Decizia nr. 23 din 20 mai 2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 474/1/2024 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bacău – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal în vederea lămuririi următoarelor probleme de drept: Dacă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 781 alin. (1), art. 783 alin. (2) şi ale art. 790 alin. (1) şi (4) din Codul de procedură civilă, se consideră terţ poprit a fi cel care: a) nu deţine niciun raport juridic obligaţional cu debitorul urmărit; b) nu datorează sau nu va datora în viitor nicio sumă de bani debitorilor urmăriţi; c) nu deţine sume în numele acestor debitori urmăriţi; d) este parte contractuală într-un contract de prestări servicii, în cuprinsul căruia se menţionează în mod expres că nu este şi nu poate fi considerată terţ poprit, dar, cu toate acestea, anumite instanţe de fond ignoră acest lucru; e) în temeiul respectivului contract de prestări servicii, titularul contului în lei este E.M.I. (instituţia emitentă de monedă electronică stabilită şi autorizată în Lituania), cont colector ce se debitează exclusiv E.M.I. şi nu de clienţii acestuia (în cazul de faţă, debitorul urmărit în dosarul execuţional); f) nu este titularul contului colector sau conturilor asociate acestuia şi nu deschide conturi de plată debitorilor urmăriţi, iar aceştia din urmă nu sunt beneficiarii reali ai respectivelor conturi virtuale; g) nu emite instrucţiuni de plată cu privire la efectuarea unor plăţi din contul colector şi nici nu primeşte instrucţiuni de plată din partea debitorilor urmăriţi.

Magistratul-asistent învederează că, la dosarul cauzei, au fost depuse raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, punct de vedere şi supliment la acesta din partea Libra Internet Bank – S.A. şi memoriu al Consiliului Patronatelor Bancare din România.

Preşedintele completului, doamna judecător Mariana Constantinescu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Bacău – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 19 decembrie 2023, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior menţionată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul instanţei supreme cu nr. 474/1/2024. II. Normele de drept intern incidente

Codul de procedură civilă: Art. 781. – ” (1) Sunt supuse urmăririi silite prin poprire sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului ori deţinute în numele său de o a treia persoană sau pe care aceasta din urmă i le va datora în viitor, în temeiul unor raporturi juridice existente. De asemenea, în condiţiile art. 733 alin. (1), pot fi poprite şi bunurile mobile corporale ale debitorului deţinute de un terţ în numele său”. Art. 783. – ” (2) În adresa de înfiinţare a popririi i se va pune în vedere celei de-a treia persoane, care devine, potrivit alin. (1), terţ poprit, interdicţia de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile mobile pe care i le datorează ori pe care i le va datora, declarându-le poprite în măsura necesară pentru realizarea obligaţiei ce se execută silit”. Art. 790. – ” (1) Dacă terţul poprit nu îşi îndeplineşte obligaţiile ce îi revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă, a liberat-o debitorului poprit, creditorul urmăritor, debitorul sau executorul judecătoresc, în termen de cel mult o lună de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanţa de executare, în vederea validării popririi. […]”. ” (4) Dacă din probele administrate rezultă că terţul poprit îi datorează sume de bani debitorului, instanţa va da o hotărâre de validare a popririi, prin care îl va obliga pe terţul poprit să îi plătească creditorului, în limita creanţei, suma datorată debitorului, iar, în caz contrar, va hotărî desfiinţarea popririi”. III. Expunerea succintă a procesului

La 15 iulie 2022, Judecătoria Bacău a încuviinţat executarea silită a debitorului, persoană fizică, în baza titlului executoriu reprezentat de Sentinţa civilă nr. 6.116/2021 din 14 decembrie 2021, pronunţată de aceeaşi instanţă în Dosarul nr. 13.501/180/2021.

La 29 iulie 2022, executorul judecătoresc a înfiinţat poprirea asupra cotei de 1/3 din venitul net lunar al debitorului, în temeiul raporturilor juridice existente, conform răspunsului oferit de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (A.N.A.F.).

Adresa a fost comunicată terţului poprit la 16 august 2022. Cu toate acestea, terţul poprit nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce îi reveneau pentru efectuarea popririi. Astfel, terţul poprit, instituţie bancară, nu a dat curs solicitării organului de executare silită şi nu a răspuns în termenul de 5 zile indicat de acesta, conform art. 787 alin. (1) din Codul de procedură civilă, şi nici în cursul termenului legal de 30 de zile, potrivit art. 790 alin. (1) din acelaşi cod.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bacău, la 12 septembrie 2022, cu nr. 12.060/180/2022, creditorul, societate, a solicitat în contradictoriu cu debitorul, persoană fizică şi terţul poprit, instituţie bancară ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună admiterea cererii de validare a popririi împotriva terţului poprit.

