Decizia nr. 100/2024 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 2070/1/2024 — chestiunea de drept: următoarei chestiuni de drept: „dacă, începând cu luna mai 2018, în situaţia în care veniturile salariale nete acordate potrivit prevederilor art. 38 alin. (6 1 ) din Legea-cadru nr. 153/2017 sunt mai mici decât cele…

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 2.070/1/2024, la care s-a conexat Dosarul nr. 2.312/1/2024, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizările formulate de: – Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „dacă, începând cu luna mai 2018, în situaţia în care veniturile salariale nete acordate potrivit prevederilor art. 38 alin. (6 1 ) din Legea-cadru nr. 153/2017 sunt mai mici decât cele aferente lunii februarie 2018, se acordă o sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu care să acopere diferenţa, în măsura în care persoana îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii şi dacă suma compensatorie se raportează la venitul salarial net sau la venitul net”; – Tribunalul Neamţ – Secţia I civilă şi de contencios administrativ în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „dacă art. 38 alin. (6 1 ) din Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică şi în ceea ce priveşte familia ocupaţională «Justiţie» şi, în caz afirmativ, dacă se acordă o sumă compensatorie şi în situaţia în care diferenţa dintre veniturile nete salariale rezultă din plafonarea drepturilor salariale obţinute prin hotărâri judecătoreşti sau din limitarea sporurilor conform legii şi indiferent de data calculării veniturilor salariale diferite”.

Magistratul-asistent învederează că la dosarul cauzei a fost depus raportul întocmit.

Preşedintele completului, doamna judecător Mariana Constantinescu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularii sesizărilor

Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 18 septembrie 2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la prima problemă de drept.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 30 septembrie 2024, cu nr. 2.070/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la 25 noiembrie 2024.

Ulterior, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost înregistrată, cu nr. 2.312/1/2024, sesizarea formulată de Tribunalul Neamţ – Secţia I civilă şi de contencios administrativ în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: ” Dacă art. 38 alin. (6 1 ) din Legea-cadru nr. 153/2017, potrivit căruia «Începând cu luna mai 2018, în situaţia în care veniturile salariale nete acordate potrivit prevederilor prezentei legi sunt mai mici decât cele aferente lunii februarie 2018, se acordă o sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu care să acopere diferenţa, în măsura în care persoana îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Suma compensatorie este cuprinsă în salariul lunar şi nu se ia în calcul la determinarea limitei prevăzute la art. 25. Suma compensatorie se determină lunar pe perioada în care se îndeplinesc condiţiile pentru acordarea acesteia.» se aplică şi în ceea ce priveşte familia ocupaţională «Justiţie». În caz afirmativ, dacă se acordă o sumă compensatorie şi în situaţia în care diferenţa dintre veniturile nete salariale rezultă din plafonarea drepturilor salariale obţinute prin hotărâri judecătoreşti sau din limitarea sporurilor conform legii şi indiferent de data calculării veniturilor salariale diferite.”

Având în vedere existenţa unei strânse legături între obiectul primei sesizări şi cel al sesizării înregistrate ulterior, în temeiul art. 2 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, s-a dispus conexarea Dosarului nr. 2.312/1/2024 la Dosarul nr. 2.070/1/2024. II. Normele legale incidente

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea-cadru nr. 153/2017 Art. 25. – „Limitarea sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor şi a altor drepturi (1) Suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz. (…)” Art. 38. – „Aplicarea legii (…) (6 1 ) Începând cu luna mai 2018, în situaţia în care veniturile salariale nete acordate potrivit prevederilor prezentei legi sunt mai mici decât cele aferente lunii februarie 2018, se acordă o sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu care să acopere diferenţa, în măsura în care persoana îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Suma compensatorie este cuprinsă în salariul lunar şi nu se ia în calcul la determinarea limitei prevăzute la art. 25. Suma compensatorie se determină lunar pe perioada în care se îndeplinesc condiţiile pentru acordarea acesteia. (…)” III. Expunerea succintă a proceselor

Prin acţiunea introductivă înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta, persoană fizică, în contradictoriu cu pârâtul, instituţie publică, a solicitat obligarea acesteia la plata sumei compensatorii care să acopere diferenţa dintre veniturile salariale lunare nete şi cele aferente lunii februarie 2018, pentru perioada ianuarie 2021-decembrie 2021, ianuarie 2022-august 2022, noiembrie 2022-decembrie 2022 şi ianuarie 2023-decembrie 2023, sume actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală, începând cu data scadenţei şi până la plata efectivă.

