu EMI, înregistrată și autorizată în Spațiul Economic European, cu respectarea prevederilor Directivei (UE) 2015/849. Astfel, clientul instituției bancare este exclusiv EMI și nu clienții acestuia din urmă.

Toate conturile menționate anterior sunt raportate la A.N.A.F. ca având titular pe Revolut, situație în care teoriile instanței de fond sunt evident nefondate.

În cadrul soluționării apelului, la termenul din 19 decembrie 2023, Tribunalul Bacău - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu dezlegarea chestiunii de drept ce face obiectul prezentului dosar și suspendarea judecării cauzei. IV. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării

Instanța de trimitere a arătat că, în raport cu prevederile art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă, sunt îndeplinite condițiile privind admisibilitatea cererii.

Astfel, sesizarea s-a făcut în cadrul unui dosar aflat în stare de judecată, respectiv Dosarul nr. 12.060/180/2022 înregistrat pe rolul Tribunalului Bacău - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal.

Instanța care sesizează, Tribunalul Bacău, este învestită cu soluționarea cauzei în apel, potrivit dispozițiilor art. 791 din Codul de procedură civilă, obiectul cauzei fiind apelul declarat împotriva unei hotărâri pronunțate de Judecătoria Bacău, în primă instanță (validare poprire).

Chestiunea de drept a cărei lămurire se cere este nouă și nu rezultă că ar face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, problema de drept este veritabilă, fiind necesară interpretarea textelor pentru a se stabili corelațiile dintre texte și principiile de drept ale Uniunii Europene în materie, și soluționarea cauzei pe fond depinde de dezlegarea întrebărilor adresate instanței supreme. V. Punctul de vedere al instanței de trimitere

Tribunalul Bacău a apreciat că utilizatorii Revolut nu sunt clienții instituției bancare, aceasta neavând încheiat niciun contract cu utilizatorii Revolut și nu acționează în calitate de depozitar al acesteia. În plus, nu există niciun raport juridic obligațional între instituția bancară și debitorul urmărit, iar aceasta nu poate fi considerată mandatar al Revolut.

A menționat că Revolut deschide conturi în nume propriu, pe care le utilizează pentru a opera plățile solicitate de către clienții săi, astfel că o plată ce se face de Revolut, la solicitarea clientului său, se va realiza exclusiv cu mijloacele și resursele acestuia.

Instituția bancară are încheiat un parteneriat cu Revolut Bank UAB prin care îi pune acesteia la dispoziție conturi identificate cu IBAN în vederea menținerii unei evidențe a încasărilor/plăților în RON aferente clienților săi. Prin deschiderea acestor conturi, având ca titular pe Revolut Bank UAB, clienții Revolut nu devin clienții apelantei, cea din urmă nu intră în niciun fel de angajament contractual cu aceștia.

Revolut Bank UAB figurează ca unic titular al conturilor în RON deschise de instituția bancară prin care derulează tranzacții pentru clienții săi și este singura entitate care o poate instructa în legătură cu conturile al căror titular este.

În concluzie, s-a apreciat că între instituția bancară și debitor nu există niciun raport juridic obligațional în legătură cu facilitatea pusă la dispoziția acestuia de către Revolut. VI. Punctul de vedere al părților

Apelanta instituție bancară a arătat că relația cu Revolut este în baza unui contract de prestări servicii, căruia i-a alocat un cont colector, un cont matcă, acesta primind toate sumele de bani, iar utilizatorul nu poate fi identificat. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

Curțile de apel nu au o jurisprudență în materie, neavând competența soluționării unor astfel de litigii.

Conform jurisprudenței dezvoltate la nivelul judecătoriilor și tribunalelor - cea care a fost valorificată (iar nu opiniile exprimate de judecători, în cadrul unor dezbateri teoretice și a unor ședințe de lucru), față de dispozițiile art. 520 alin. (11), coroborat cu art. 516 alin. (7) din Codul de procedură civilă, care face referire la soluțiile diferite date problemei de drept - a rezultat că există o abordare unitară asupra acestei chestiuni.