Terţul poprit a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive faţă de împrejurarea că instituţia bancară a stabilit o relaţie contractuală cu o instituţie emitentă de monedă electronică, stabilită şi autorizată în Lituania (EMI), anume Revolut Payments UAB, care, în esenţă, a constat în: a) instituţia bancară a deschis un cont curent în lei cu titular unic EMI (contul colector EMI); b) contul colector EMI funcţionează ca un cont colector unic pentru creditări/alimentări/încasări în lei de către/din partea clienţilor EMI, în timp ce debitările/plăţile din contul colector EMI sunt ordonate exclusiv de către EMI pentru clienţii săi; c) contul colector EMI va putea fi creditat de către clienţii EMI, dar va putea fi debitat exclusiv de EMI; d) instituţia bancară a alocat la deschiderea contului colector EMI un cod IBAN unic pe numele EMI.

În această situaţie, în raport cu prevederile art. 781 alin. (1) din Codul de procedură civilă, instituţia bancară nu datorează şi nu va datora în viitor nicio sumă de bani clienţilor Revolut, debitori urmăriţi în dosarul execuţional instrumentat (sau orice alt viitor dosar execuţional), întrucât nu deţine astfel de sume în numele acestora şi nu există raporturi juridice între aceasta şi clienţii Revolut.

Pe fondul cauzei, s-a arătat că aceste conturi bancare asociate, identificate cu IBAN-uri româneşti, sunt conturi legate între ele prin faptul că un cont curent este considerat rădăcină/colector, iar încasările realizate prin restul conturilor asociate sunt redirecţionate automat şi imediat în contul rădăcină, singurul care are sold.

EMI figurează ca unic titular atât al contului colector/rădăcină, cât şi al conturilor asociate acestuia, astfel cum sunt acestea identificate prin IBAN, şi este raportat ca atare de către instituţia bancară, inclusiv la A.N.A.F.

Potrivit prevederilor contractuale, EMI poate aloca clienţilor săi conturile asociate, scopul fiind o mai facilă evidenţă şi reconciliere a încasărilor în lei. Prin această structură, instituţia bancară pune la dispoziţia EMI suportul tehnic necesar, astfel încât EMI poate identifica încasările şi plăţile derulate de acesta în numele clienţilor proprii, utilizând în acest scop conturile asociate ce îi sunt emise de instituţia bancară.

EMI este singurul care poate instructa instituţia bancară, prin canalele puse la dispoziţie, cu privire la efectuarea unei plăţi din contul colector, în urma dispoziţiilor date acestuia prin aplicaţia proprie de către clienţii săi. Altfel spus, banca nu poate, în mod unilateral, debita/credita sau efectua orice altă operaţiune, fără instrucţiunile primite din partea EMI prin metoda evocată anterior, iar clienţii EMI nu pot da instrucţiuni de plată instituţiei bancare din conturile asociate, nu pot depune sau retrage numerar din aceste conturi.

Nu există vreun temei contractual sau legal pentru a considera că, prin alocarea de către EMI a conturilor asociate către clienţii lor, aceştia ar deveni, în vreun fel, clienţi ai instituţiei bancare, fiind transferaţi, fără ştiinţa lor şi, în orice caz, fără vreo manifestare de voinţă din partea acestora, între cele două entităţi, cu atât mai mult cu cât banca nu are acces la datele de identificare ale clienţilor EMI, colectate de aceştia în scopul îndeplinirii obligaţiilor ce le revin.

În contextul în care între instituţia bancară şi clientul EMI nu există raporturi obligaţionale, există riscul ca unii clienţi ai EMI să se folosească de această situaţie în scopul eludării obligaţiilor ce le revin în calitate de debitori în cadrul unor proceduri de executare silită.

Prin Sentinţa civilă nr. 2.832/2023 din 30 mai 2023, Judecătoria Bacău – Secţia civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de terţul poprit, instituţie bancară, a admis cererea formulată de creditorul, persoană juridică, a validat poprirea înfiinţată prin Adresa nr. 373/2022 emisă la 29 iulie 2022 de executorul judecătoresc şi a obligat terţul poprit să plătească creditoarei suma de 4.348,76 lei, pe măsura alimentării contului deschis pe seama debitorului de către Revolut Bank UAB.

În motivare, cu privire la excepţia invocată, s-a reţinut că instituţia bancară, deşi nu datorează efectiv bani debitorului, este parte în raportul juridic dedus judecăţii, întrucât debitorul are cont virtual asociat deschis la această bancă, prin intermediul căruia se derulează operaţiuni şi plăţi, cont aflat în administrarea terţului poprit.

Poprirea conturilor bancare este o modalitate de executare silită prevăzută de Codul de procedură civilă, fiind unanim admis că au calitate de terţi popriţi băncile care administrează conturile debitorilor urmăriţi silit; în concret, pot fi poprite conturile prin care debitorii urmăriţi operează plăţi sau primesc sume de bani şi cărora băncile le-au atribuit coduri IBAN, prin urmare, instituţia bancară, care administrează contul respectiv şi i-a atribuit cod IBAN, are calitate procesuală pasivă.