În motivare, reclamanta a arătat că este angajata pârâtului în baza unui contract individual de muncă încheiat pe durata nedeterminată; pentru perioada 28 mai 2018-20 februarie 2020, acesta a fost suspendat, reclamanta fiind în concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la doi ani.

De la 1 aprilie 2019 până la 11 iulie 2019, la solicitarea reclamantei, a încetat suspendarea contractului individual de muncă, pentru ca, începând cu 11 iulie 2019, să fie suspendat din nou, suspendare care a încetat definitiv la 4 noiembrie 2019.

După revenirea reclamantei la locul de muncă, compensaţia prevăzută de art. 38 alin. (6 1 ) din Legea-cadru nr. 153/2017, aşa cum a fost modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă Guvernului nr. 41/2018, i-a fost acordată doar pentru lunile septembrie şi octombrie 2022, or, suma compensatorie trebuia să îi fie acordată începând cu 4 noiembrie 2019, când a încetat suspendarea contractului individual de muncă, fiind îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege pentru primirea acesteia.

Având în vedere că, pentru perioada noiembrie 2019- decembrie 2020, a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune, reclamanta a înţeles să solicite plata sumei compensatorii pe ultimii 3 ani, excepţie făcând lunile septembrie şi octombrie 2022, când suma compensatorie i-a fost acordată, aşa cum rezultă din fluturaşul de plată. Pentru toată perioada solicitată reclamanta îndeplineşte condiţiile pentru acordarea sumei compensatorii, respectiv venitul salarial net este mai mic decât cel din luna februarie 2018 şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Prin întâmpinarea depusă, pârâtul a arătat că reclamanta nu îndeplineşte condiţiile pentru a beneficia de sume compensatorii în baza prevederilor art. 38 alin. (6 1 ) din Legeacadru nr. 153/2017, întrucât veniturile salariale nete realizate de aceasta (în perioadele la care face referire în cererea de chemare în judecată) au fost mai mari (nu au fost mai mici) raportat la venitul salarial net aferent lunii februarie 2018.

În conformitate cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Hotărârii Guvernului nr. 52/2011 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor, cu modificările şi completările ulterioare, pârâta a emis o adeverinţă (în calitate de angajator) pentru a atesta nivelul lunar al salariilor supuse impozitului pe venit pe care reclamanta le-a realizat în ultimele 24 de luni anterior naşterii copilului, potrivit Codului fiscal.

Veniturile salariale supuse impozitului pe venit precizate în adeverinţa emisă (16 mai 2018), realizate de reclamantă în perioada februarie 2016-februarie 2018 (în ultimele 24 de luni anterior naşterii copilului), inclusiv venitul salarial supus impozitului realizat în luna februarie 2018, reprezintă veniturile nete înainte de aplicarea impozitului pe venit (de 10%).

După aplicarea impozitului pe venit (10%), venitul net devine salariul net pe care salariatul îl primeşte de la angajator pe statul de plată (virat în contul bancar). Prevederile art. 38 alin. (6 1 ) din Legea-cadru nr. 153/2017 fac referire expresă la termenul de „venituri salariale nete”, care trebuie să fie mai mici decât cele aferente lunii februarie 2018 (pentru ca un salariat să beneficieze de plata sumelor compensatorii), şi nicidecum la termenul de „salarii nete” (care reprezintă un alt termen, acesta fiind rezultatul diferenţei dintre venitul net şi impozitul pe venit).

Astfel, în perioadele ianuarie 2021-decembrie 2021, ianuarie 2022-august 2022, noiembrie 2022-decembrie 2022 şi ianuarie 2023-decembrie 2023, reclamanta a realizat venituri salariale nete mult mai mari comparativ cu (raportat la) venitul salarial net realizat în luna februarie 2018, reclamanta neprimind sume compensatorii în baza prevederilor art. 38 alin. (6 1 ) din Legea-cadru nr. 153/2017 în lunile septembrie 2022 şi octombrie 2022, aşa cum aceasta a precizat, în mod eronat, în cererea de chemare în judecată.