Astfel, jurisprudența judecătoriilor sectoarelor 1, 4 și 5, precum și a Tribunalului Ilfov este în sensul celei exprimate de completul care a sesizat cu întrebare prealabilă.

Analiza punctelor de vedere înaintate a permis identificarea mai multor orientări.

Într-o primă orientare, s-a apreciat că o persoană care nu se află în raporturi juridice cu debitorul, în temeiul cărora să datoreze acestuia sume de bani, titluri de valoare sau alte bunuri mobile incorporale, nu poate avea calitate de terț poprit, în sensul dispozițiilor legale incidente. Acest aspect rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 781 alin. (1), art. 783 alin. (2) și ale art. 790 alin. (1) și (4) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora poate avea calitate de terț poprit persoana care, în cadrul procedurii popririi, datorează debitorului urmărit, în baza unor raporturi juridice, sume de bani, titluri de valoare ori alte bunuri mobile incorporale.

S-a considerat că, în cazul particular al utilizatorilor Revolut/conturilor Revolut, atât timp cât banca nu are raporturi juridice directe cu utilizatorul conturilor Revolut, aceasta nu datorează sume debitorului și nu poate avea calitatea de terț poprit.

Astfel, utilizatorii Revolut nu sunt clienții băncii, ci conturile sunt alocate direct de emitentul de monedă electronică, acesta din urmă fiind cel care atribuie fiecărui deținător de card conturile alocate, conform parteneriatului încheiat între bancă și emitentul de monedă electronică.

Între bancă și emitentul de monedă electronică există o relație contractuală ce presupune că banca a deschis un cont curent în lei cu titular unic EMI - contul colector EMI ce funcționează ca un cont colector unic pentru creditări/alimentări/încasări/în lei de către/din partea clienților EMI, în timp ce debitele/plățile din contul colector EMI vor fi ordonate exclusiv de către EMI pentru clienții săi; contul colector EMI va putea fi creditat de către clienții EMI, dar va putea fi debitat exclusiv de către EMI, iar banca a alocat la deschiderea contului colector EMI un cod IBAN unic pe numele EMI.

Prin urmare, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 781 alin. (1), art. 783 alin. (2) și ale art. 790 alin. (1) și (4) din Codul de procedură civilă, niciuna dintre persoanele aflate în situațiile menționate în întrebarea instanței de sesizare nu poate avea calitate de terț poprit.

În acest sens sunt punctele de vedere înaintate de Judecătoria Piatra-Neamț, Tribunalul Covasna, Tribunalul București, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Turnu Măgurele, Curtea de Apel Cluj - Secția a II-a civilă, Judecătoria Bistrița, Tribunalul Specializat Cluj, Judecătoria Iași, Judecătoria Vaslui, Tribunalul Bihor, Judecătoria Răcari, Judecătoria Câmpulung Moldovenesc, Judecătoria Darabani, Curtea de Apel Suceava (există și opinie contrară), Curtea de Apel Târgu Mureș, Judecătoria Timișoara și Judecătoria Sânnicolau Mare.

Corelativ acestei opinii, s-a arătat că se impune a fi verificată existența raportului juridic dintre debitor și terțul poprit, așa cum rezultă din răspunsurile trimise de Judecătoria Întorsura Buzăului, Tribunalul Constanța - Secția a II-a civilă, Tribunalul Brăila, Judecătoria Răducăneni, Tribunalul Argeș, Judecătoria Târgoviște.