Instanţa a înlăturat susţinerea că aceste conturi sunt accesorii/virtuale sau că au fost atribuite debitorilor de către Revolut şi nu de către instituţia bancară, deoarece atribuirea codurilor IBAN se face în conformitate cu Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 2/2004 privind utilizarea codurilor IBAN în România, cu modificările şi completările ulterioare (denumit în continuare, Regulamentul nr. 2/2004), iar în cuprinsul acestuia nu se face vorbire despre coduri IBAN accesorii sau virtuale; potrivit art. 1, „cod IBAN” (acronim pentru International Bank Account Number) înseamnă un şir de caractere care identifică în mod unic la nivel internaţional contul unui client la o instituţie, cont utilizat pentru procesarea plăţilor în cadrul sistemelor de plăţi sau prin schemele de tip bănci corespondent, iar „instituţie” înseamnă oricare dintre următoarele: instituţie de credit autorizată de Banca Naţională a României, Trezoreria Statului şi Banca Naţională a României; „generarea codurilor IBAN” înseamnă procesul, desfăşurat o singură dată, de creare a unui unic cod IBAN pentru un cont.

Potrivit art. 2 din Regulamentul nr. 2/2004, instituţiile vor genera şi utiliza coduri IBAN, pentru conturile clienţilor acestora, utilizate în scopul efectuării de plăţi, în lei sau în orice altă monedă, prin sistemele de plăţi sau prin schemele de tip bănci corespondent. În vederea efectuării de plăţi prin intermediul sistemelor de plăţi sau prin schemele de tip bănci corespondent, instituţiile vor notifica clienţilor lor codurile IBAN atribuite în conformitate cu prevederile regulamentului anterior menţionat, acestea urmând să fie menţionate în extrasele de cont şi în toate celelalte rapoarte referitoare la conturile respective emise de instituţii clienţilor. Fiecare instituţie este responsabilă pentru generarea corectă a codurilor IBAN, corespunzătoare conturilor clienţilor săi şi pentru transmiterea acestora către clienţi.

Prin urmare, cea care atribuie cod IBAN şi îşi asumă operaţiunile efectuate prin aceste conturi este instituţia bancară însăşi, iar Revolut, care este o entitate din Lituania, nu poate atribui cod IBAN în România (virtual sau orice alt cod), având în vedere structura IBAN de la art. 4 din Regulamentul nr. 2/2004 şi regulile de atribuire prevăzute de acesta.

Pe fondul acţiunii, pentru a se dispune măsura popririi, se cere îndeplinită inclusiv condiţia ca sumele să fie deţinute în numele său de o a treia persoană sau pe care aceasta din urmă i le va datora în viitor, în temeiul unor raporturi juridice existente.

Legea nu prevede condiţia ca raporturile juridice preexistente să fie stabilite direct între debitor şi terţul poprit. Aşa fiind, chiar şi în cazul în care s-ar reţine că acel cod IBAN a fost alocat Revolut şi nu debitorului, instanţa a reţinut că debitorul este beneficiarul real al contului, iar Revolut este un mandatar fără reprezentare în relaţia bancă şi debitor, astfel că nu există impedimente reale în ceea ce priveşte validarea, fiind de necontestat că terţul poprit este entitatea care a atribuit cod IBAN contului în cauză, prin intermediul căruia debitorul urmărit efectuează plăţi către alte persoane.

Împotriva acestei sentinţe, instituţia bancară a formulat apel, solicitând desfiinţarea sentinţei apelate şi respingerea cererii de validare a popririi.

În susţinerea motivelor de apel, cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, s-a arătat că instanţa de fond a făcut o confuzie între un IBAN clasic (a cărui existenţă poate fi identificată în sistem folosind numele sau C.N.P.-ul debitorului urmărit) şi un VIBAN folosit în scop tehnico-operaţional şi asociat contului colector deţinut de Revolut.

Astfel, codul IBAN, aşa cum este definit legal de Regulamentul nr. 2/2004, este un identificator al unui cont bancar, nu un cont bancar, este atribuit o singură dată şi este unic pentru un cont deschis unui client la o bancă, cont utilizat pentru procesarea plăţilor.

Codul IBAN nu se confundă cu contul clientului deschis la instituţia bancară, ci desemnează o noţiune distinctă, reprezentând doar o convenţie, un mijloc de identificare standardizat la nivel internaţional aferent contului clientului deschis.

Un VIBAN, în schimb, nu este definit la nivel de legislaţie, iar la nivelul fişei de produs cont curent cu multiple IBAN-uri asociate, IBAN-urile suplimentare, funcţionând ca alias-uri ale IBAN-ului principal, nu pot ţine sold.

Ori de câte ori un debitor plăteşte unui IBAN virtual, fondurile vor ajunge imediat în contul bancar fizic al societăţii la care este asociat IBAN virtual (Revolut, în cazul de faţă).

VIBANs nu îndeplinesc caracteristicile unor conturi de plăţi, ci sunt doar nişte identificatoare menite a redirecţiona încasările către contul unic rădăcină/colector (Master Account), funcţionând ca alias-uri/măşti/avatare ale Master Account, fără a avea ataşate conturi sau subconturi de orice tip deschise de instituţia bancară, orice sumă transferată către vreun cod virtual intrând automat în Master Account şi urmând a fi folosită de către EMI exclusiv pentru scopuri administrative, de reconciliere, în vederea alocării sumelor creditate în Master Account către fiecare client EMI.