Prin acţiunea introductivă aflată pe rolul Tribunalului Neamţ – Secţia I civilă şi de contencios administrativ, reclamanţii, persoane fizice, în contradictoriu cu pârâţii, instituţii publice, au solicitat obligarea A, B şi C la plata drepturilor salariale, incluzând sporurile şi indemnizaţiile aferente, prin plata unei sume compensatorii conform art. 38 alin. (6 1 ) din Legea-cadru nr. 153/2017, reprezentând diferenţa dintre venitul lunar la care sunt îndreptăţiţi prin recalcularea indemnizaţiei de încadrare prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 lei şi venitul lunar plătit efectiv, pentru ultimii 3 ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată şi pentru viitor, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 şi până la o nouă modificare legislativă.

În motivare s-a arătat că prin Decizia civilă nr. 340/2021, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, definitivă, a fost acordată reclamanţilor valoarea de referinţă sectorială de 605,225 lei, începând cu 1 august 2016 şi în continuare.

În raport cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi dispoziţiile art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, în perioada supusă analizei, s-a susţinut că aceştia ar fi trebuit să beneficieze de un nivel maxim de salarizare; în ceea ce priveşte plata acestei valori de referinţă, după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, prin deciziile administrative emise de preşedintele Curţii de Apel Suceava, deşi aceasta a fost recunoscută, nu a fost plătită efectiv, fiind invocate dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legeacadru nr. 153/2017, care au limitat valoarea salariului de încadrare corespunzător grilelor de salarizare specifice pentru funcţiile de personal auxiliar de specialitate.

Or, la momentul emiterii deciziilor de salarizare, pârâtul avea cunoştinţă de faptul că legea a fost completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 41/2018 [care a introdus alin. (6 1 )] şi avea posibilitatea să facă aplicarea acestuia, însă acest lucru nu s-a întâmplat, cu consecinţa rămânerii fără efect a unor hotărâri judecătoreşti, care, la rândul lor, au putere de lege.

De asemenea, s-a susţinut că, deşi valoarea de referinţă sectorială este recunoscută, aceasta nu se plăteşte efectiv, întrucât salariul reclamanţilor se raportează la indicii de multiplicare din anexa V capitolul II din Legea-cadru nr. 153/2017, care au restrâns în mod direct plata salariului în funcţie de valoarea de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 lei, categoria profesională a personalului auxiliar de specialitate fiind plafonată încă de la 1.01.2018, iar acordarea sumei compensatorii este singura modalitate prin care se poate pune în acord legea de salarizare cu hotărârile judecătoreşti obţinute şi recunoscute în materia drepturilor salariale specifice personalului auxiliar de specialitate, ce face parte din familia ocupaţională „Justiţie”.

Pârâta A a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, susţinând, în esenţă, că alin. (6 1 ) al art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017 nu se aplică familiei ocupaţionale „Justiţie”, deoarece pentru salariaţii din sistemul judiciar nu au fost adoptate măsuri legislative de natură să conducă la variaţii ale salariului de bază în cursul anului 2018.

Prin întâmpinarea depusă, pârâta C a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi introducerea în cauză a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât, în conformitate cu Legea bugetului de stat pe anul 2023 nr. 368/2022, aceasta are legitimitate procesuală pasivă în astfel de litigii, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, deoarece art. 38 alin. (6 1 ) din Legea-cadru nr. 153/2017 a avut în vedere sistemul medical, iar necesitatea respectării plafonului de 30% este reţinută şi prin acest act normativ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus note scrise prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia lipsei calităţii procesuale active, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii, având în vedere că textul alin. (6 1 ) al art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017, introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 41/2018, este destinat numai personalului din sistemul medical, scopul lui fiind acela de a corecta situaţiile în care aplicarea Legii-cadru nr. 153/2017 a dus la diminuarea veniturilor personalului din unităţile sanitare şi vizează exclusiv această categorie de angajaţi.