De asemenea, s-a apreciat că terț poprit poate fi persoana care: - este parte contractuală într-un contract de prestări servicii, în cuprinsul căruia se menționează în mod expres că nu este și nu poate fi considerată terț poprit, dar, cu toate acestea, anumite instanțe de fond ignoră acest lucru (Judecătoria Târgu-Neamț și Tribunalul Ialomița); - în temeiul respectivului contract de prestări servicii, titularul contului în lei este E.M.I. (instituția emitentă de monedă electronică stabilită și autorizată în Lituania) cont colector ce se debitează exclusiv E.M.I. și nu de clienții acestuia (în cazul de față, debitorul urmărit în dosarul execuțional) - Judecătoria Târgu-Neamț și Tribunalul Ialomița; - nu este titularul contului colector sau conturilor asociate acestuia și nu deschide conturi de plată debitorilor urmăriți, iar aceștia din urmă nu sunt beneficiarii reali ai respectivelor conturi virtuale (Judecătoria Târgu-Neamț).

Judecătoria Pașcani, în interpretarea textelor de lege incidente, a considerat că terțul poprit/a treia persoană este persoana care: a) deține în numele debitorului titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporabile urmăribile datorate debitorului sau pe care acesta din urmă i le va datora în viitor, în temeiul unor raporturi juridice existente; b) persoana care datorează ori i le va datora debitorului - sumele de bani sau bunurile mobile.

Într-o altă orientare, s-a apreciat, în ceea ce privește raporturile juridice dintre debitor și terțul poprit, că acestea sunt exprimate și dovedite sub forma existenței contului deschis, asupra căruia banca a precizat că funcționează ca un cont colector unic pentru creditări/alimentări/încasări de către/din partea clienților EMI - debitorul, în timp ce debitările/plățile din contul colector EMI vor fi ordonate exclusiv de către EMI clienților săi, acesta fiind și motivul pentru care banca are calitate procesuală pasivă în acest litigiu.

Mecanismul invocat se aseamănă unui mandat fără reprezentare, dat de către debitor față de Revolut pentru a-i deschide un cont la o unitate bancară. Chiar dacă contul nu este deschis pe numele debitorului, acesta este beneficiarul real al contului. Aceste considerente sunt în măsură să fundamenteze o soluție de admitere a cererii de validare a popririi.

În acest sens, au opinat Tribunalul Hunedoara, Judecătoria Roman, Tribunalul Ilfov, Judecătoria Pașcani și Judecătoria Bârlad.

Curtea de Apel Craiova nu a înaintat nicio hotărâre judecătorească și nu a formulat niciun punct de vedere cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

Ministerul Public a arătat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii pe chestiunea de drept ce formează obiectul prezentei sesizări. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale și a Înaltei Curți de Casație și Justiție

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 324/2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 678 din 14 august 2019, a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 729 alin. (1), art. 781 alin. (1) și (5) și ale art. 787 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, iar prin Decizia nr. 837/2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 497 din 19 mai 2022, a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Nu a fost identificată jurisprudență relevantă la nivelul instanței supreme. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea nu întrunește toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. X. Înalta Curte de Casație și Justiție

Deosebit de analiza condițiilor de admisibilitate, astfel cum sunt reglementate de art. 519 din Codul procedură civilă, se impun unele considerații asupra caracterului superficial și lacunar al încheierii de sesizare ce a fost înaintată Înaltei Curți de Casație și Justiție. Chiar dacă aspectele ce urmează a fi prezentate nu conduc la invalidarea procesuală a mecanismului de unificare a practicii judiciare cu care a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, ele se cuvin semnalate din perspectiva rigurozității ce trebuie impusă instanțelor de judecată în elaborarea actelor procedurale care sunt înaintate instanței supreme.

Sub un prim aspect se observă că instanța de trimitere nu a înțeles mecanismul și rolul procedurii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Din modul de reglementare al procedurii menționate rezultă cu claritate că mecanismul de unificare este un instrument pus la dispoziția exclusivă a completului de judecată, astfel cum este individualizat în norma legală, iar nu un drept al părților din proces de care să facă uz, prin formularea unei cereri în acest sens. Se subliniază, în acest context, diferența de reglementare în raport cu procedura de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, în cadrul căreia legiuitorul a statuat în mod expres asupra dreptului părții din proces de a formula o cerere ce urmează a fi analizată de instanța de judecată. În cadrul mecanismului de unificare reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă numai completul de judecată poate formula sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, în măsura în care constată îndeplinirea condițiilor impuse de dispozițiile legale. În consecință, modalitatea în care a dispus instanța de sesizare, prin admiterea cererii formulate de una dintre părțile din proces, nu se circumscrie normelor de drept incidente.