În aceste condiţii, rezultă că nu există niciun raport obligaţional între instituţia bancară şi debitorul urmărit, astfel încât, lipsind situaţia premisă, anume calitatea de terţ poprit, se impune admiterea excepţiei invocate.

Pe fond, s-a arătat că debitorul urmărit nu este titularul conturilor deschise la instituţia bancară, că nu există nicio informaţie potrivit căreia s-ar putea identifica debitorul urmărit de executorul judecătoresc, la rubrica detalii plăţi putând fi inserate orice informaţii de către operator, independent de voinţa băncii şi că instituţia bancară nu deţine niciun control asupra exactităţii/caracterului complet al datelor.

Totodată, conturile puse la dispoziţia EMI, numite „conturi asociate”, identificate cu IBAN-uri româneşti, sunt conturi legate între ele prin faptul că un cont curent (deţinut de Revolut) este considerat rădăcină/colector (uneori acesta are şi rol de cont de protejare a fondurilor clienţilor), astfel încât toate încasările realizate prin restul conturilor asociate se vor redirecţiona automat şi imediat în contul rădăcină, singurul care ţine sold. Încasările, fiind redirecţionate imediat şi automat către contul rădăcină, singurul creditat, restul conturilor asociate nu vor ţine sold. În egală măsură, clienţii EMI nu pot da instrucţiuni de plată instituţiei bancare din conturile bancare asociate, nu pot depune sau retrage numerar din aceste VIBAN-uri.

Potrivit prevederilor art. 2 lit. d) pct. 2 din Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare, serviciile bancare prestate de instituţia bancară în această situaţie reprezintă servicii prestate în contextul unor relaţii transfrontaliere de corespondent cu EMI, înregistrată şi autorizată în Spaţiul Economic European, cu respectarea prevederilor Directivei (UE) 2015/849. Astfel, clientul instituţiei bancare este exclusiv EMI şi nu clienţii acestuia din urmă.

Toate conturile menţionate anterior sunt raportate la A.N.A.F. ca având titular pe Revolut, situaţie în care teoriile instanţei de fond sunt evident nefondate.

În cadrul soluţionării apelului, la termenul din 19 decembrie 2023, Tribunalul Bacău – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu dezlegarea chestiunii de drept ce face obiectul prezentului dosar şi suspendarea judecării cauzei. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Instanţa de trimitere a arătat că, în raport cu prevederile art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, sunt îndeplinite condiţiile privind admisibilitatea cererii.

Astfel, sesizarea s-a făcut în cadrul unui dosar aflat în stare de judecată, respectiv Dosarul nr. 12.060/180/2022 înregistrat pe rolul Tribunalului Bacău – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal.

Instanţa care sesizează, Tribunalul Bacău, este învestită cu soluţionarea cauzei în apel, potrivit dispoziţiilor art. 791 din Codul de procedură civilă, obiectul cauzei fiind apelul declarat împotriva unei hotărâri pronunţate de Judecătoria Bacău, în primă instanţă (validare poprire).

Chestiunea de drept a cărei lămurire se cere este nouă şi nu rezultă că ar face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, problema de drept este veritabilă, fiind necesară interpretarea textelor pentru a se stabili corelaţiile dintre texte şi principiile de drept ale Uniunii Europene în materie, şi soluţionarea cauzei pe fond depinde de dezlegarea întrebărilor adresate instanţei supreme. V. Punctul de vedere al instanţei de trimitere

Tribunalul Bacău a apreciat că utilizatorii Revolut nu sunt clienţii instituţiei bancare, aceasta neavând încheiat niciun contract cu utilizatorii Revolut şi nu acţionează în calitate de depozitar al acesteia. În plus, nu există niciun raport juridic obligaţional între instituţia bancară şi debitorul urmărit, iar aceasta nu poate fi considerată mandatar al Revolut.

A menţionat că Revolut deschide conturi în nume propriu, pe care le utilizează pentru a opera plăţile solicitate de către clienţii săi, astfel că o plată ce se face de Revolut, la solicitarea clientului său, se va realiza exclusiv cu mijloacele şi resursele acestuia.

Instituţia bancară are încheiat un parteneriat cu Revolut Bank UAB prin care îi pune acesteia la dispoziţie conturi identificate cu IBAN în vederea menţinerii unei evidenţe a încasărilor/plăţilor în RON aferente clienţilor săi. Prin deschiderea acestor conturi, având ca titular pe Revolut Bank UAB, clienţii Revolut nu devin clienţii apelantei, cea din urmă nu intră în niciun fel de angajament contractual cu aceştia.

Revolut Bank UAB figurează ca unic titular al conturilor în RON deschise de instituţia bancară prin care derulează tranzacţii pentru clienţii săi şi este singura entitate care o poate instructa în legătură cu conturile al căror titular este.