În cadrul soluţionării acţiunilor, reţinând existenţa unei norme speciale derogatorii cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 şi obligativitatea sesizării instanţei supreme cu dezlegarea unei chestiuni de drept atunci când obiectul cauzei este cel menţionat la art. 1 din actul normativ anterior menţionat, s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi suspendarea cauzei. IV. Motivele reţinute de titularii sesizărilor

Tribunalul Bucureşti a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, respectiv de dezlegarea acestei chestiuni de drept depinde în tot soluţionarea cauzei de faţă, iar din verificările efectuate rezultă că, asupra acestei probleme, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a mai pronunţat.

De asemenea, din verificările efectuate a rezultat că problema de drept menţionată nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici nu face obiectul unei sesizări pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în curs de soluţionare.

În ceea ce priveşte caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi dificultatea completului în a-şi însuşi o anumită interpretare, s-a reţinut că, spre deosebire de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu impune o astfel de condiţie, completul învestit cu soluţionarea unei chestiuni ce ţine de salarizarea personalului plătit din fonduri publice fiind obligat, în măsura în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a lămurit deja problema de drept incidentă, să sesizeze această instanţă.

În concluzie, instanţa de trimitere a constatat admisibilitatea sesizării, în conformitate cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, raportat la art. 519 din Codul de procedură civilă, constatând ca fiind îndeplinite condiţiile cumulative impuse de legiuitor.

Tribunalul Neamţ a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, care impun a solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

Deşi art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 statuează că dispoziţiile acesteia se completează cu cele ale Codului de procedură civilă, prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă sunt mai restrictive sub aspectul obiectului sesizării, dar şi al caracterului facultativ al sesizării, astfel că norma specială din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 se va aplica cu prioritate.

În privinţa obiectului şi a condiţiilor sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În schimb, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, sesizarea se face de completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, iar chestiunea de drept identificată nu trebuie să prezinte caracter de noutate, instanţa de judecată fiind obligată să sesizeze instanţa supremă.

În legătură cu aceste condiţii de admisibilitate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a arătat, în jurisprudenţa sa, că „Art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de «chestiune de drept». În doctrină s-a arătat însă că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare” (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, paragraful 37, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016).

Aceste statuări ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt de natură a restrânge posibilitatea de solicitare a pronunţării unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept, ceea ce contravine naturii reglementării din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, al cărei scop este tocmai extinderea acestei posibilităţi de sesizare.

Astfel, chestiunea de drept nu trebuie să fie „îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară” pentru ca, în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, instanţa de judecată, în primă instanţă sau în calea de atac, să solicite Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată. V. Punctul de vedere al titularilor sesizărilor

Tribunalul Bucureşti a apreciat că o precizare a punctului său de vedere ar echivala cu o antepronunţare în cauză, în sensul art. 42 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă.

Tribunalul Neamţ a arătat că art. 38 alin. (6 1 ) din Legeacadru nr. 153/2017 se aplică şi în ceea ce priveşte familia ocupaţională „Justiţie”, întrucât norma legală nu prevede nicio sferă particulară de aplicare, iar ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Totuşi, nu se acordă o sumă compensatorie şi în situaţia în care diferenţa dintre veniturile nete salariale rezultă din plafonarea drepturilor salariale obţinute prin hotărâri judecătoreşti sau din limitarea sporurilor conform legii, deoarece, pe de o parte, plafonarea drepturilor salariale este aplicabilă în ambele momente temporare indicate în norma legală (februarie 2018, mai 2018), iar pe de altă parte, în sistemul Legii-cadru nr. 153/2017, veniturile salariale pot înregistra diferenţe din cauza modului de stabilire a sporurilor.

De asemenea, art. 38 alin. (6 1 ) din Legea-cadru nr. 153/2017 nu se aplică indiferent de data calculării veniturilor salariale diferite, ci se raportează strict la două momente în timp (februarie 2018, mai 2018). VI. Punctul de vedere al părţilor

Reclamanta din cauza înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti a apreciat că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este obligatorie pentru instanţa învestită cu soluţionarea cauzei, ci facultativă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, trebuind să fie făcută doar atunci când se constată existenţa unei chestiuni reale, veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu. Situaţia în care art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 permite şi completului învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în litigiile prevăzute la art. 1 reprezintă o situaţie derogatorie de la prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, trebuind însă îndeplinite celelalte condiţii de admisibilitate. De asemenea, a arătat că nu există dificultăţi de interpretare a dispoziţiilor legale invocate ca temei de drept, problema de drept nefiind suficient de mare să reclame intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nu este susceptibilă de interpretări diferite şi controversate, astfel că nu se impune sesizarea.