Sub al doilea aspect se observă caracterul incomplet al încheierii de sesizare, instanța de trimitere neprezentând parcursul procesual al cauzei pentru a evidenția caracterul esențial al chestiunii de drept sesizate în soluționarea pe fond a cauzei.

În final, se observă că nu există în cuprinsul încheierii de sesizare un veritabil punct de vedere al completului de judecată asupra chestiunii de drept, cele expuse lacunar reprezentând doar o opinie a instanței de trimitere, fără a se identifica dificultatea interpretării textelor legale incidente în cauză, de natură a determina intervenția mecanismului de unificare a practicii judiciare.

Prealabil cercetării în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept va analiza dacă în cauză sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, în raport cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Din cuprinsul prevederilor legale enunțate anterior se desprinde concluzia că legiuitorul a instituit o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, astfel cum au fost acestea decelate și în jurisprudența instanței supreme, dezvoltată pe marginea mecanismului procedural în discuție, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: - existența unei cauze aflate în curs de judecată în ultimă instanță; - cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit să soluționeze cauza; - ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; - chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; - chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Primele două condiții prevăzute de legiuitor pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile sunt îndeplinite în cauză, întrucât litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este unul în materia executării silite și se află în curs de judecată la tribunal, iar instanța legal învestită cu soluționarea apelului urmează să judece cauza în ultimă instanță, potrivit art. 791 din Codul de procedură civilă, prin pronunțarea unei decizii care, în conformitate cu prevederile art. 634 alin. (1) din Codul de procedură civilă, este definitivă.

De asemenea, problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluționare, iar, prin jurisprudența sa, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat deja asupra acesteia.

În ceea ce privește întrunirea condiției de admisibilitate ce vizează identificarea unei probleme de drept care ar putea face obiect al sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prin jurisprudența dezvoltată constant de instanța supremă în legătură cu această cerință s-a statuat că în sesizarea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru declanșarea acestui mecanism de unificare jurisprudențială trebuie "să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății" (Decizia nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018; Decizia nr. 20 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 6 august 2019; Decizia nr. 17 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 15 iunie 2020).

De asemenea, s-a apreciat că problema de drept trebuie să fie una reală și veritabilă, iar o atare calificare a acesteia poate fi reținută numai în împrejurarea în care norma legală supusă analizei este îndoielnică, lacunară sau neclară, fiind susceptibilă să constituie izvorul unor interpretări divergente și, în consecință, al unei practici judiciare neunitare.

Este de reamintit, totodată, faptul că art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă statuează în sensul că încheierea de sesizare trebuie să cuprindă și punctul de vedere al completului de judecată asupra chestiunii de drept disputate, care, astfel, este primul ținut să stabilească dacă există, într-adevăr, o problemă de interpretare a textului legal în discuție, ce ar putea genera riscul unor dezlegări ulterioare diferite în practica judiciară.

Sub acest aspect, pentru a demonstra necesitatea intervenției mecanismului de unificare a practicii judiciare în problema supusă dezbaterii, autorul sesizării trebuie să semnaleze și să justifice complexitatea, dualitatea sau precaritatea textelor de lege în discuție, fie prin raportare la anumite tendințe jurisprudențiale, fie prin dezvoltarea unor analize și puncte de vedere temeinic argumentate, de natură să reflecte dificultatea interpretării.