În concluzie, s-a apreciat că între instituţia bancară şi debitor nu există niciun raport juridic obligaţional în legătură cu facilitatea pusă la dispoziţia acestuia de către Revolut. VI. Punctul de vedere al părţilor

Apelanta instituţie bancară a arătat că relaţia cu Revolut este în baza unui contract de prestări servicii, căruia i-a alocat un cont colector, un cont matcă, acesta primind toate sumele de bani, iar utilizatorul nu poate fi identificat. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Curţile de apel nu au o jurisprudenţă în materie, neavând competenţa soluţionării unor astfel de litigii.

Conform jurisprudenţei dezvoltate la nivelul judecătoriilor şi tribunalelor – cea care a fost valorificată (iar nu opiniile exprimate de judecători, în cadrul unor dezbateri teoretice şi a unor şedinţe de lucru), faţă de dispoziţiile art. 520 alin. (11), coroborat cu art. 516 alin. (7) din Codul de procedură civilă, care face referire la soluţiile diferite date problemei de drept – a rezultat că există o abordare unitară asupra acestei chestiuni.

Astfel, jurisprudenţa judecătoriilor sectoarelor 1, 4 şi 5, precum şi a Tribunalului Ilfov este în sensul celei exprimate de completul care a sesizat cu întrebare prealabilă.

Analiza punctelor de vedere înaintate a permis identificarea mai multor orientări.

Într-o primă orientare, s-a apreciat că o persoană care nu se află în raporturi juridice cu debitorul, în temeiul cărora să datoreze acestuia sume de bani, titluri de valoare sau alte bunuri mobile incorporale, nu poate avea calitate de terţ poprit, în sensul dispoziţiilor legale incidente. Acest aspect rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 781 alin. (1), art. 783 alin. (2) şi ale art. 790 alin. (1) şi (4) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora poate avea calitate de terţ poprit persoana care, în cadrul procedurii popririi, datorează debitorului urmărit, în baza unor raporturi juridice, sume de bani, titluri de valoare ori alte bunuri mobile incorporale.

S-a considerat că, în cazul particular al utilizatorilor Revolut/conturilor Revolut, atât timp cât banca nu are raporturi juridice directe cu utilizatorul conturilor Revolut, aceasta nu datorează sume debitorului şi nu poate avea calitatea de terţ poprit.

Astfel, utilizatorii Revolut nu sunt clienţii băncii, ci conturile sunt alocate direct de emitentul de monedă electronică, acesta din urmă fiind cel care atribuie fiecărui deţinător de card conturile alocate, conform parteneriatului încheiat între bancă şi emitentul de monedă electronică.

Între bancă şi emitentul de monedă electronică există o relaţie contractuală ce presupune că banca a deschis un cont curent în lei cu titular unic EMI – contul colector EMI ce funcţionează ca un cont colector unic pentru creditări/alimentări/încasări/în lei de către/din partea clienţilor EMI, în timp ce debitele/plăţile din contul colector EMI vor fi ordonate exclusiv de către EMI pentru clienţii săi; contul colector EMI va putea fi creditat de către clienţii EMI, dar va putea fi debitat exclusiv de către EMI, iar banca a alocat la deschiderea contului colector EMI un cod IBAN unic pe numele EMI.

Prin urmare, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 781 alin. (1), art. 783 alin. (2) şi ale art. 790 alin. (1) şi (4) din Codul de procedură civilă, niciuna dintre persoanele aflate în situaţiile menţionate în întrebarea instanţei de sesizare nu poate avea calitate de terţ poprit.

În acest sens sunt punctele de vedere înaintate de Judecătoria Piatra-Neamţ, Tribunalul Covasna, Tribunalul Bucureşti, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Turnu Măgurele, Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă, Judecătoria Bistriţa, Tribunalul Specializat Cluj, Judecătoria Iaşi, Judecătoria Vaslui, Tribunalul Bihor, Judecătoria Răcari, Judecătoria Câmpulung Moldovenesc, Judecătoria Darabani, Curtea de Apel Suceava (există şi opinie contrară), Curtea de Apel Târgu Mureş, Judecătoria Timişoara şi Judecătoria Sânnicolau Mare.

Corelativ acestei opinii, s-a arătat că se impune a fi verificată existenţa raportului juridic dintre debitor şi terţul poprit, aşa cum rezultă din răspunsurile trimise de Judecătoria Întorsura Buzăului, Tribunalul Constanţa – Secţia a II-a civilă, Tribunalul Brăila, Judecătoria Răducăneni, Tribunalul Argeş, Judecătoria Târgovişte.

De asemenea, s-a apreciat că terţ poprit poate fi persoana care: – este parte contractuală într-un contract de prestări servicii, în cuprinsul căruia se menţionează în mod expres că nu este şi nu poate fi considerată terţ poprit, dar, cu toate acestea, anumite instanţe de fond ignoră acest lucru (Judecătoria Târgu-Neamţ şi Tribunalul Ialomiţa); – în temeiul respectivului contract de prestări servicii, titularul contului în lei este E.M.I. (instituţia emitentă de monedă electronică stabilită şi autorizată în Lituania) cont colector ce se debitează exclusiv E.M.I. şi nu de clienţii acestuia (în cazul de faţă, debitorul urmărit în dosarul execuţional) – Judecătoria Târgu-Neamţ şi Tribunalul Ialomiţa; – nu este titularul contului colector sau conturilor asociate acestuia şi nu deschide conturi de plată debitorilor urmăriţi, iar aceştia din urmă nu sunt beneficiarii reali ai respectivelor conturi virtuale (Judecătoria Târgu-Neamţ).