Pârâtul din cauza înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti a considerat că se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, având în vedere că acţiunea reclamantei este întemeiată pe prevederile art. 38 alin. (6 1 ) din Legea-cadru nr. 153/2017, coroborat cu art. 25 din acelaşi act normativ, faptul că, în argumentaţia juridică a cererii de chemare în judecată, se operează cu noţiuni care sunt cuprinse în prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, respectiv „drepturi salariale, drepturi de natură salarială, venituri salariale, venituri de natură salarială, salariu brut şi salariu net”, şi sunt îndeplinite condiţiile cumulative impuse de legiuitor.

Părţile din dosarul aflat pe rolul Tribunalului Neamţ nu au formulat puncte de vedere. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Din analiza hotărârilor înaintate de Curtea de Apel Alba Iulia, acţiunile având ca obiect acordarea unor sume compensatorii în temeiul art. 38 alin. (6 1 ) din Legea-cadru nr. 153/2017 au fost respinse, reţinându-se caracterul tranzitoriu al acestor prevederi şi faptul că, începând cu anul 2022, nu se mai pune problema acordării unor sume compensatorii, întrucât din anul 2022 urmau a se acorda drepturile salariale în limita maximă prevăzută în anexele Legii-cadru nr. 153/2017.

Tribunalul Braşov, instanţă arondată Curţii de Apel Braşov, a înaintat o hotărâre judecătorească prin care acţiunea având ca obiect plata unor sume compensatorii a fost respinsă.

La nivelul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a Tribunalului Bucureşti a opinat că suma compensatorie se raportează la venitul salarial net, neexistând nicio diferenţă între venitul salarial net şi venitul net. Astfel, potrivit art. 7 lit. e) din Legea-cadru nr. 153/2017, „În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie: (…) e) salariul lunar cuprinde salariul de bază ori, după caz, indemnizaţia lunară sau indemnizaţia de încadrare, compensaţiile, indemnizaţiile, sporurile, adaosurile, primele, premiile, precum şi celelalte elemente ale sistemului de salarizare corespunzătoare fiecărei categorii de personal din sectorul bugetar;”. Totodată, începând cu 1 iulie 2017, salarizarea personalului bugetar se face în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 153/2017. Raţiunea legiuitorului a fost ca prin introducerea unui nou alineat – alin. (6 1 ) la art. 38, care să prevadă acordarea unor sume compensatorii în situaţia în care drepturile salariale nete sunt mai mici decât cele plătite în luna februarie 2018, în măsura în care persoana îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, să rezolve situaţiile inechitabile apărute ca urmare a aplicării Legii-cadru nr. 153/2017. Suma compensatorie se acordă în măsura în care persoana îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii şi venitul salarial net obţinut în luna februarie 2018 este mai mare decât venitul salarial net calculat pentru lunile următoarele. Această sumă compensatorie nu are o valoare fixă şi se determină lunar pe perioada în care se îndeplinesc condiţiile pentru acordarea acesteia, prin compararea venitului salarial net obţinut în luna februarie 2018 cu venitul salarial net calculat pentru luna curentă. În ceea ce priveşte problema de drept ce face obiectul sesizării s-a considerat că venitul salarial brut cuprinde, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 7 lit. e) din Legea-cadru nr. 153/2017, salariul de bază ori, după caz, indemnizaţia lunară sau indemnizaţia de încadrare, compensaţiile, indemnizaţiile, sporurile, adaosurile, primele, premiile etc. Salariul net se obţine prin scăderea din salariul brut a contribuţiilor către bugetele asigurărilor sociale şi a impozitului pe venit, fără luarea în considerare a sporurilor cuvenite salariatului. În concluzie, venitul salarial net la care se raportează suma compensatorie prevăzută de art. 38 alin. (6 1 ) din Legea-cadru nr. 153/2017 este, aşadar, reprezentat de venitul salarial rămas după ce din salariul brut se scad contribuţiile sociale obligatorii (C.A.S.S. şi C.A.S.) şi impozitul pe venit, neexistând nicio diferenţă între venitul salarial net şi venitul net. Tribunalul Ilfov a arătat că prevederile art. 38 alin. (6 1 ) din Legea-cadru nr. 153/2017 fac referire expresă la termenul de venituri salariale nete, care trebuie să fie mai mici decât cele aferente lunii februarie 2018 (pentru ca un salariat să beneficieze de plata sumelor compensatorii) şi nicidecum la termenul de salarii nete (care reprezintă un alt termen, acesta fiind rezultatul diferenţei dintre venitul net şi impozitul pe venit). Numai dacă la nivelul lunii februarie 2018 reclamanţii aveau un venit salarial net, iar începând cu luna mai 2018 acest venit salarial a scăzut, se acordă o sumă compensatorie care să acopere pierderea suferită. De asemenea, plafonarea drepturilor obţinute prin hotărâri judecătoreşti nu are nicio legătură cu temeiul de drept invocat. Punctul de vedere exprimat de Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Teleorman a fost în sensul că dispoziţiile art. 38 alin. (6 1 ) din Legea-cadru nr. 153/2017 au fost introduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 41/2018, scopul lor fiind acela de a corecta situaţiile în care aplicarea Legii-cadru nr. 153/2017 a dus la diminuarea veniturilor personalului din unităţile sanitare, şi se aplică exclusiv acestei categorii de angajaţi. Aceste aspecte rezultă din expunerea de motive a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 41/2018, unde se prevede că „De asemenea, pentru unele categorii de bugetari, de exemplu, personalul încadrat pe unele funcţii din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare, care a beneficiat începând cu 1 martie 2018 de prevederile Regulamentului de sporuri aprobat în baza art. 23 din această lege, drepturile salariale nete începând cu luna martie 2018 au fost mai mici decât cele acordate în luna februarie 2018, drept care este necesară corectarea acestor situaţii în regim de urgenţă”. Totodată, expunerea de motive prevede că „neefectuarea corecţiilor sus-menţionate ar conduce la stabilirea unor drepturi salariale mai mici pentru categoriile de personal bugetar mai sus menţionate”, limitând astfel aplicarea dispoziţiilor prevăzute de art. 38 alin. (6 1 ) din Legea-cadru nr. 153/2017 la această categorie de personal. Prin urmare, dispoziţiile art. 38 alin. (6 1 ) din Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică doar personalului care face parte din unităţile sanitare şi care a fost expres vizat de aceste modificări.