Această exigență legală, subsumată condiției privind ivirea unei veritabile chestiuni de drept, a fost în mod constant subliniată în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, statuându-se constant în sensul că încheierea de sesizare trebuie să releve reflecția judecătorilor din completul învestit cu soluționarea cauzei, asupra diferitelor variante de interpretare posibile și asupra argumentelor de natură să le susțină, pentru a da temei inițierii mecanismului de unificare jurisprudențială reprezentat de hotărârea prealabilă (Decizia nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020; Decizia nr. 57 din 28 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1170 din 3 decembrie 2020; Decizia nr. 15 din 15 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 15 aprilie 2021; Decizia nr. 26 din 12 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 3 iunie 2021; Decizia nr. 50 din 14 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 3 septembrie 2021).

Așadar, nu orice chestiune de drept poate fi supusă interpretării prin acest mecanism de unificare jurisprudențială, ci numai aceea care ridică problema precarității textelor de lege, a caracterului lor dual și/sau complex. În caz contrar, rolul instanței supreme ar fi deturnat, devenind unul de soluționare directă a cauzei aflate pe rol și neutralizând atribuțiile instanței legal învestite, circumscrise judecării efective a procesului, consacrate constituțional.

Deopotrivă, definitoriu pentru această procedură este faptul că urmărește interpretarea cu caracter de principiu a unei norme de drept (îndoielnice, neclare), stabilită ca incidentă în cauză de către instanța de trimitere, aptă să ducă la dezlegarea litigiului, iar nu determinarea, în concret, de către instanța supremă, a normei legale incidente în proces, pentru ca, ulterior, instanța de trimitere să recurgă la punerea punctuală în aplicare a acesteia la raportul juridic dedus judecății, întrucât nu aceasta este finalitatea mecanismului instituit prin dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă. După cum s-a arătat, instanța supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu interpretarea și aplicarea legii la circumstanțele concrete ale cauzei aflate pe rol, atribut care se impune cu necesitate să rămână în sfera de competență exclusivă a completului de judecată legal învestit cu soluționarea procesului în ultimă instanță.

În acest moment al analizei, Înalta Curte de Casație și Justiție reiterează faptul că instanța de trimitere a sesizat Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la interpretarea art. 781 alin. (1), art. 783 alin. (2) și art. 790 alin. (1) și (4) din Codul de procedură civilă, în sensul de a se stabili dacă poprirea pe contul Revolut este posibilă, fără a arăta însă în ce constă caracterul controversat al normei de drept disputate, de natură să justifice intervenția instanței supreme pe calea mecanismului instituit prin art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea preîntâmpinării generalizării practicii neunitare. Astfel, deși Tribunalul Bacău a înțeles să inițieze demersul de față, aceasta nu a justificat, în concret, în ce constă dificultatea de aplicare a dispozițiilor legale anterior menționate, neargumentând caracterul îndoielnic, neclar ori susceptibil de mai multe interpretări al acestora, limitându-se, așa cum s-a arătat, la reluarea unor considerații ale părții.

De altfel, distinct de împrejurarea că din încheierea instanței de trimitere lipsește orice argument referitor la ambiguitatea, neclaritatea sau plurivalența textului legal a cărui lămurire se solicită, se remarcă, deopotrivă, faptul că titularul sesizării nu a întâmpinat dificultăți în interpretarea acestuia, aspect care rezultă din exprimarea punctului de vedere asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

Sub acest aspect, s-a constatat că alte instanțe au soluționat cauze similare, statuând fără dificultate asupra problemei de drept deduse judecății, hotărârile definitive înaintate neevidențiind divergențe, ci, dimpotrivă, reflectând aceeași modalitate de identificare, interpretare și aplicare a normei legale incidente, în situații similare.

În același sens, exprimarea unor puncte de vedere teoretice divergente în legătură cu posibilitatea de interpretare a normelor juridice care fac obiectul sesizării nu implică, în mod direct, riscul apariției unei practici judiciare neunitare, atât timp cât din hotărârile judecătorești identificate rezultă orientarea jurisprudențială evidentă a acestora în aplicarea textului legal.