Judecătoria Paşcani, în interpretarea textelor de lege incidente, a considerat că terţul poprit/a treia persoană este persoana care: a) deţine în numele debitorului titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporabile urmăribile datorate debitorului sau pe care acesta din urmă i le va datora în viitor, în temeiul unor raporturi juridice existente; b) persoana care datorează ori i le va datora debitorului – sumele de bani sau bunurile mobile.

Într-o altă orientare, s-a apreciat, în ceea ce priveşte raporturile juridice dintre debitor şi terţul poprit, că acestea sunt exprimate şi dovedite sub forma existenţei contului deschis, asupra căruia banca a precizat că funcţionează ca un cont colector unic pentru creditări/alimentări/încasări de către/din partea clienţilor EMI – debitorul, în timp ce debitările/plăţile din contul colector EMI vor fi ordonate exclusiv de către EMI clienţilor săi, acesta fiind şi motivul pentru care banca are calitate procesuală pasivă în acest litigiu.

Mecanismul invocat se aseamănă unui mandat fără reprezentare, dat de către debitor faţă de Revolut pentru a-i deschide un cont la o unitate bancară. Chiar dacă contul nu este deschis pe numele debitorului, acesta este beneficiarul real al contului. Aceste considerente sunt în măsură să fundamenteze o soluţie de admitere a cererii de validare a popririi.

În acest sens, au opinat Tribunalul Hunedoara, Judecătoria Roman, Tribunalul Ilfov, Judecătoria Paşcani şi Judecătoria Bârlad.

Curtea de Apel Craiova nu a înaintat nicio hotărâre judecătorească şi nu a formulat niciun punct de vedere cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

Ministerul Public a arătat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii pe chestiunea de drept ce formează obiectul prezentei sesizări. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 324/2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 678 din 14 august 2019, a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 729 alin. (1), art. 781 alin. (1) şi (5) şi ale art. 787 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, iar prin Decizia nr. 837/2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 497 din 19 mai 2022, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă la nivelul instanţei supreme. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea nu întruneşte toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Deosebit de analiza condiţiilor de admisibilitate, astfel cum sunt reglementate de art. 519 din Codul procedură civilă, se impun unele consideraţii asupra caracterului superficial şi lacunar al încheierii de sesizare ce a fost înaintată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Chiar dacă aspectele ce urmează a fi prezentate nu conduc la invalidarea procesuală a mecanismului de unificare a practicii judiciare cu care a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ele se cuvin semnalate din perspectiva rigurozităţii ce trebuie impusă instanţelor de judecată în elaborarea actelor procedurale care sunt înaintate instanţei supreme.

Sub un prim aspect se observă că instanţa de trimitere nu a înţeles mecanismul şi rolul procedurii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Din modul de reglementare al procedurii menţionate rezultă cu claritate că mecanismul de unificare este un instrument pus la dispoziţia exclusivă a completului de judecată, astfel cum este individualizat în norma legală, iar nu un drept al părţilor din proces de care să facă uz, prin formularea unei cereri în acest sens. Se subliniază, în acest context, diferenţa de reglementare în raport cu procedura de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, în cadrul căreia legiuitorul a statuat în mod expres asupra dreptului părţii din proces de a formula o cerere ce urmează a fi analizată de instanţa de judecată. În cadrul mecanismului de unificare reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă numai completul de judecată poate formula sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, în măsura în care constată îndeplinirea condiţiilor impuse de dispoziţiile legale. În consecinţă, modalitatea în care a dispus instanţa de sesizare, prin admiterea cererii formulate de una dintre părţile din proces, nu se circumscrie normelor de drept incidente.

Sub al doilea aspect se observă caracterul incomplet al încheierii de sesizare, instanţa de trimitere neprezentând parcursul procesual al cauzei pentru a evidenţia caracterul esenţial al chestiunii de drept sesizate în soluţionarea pe fond a cauzei.

În final, se observă că nu există în cuprinsul încheierii de sesizare un veritabil punct de vedere al completului de judecată asupra chestiunii de drept, cele expuse lacunar reprezentând doar o opinie a instanţei de trimitere, fără a se identifica dificultatea interpretării textelor legale incidente în cauză, de natură a determina intervenţia mecanismului de unificare a practicii judiciare.

Prealabil cercetării în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept va analiza dacă în cauză sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, în raport cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate anterior se desprinde concluzia că legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, astfel cum au fost acestea decelate şi în jurisprudenţa instanţei supreme, dezvoltată pe marginea mecanismului procedural în discuţie, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit să soluţioneze cauza; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Primele două condiţii prevăzute de legiuitor pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile sunt îndeplinite în cauză, întrucât litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este unul în materia executării silite şi se află în curs de judecată la tribunal, iar instanţa legal învestită cu soluţionarea apelului urmează să judece cauza în ultimă instanţă, potrivit art. 791 din Codul de procedură civilă, prin pronunţarea unei decizii care, în conformitate cu prevederile art. 634 alin. (1) din Codul de procedură civilă, este definitivă.