Curtea de Apel Cluj şi Tribunalul Sălaj au identificat hotărâri judecătoreşti în care a fost tranşată problema de drept supusă analizei, instanţa considerând că măsura acordării sumelor compensatori nu este aplicabilă în speţa dedusă judecăţii, fără a se face în considerentele lor o analiză aplicată distincţiei între sintagmele „venit salariat net” şi „venit net”.

La nivelul Curţii de Apel Iaşi, punctul de vedere exprimat de judecătorii şi asistenţii judiciari din cadrul Secţiei I civile a Tribunalului Iaşi a fost în sensul că norma face trimitere la venitul salarial net, intenţia legiuitorului fiind aceea de a acorda această sumă cu caracter tranzitoriu tocmai pentru a compensa o eventuală scădere a veniturilor ca urmare a aplicării etapizate a dispoziţiilor legale în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice. Opinia completurilor ce soluţionează litigii de muncă şi asigurări sociale din cadrul Tribunalului Vaslui este că reglementarea art. 38 alin. (6 1 ) din Legea-cadru nr. 153/2017 este de strictă interpretare şi aplicare şi nu poate fi utilizată ca temei în vederea eludării altor dispoziţii legale. Prevederile art. 38 alin. (6 1 ) din Legea-cadru nr. 153/2017 au fost aplicabile doar în situaţia în care veniturile salariale nete calculate ca urmare a reîncadrării personalului plătit din fonduri publice au fost, începând cu luna mai 2018, mai mici decât cele aferente lunii februarie 2018. Articolul de lege are menirea de a compensa, în mod tranzitoriu, până la atingerea limitelor maxime ale veniturilor salariale prevăzute pentru anul 2022 în Legea-cadru nr. 153/2017, eventualele scăderi ale veniturilor salariale acordate unora dintre angajaţii din sistemul public, scăderi generate de aplicarea etapizată a noilor coeficienţi prevăzuţi în anexele nr. l-IX. Astfel, potrivit acestor dispoziţii legale, „Începând cu luna mai 2018, în situaţia în care veniturile salariale nete acordate potrivit prevederilor prezentei legi sunt mai mici decât cele aferente lunii februarie 2018, se acordă o sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu care să acopere diferenţa, în măsura în care persoana îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Suma compensatorie este cuprinsă în salariul lunar şi nu se ia în calcul la determinarea limitei prevăzute la art. 25. Suma compensatorie se determină lunar pe perioada în care se îndeplinesc condiţiile pentru acordarea acesteia”. Art. 1 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 stabileşte imperativ că, începând cu data intrării în vigoare a acestei legi, drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului sunt şi rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în Legea-cadru nr. 153/2017, iar art. 38 alin. (6) din aceeaşi lege prevede interdicţia depăşirii drepturilor salariale stabilite în cuprinsul anexelor pentru anul 2022. Pentru a răspunde strict la întrebarea ce face obiectul sesizării s-a apreciat că, în situaţia în care, începând cu luna mai 2018, veniturile salariale nete acordate potrivit prevederilor art. 38 alin. (6 1 ) din Legea-cadru nr. 153/2017 sunt mai mici decât cele aferente lunii februarie 2018, se acordă o sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu care să acopere diferenţa, în măsura în care persoana îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, iar această sumă compensatorie se raportează la venitul salarial net, conform dispoziţiilor legale, şi nu la venitul net.