Prin urmare, instanța de trimitere dispune de suficiente repere de analiză care să îi îngăduie interpretarea corectă a chestiunii de drept care face obiectul sesizării, nefiind vorba, în mod real, de dispoziții neclare sau incomplete care să reprezinte un veritabil obstacol pentru judecătorii căii de atac.

Or, în absența unei reale dificultăți a chestiunii de drept, prin întrebarea formulată se urmărește, practic, determinarea modalității de aplicare, în cauză, a dispozițiilor legale relevante, cu scopul de a se identifica soluția care trebuie adoptată în concret, ceea ce conduce la concluzia că se tinde, în fapt, la soluționarea apelului, iar nu la dezlegarea de principiu a unei chestiuni de drept care prezintă dificultate.

În realitate, solicitarea vizează calificarea, în concret, a raportului juridic dedus judecății, respectiv aplicarea normelor de drept invocate în cadrul mecanismului de unificare a practicii judiciare la situația de fapt dedusă judecății, operațiune care îi incumbă înseși instanței de trimitere și de care nu se poate deroba apelând la mecanismul reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât acesta nu poate fi deturnat de la rațiunea reglementării lui, care este aceea a asigurării unor dezlegări de principiu, iar nu a subrogării în atribuțiile jurisdicționale ale instanței de judecată.

Așadar, verificarea premiselor sesizării, determinate de circumstanțele concrete ale litigiului, de întrebarea formulată și de punctul de vedere expus de instanța de trimitere, conduce la concluzia că aceasta din urmă nu pune în discuție o dificultate de interpretare punctuală, de principiu, a normelor de drept indicate în actul de sesizare, de natură să necesite intervenția instanței supreme, ci urmărește, mai degrabă, în contextul particular al cauzei, stabilirea efectivă a soluției ce urmează a fi adoptată de titularul sesizării.

Or, așa cum s-a arătat în precedent, instanța învestită cu soluționarea fondului litigiului este cea care are de statuat dacă norma de drept invocată este aplicabilă raportului juridic dedus judecății, operațiune pe care nu o poate delega, pe calea întrebării prealabile, instanței supreme. Imposibilitatea derogării de această prerogativă, prin apelarea la mecanismul hotărârii preliminare, este fundamentată și susținută de rațiunea reglementării și natura juridică a mecanismului de unificare jurisprudențială, care nu poate fi deturnat de la finalitatea în vederea căreia a fost instituit, respectiv aceea de a oferi dezlegări de drept de principiu, iar nu subrogarea în atribuțiile jurisdicționale ale instanței de judecată învestite cu soluționarea fondului litigiului (Decizia nr. 64 din 27 septembrie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1099 din 18 noiembrie 2021, paragraful 109; Decizia nr. 8 din 21 februarie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 331 din 5 aprilie 2022, paragraful 79; Decizia nr. 25 din 9 mai 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554, din 7 iunie 2022, paragraful 65; Decizia nr. 44 din 12 iunie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 689 din 27 iulie 2023, paragraful 95).

Conchizând, în absența identificării în conținutul sesizării a unor texte de lege lacunare, precare ori controversate, susceptibile de interpretare contradictorie, de natură a genera jurisprudență neunitară, care să necesite interpretarea de principiu printr-o hotărâre prealabilă, soluționarea cauzei deduse judecății, subsecventă interpretării și aplicării normei legale în discuție la raportul juridic litigios, rămâne atributul exclusiv al instanței de trimitere.

În considerarea tuturor argumentelor expuse, se constată că mecanismul reglementat de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi utilizat, nefiind îndeplinită cerința legală potrivit căreia chestiunea de drept vizată de întrebare să fie una reală, veritabilă, susceptibilă să genereze interpretări diferite, pentru care să fie necesară intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție printr-o rezolvare de principiu. Pentru aceste motive, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,