De asemenea, problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluţionare, iar, prin jurisprudenţa sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat deja asupra acesteia.

În ceea ce priveşte întrunirea condiţiei de admisibilitate ce vizează identificarea unei probleme de drept care ar putea face obiect al sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin jurisprudenţa dezvoltată constant de instanţa supremă în legătură cu această cerinţă s-a statuat că în sesizarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru declanşarea acestui mecanism de unificare jurisprudenţială trebuie „să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (Decizia nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018; Decizia nr. 20 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 6 august 2019; Decizia nr. 17 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 15 iunie 2020).

De asemenea, s-a apreciat că problema de drept trebuie să fie una reală şi veritabilă, iar o atare calificare a acesteia poate fi reţinută numai în împrejurarea în care norma legală supusă analizei este îndoielnică, lacunară sau neclară, fiind susceptibilă să constituie izvorul unor interpretări divergente şi, în consecinţă, al unei practici judiciare neunitare.

Este de reamintit, totodată, faptul că art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă statuează în sensul că încheierea de sesizare trebuie să cuprindă şi punctul de vedere al completului de judecată asupra chestiunii de drept disputate, care, astfel, este primul ţinut să stabilească dacă există, într-adevăr, o problemă de interpretare a textului legal în discuţie, ce ar putea genera riscul unor dezlegări ulterioare diferite în practica judiciară.

Sub acest aspect, pentru a demonstra necesitatea intervenţiei mecanismului de unificare a practicii judiciare în problema supusă dezbaterii, autorul sesizării trebuie să semnaleze şi să justifice complexitatea, dualitatea sau precaritatea textelor de lege în discuţie, fie prin raportare la anumite tendinţe jurisprudenţiale, fie prin dezvoltarea unor analize şi puncte de vedere temeinic argumentate, de natură să reflecte dificultatea interpretării.

Această exigenţă legală, subsumată condiţiei privind ivirea unei veritabile chestiuni de drept, a fost în mod constant subliniată în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, statuându-se constant în sensul că încheierea de sesizare trebuie să releve reflecţia judecătorilor din completul învestit cu soluţionarea cauzei, asupra diferitelor variante de interpretare posibile şi asupra argumentelor de natură să le susţină, pentru a da temei iniţierii mecanismului de unificare jurisprudenţială reprezentat de hotărârea prealabilă (Decizia nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020; Decizia nr. 57 din 28 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1170 din 3 decembrie 2020; Decizia nr. 15 din 15 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 15 aprilie 2021; Decizia nr. 26 din 12 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 3 iunie 2021; Decizia nr. 50 din 14 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 3 septembrie 2021).

Aşadar, nu orice chestiune de drept poate fi supusă interpretării prin acest mecanism de unificare jurisprudenţială, ci numai aceea care ridică problema precarităţii textelor de lege, a caracterului lor dual şi/sau complex. În caz contrar, rolul instanţei supreme ar fi deturnat, devenind unul de soluţionare directă a cauzei aflate pe rol şi neutralizând atribuţiile instanţei legal învestite, circumscrise judecării efective a procesului, consacrate constituţional.

Deopotrivă, definitoriu pentru această procedură este faptul că urmăreşte interpretarea cu caracter de principiu a unei norme de drept (îndoielnice, neclare), stabilită ca incidentă în cauză de către instanţa de trimitere, aptă să ducă la dezlegarea litigiului, iar nu determinarea, în concret, de către instanţa supremă, a normei legale incidente în proces, pentru ca, ulterior, instanţa de trimitere să recurgă la punerea punctuală în aplicare a acesteia la raportul juridic dedus judecăţii, întrucât nu aceasta este finalitatea mecanismului instituit prin dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă. După cum s-a arătat, instanţa supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu interpretarea şi aplicarea legii la circumstanţele concrete ale cauzei aflate pe rol, atribut care se impune cu necesitate să rămână în sfera de competenţă exclusivă a completului de judecată legal învestit cu soluţionarea procesului în ultimă instanţă.

În acest moment al analizei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reiterează faptul că instanţa de trimitere a sesizat Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la interpretarea art. 781 alin. (1), art. 783 alin. (2) şi art. 790 alin. (1) şi (4) din Codul de procedură civilă, în sensul de a se stabili dacă poprirea pe contul Revolut este posibilă, fără a arăta însă în ce constă caracterul controversat al normei de drept disputate, de natură să justifice intervenţia instanţei supreme pe calea mecanismului instituit prin art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea preîntâmpinării generalizării practicii neunitare. Astfel, deşi Tribunalul Bacău a înţeles să iniţieze demersul de faţă, aceasta nu a justificat, în concret, în ce constă dificultatea de aplicare a dispoziţiilor legale anterior menţionate, neargumentând caracterul îndoielnic, neclar ori susceptibil de mai multe interpretări al acestora, limitându-se, aşa cum s-a arătat, la reluarea unor consideraţii ale părţii.

De altfel, distinct de împrejurarea că din încheierea instanţei de trimitere lipseşte orice argument referitor la ambiguitatea, neclaritatea sau plurivalenţa textului legal a cărui lămurire se solicită, se remarcă, deopotrivă, faptul că titularul sesizării nu a întâmpinat dificultăţi în interpretarea acestuia, aspect care rezultă din exprimarea punctului de vedere asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

Sub acest aspect, s-a constatat că alte instanţe au soluţionat cauze similare, statuând fără dificultate asupra problemei de drept deduse judecăţii, hotărârile definitive înaintate neevidenţiind divergenţe, ci, dimpotrivă, reflectând aceeaşi modalitate de identificare, interpretare şi aplicare a normei legale incidente, în situaţii similare.

În acelaşi sens, exprimarea unor puncte de vedere teoretice divergente în legătură cu posibilitatea de interpretare a normelor juridice care fac obiectul sesizării nu implică, în mod direct, riscul apariţiei unei practici judiciare neunitare, atât timp cât din hotărârile judecătoreşti identificate rezultă orientarea jurisprudenţială evidentă a acestora în aplicarea textului legal.

Prin urmare, instanţa de trimitere dispune de suficiente repere de analiză care să îi îngăduie interpretarea corectă a chestiunii de drept care face obiectul sesizării, nefiind vorba, în mod real, de dispoziţii neclare sau incomplete care să reprezinte un veritabil obstacol pentru judecătorii căii de atac.

Or, în absenţa unei reale dificultăţi a chestiunii de drept, prin întrebarea formulată se urmăreşte, practic, determinarea modalităţii de aplicare, în cauză, a dispoziţiilor legale relevante, cu scopul de a se identifica soluţia care trebuie adoptată în concret, ceea ce conduce la concluzia că se tinde, în fapt, la soluţionarea apelului, iar nu la dezlegarea de principiu a unei chestiuni de drept care prezintă dificultate.

În realitate, solicitarea vizează calificarea, în concret, a raportului juridic dedus judecăţii, respectiv aplicarea normelor de drept invocate în cadrul mecanismului de unificare a practicii judiciare la situaţia de fapt dedusă judecăţii, operaţiune care îi incumbă înseşi instanţei de trimitere şi de care nu se poate deroba apelând la mecanismul reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât acesta nu poate fi deturnat de la raţiunea reglementării lui, care este aceea a asigurării unor dezlegări de principiu, iar nu a subrogării în atribuţiile jurisdicţionale ale instanţei de judecată.

Aşadar, verificarea premiselor sesizării, determinate de circumstanţele concrete ale litigiului, de întrebarea formulată şi de punctul de vedere expus de instanţa de trimitere, conduce la concluzia că aceasta din urmă nu pune în discuţie o dificultate de interpretare punctuală, de principiu, a normelor de drept indicate în actul de sesizare, de natură să necesite intervenţia instanţei supreme, ci urmăreşte, mai degrabă, în contextul particular al cauzei, stabilirea efectivă a soluţiei ce urmează a fi adoptată de titularul sesizării.

Or, aşa cum s-a arătat în precedent, instanţa învestită cu soluţionarea fondului litigiului este cea care are de statuat dacă norma de drept invocată este aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii, operaţiune pe care nu o poate delega, pe calea întrebării prealabile, instanţei supreme. Imposibilitatea derogării de această prerogativă, prin apelarea la mecanismul hotărârii preliminare, este fundamentată şi susţinută de raţiunea reglementării şi natura juridică a mecanismului de unificare jurisprudenţială, care nu poate fi deturnat de la finalitatea în vederea căreia a fost instituit, respectiv aceea de a oferi dezlegări de drept de principiu, iar nu subrogarea în atribuţiile jurisdicţionale ale instanţei de judecată învestite cu soluţionarea fondului litigiului (Decizia nr. 64 din 27 septembrie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1099 din 18 noiembrie 2021, paragraful 109; Decizia nr. 8 din 21 februarie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 331 din 5 aprilie 2022, paragraful 79; Decizia nr. 25 din 9 mai 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554, din 7 iunie 2022, paragraful 65; Decizia nr. 44 din 12 iunie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 689 din 27 iulie 2023, paragraful 95).

Conchizând, în absenţa identificării în conţinutul sesizării a unor texte de lege lacunare, precare ori controversate, susceptibile de interpretare contradictorie, de natură a genera jurisprudenţă neunitară, care să necesite interpretarea de principiu printr-o hotărâre prealabilă, soluţionarea cauzei deduse judecăţii, subsecventă interpretării şi aplicării normei legale în discuţie la raportul juridic litigios, rămâne atributul exclusiv al instanţei de trimitere.

În considerarea tuturor argumentelor expuse, se constată că mecanismul reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi utilizat, nefiind îndeplinită cerinţa legală potrivit căreia chestiunea de drept vizată de întrebare să fie una reală, veritabilă, susceptibilă să genereze interpretări diferite, pentru care să fie necesară intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie printr-o rezolvare de principiu. Pentru aceste motive, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,