Practica judiciară a Tribunalului Vâlcea, instanţă arondată Curţii de Apel Piteşti, este în sensul că dacă, începând cu luna mai 2018, în situaţia în care veniturile salariale nete acordate potrivit prevederilor art. 38 alin. (6 1 ) din Legea-cadru nr. 153/2017 sunt mai mici decât cele aferente lunii februarie 2018, nu se acordă o sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu care să acopere diferenţa, chiar dacă persoana îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, aceeaşi fiind practica şi la nivelul Tribunalului Argeş.

Curtea de Apel Suceava a înaintat Sentinţa civilă nr. 500 din 29 aprilie 2024, pronunţată de Tribunalul Suceava în Dosarul nr. 1.293/86/2024, definitivă prin neapelare, prin care a fost respinsă acţiunea având ca obiect plata unor sume compensatorii.

Celelalte curţi de apel nu au identificat practică judiciară şi nu au formulat niciun punct de vedere.

Ministerul Public a menţionat că, la nivelul Secţiei judiciare, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii asupra problemei de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale

Nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea este inadmisibilă. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Temeiul prezentei sesizări îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. Domeniul de reglementare a acestui act normativ, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 14 iunie 2024, este conturat prin dispoziţiile art. 1, aplicându-se în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, precum şi în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze.

Prin această materie s-a instituit o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sens în care prin art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 se prevăd următoarele: „Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Rezultă că aceste prevederi se aplică cu prioritate în raport cu dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, potrivit principiului specialia generalibus derogant, urmând a se completa însă, în mod corespunzător, cu prevederile dreptului comun, respectiv cele ale Codului de procedură civilă, astfel cum se şi statuează expres prin art. 4, conform căruia „Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, (…) precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie”.

Prin urmare, în contextul normativ expus, procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii de admisibilitate a sesizării: a) existenţa unei cauze în curs de judecată, în primă instanţă sau în calea de atac; b) cauza să fie dintre cele prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze, astfel cum au fost evocate în precedent; c) existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Verificând condiţiile de admisibilitate în ceea ce priveşte sesizarea Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „dacă, începând cu luna mai 2018, în situaţia în care veniturile salariale nete acordate potrivit prevederilor art. 38 alin. (61) din Legea-cadru nr. 153/2017 sunt mai mici decât cele aferente lunii februarie 2018, se acordă o sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu care să acopere diferenţa, în măsura în care persoana îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii şi dacă suma compensatorie se raportează la venitul salarial net sau la venitul net” şi sesizarea Tribunalului Neamţ – Secţia I civilă şi de contencios administrativ: „dacă art. 38 alin. (61) din Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică şi în ceea ce priveşte familia ocupaţională «Justiţie» şi, în caz afirmativ, dacă se acordă o sumă compensatorie şi în situaţia în care diferenţa dintre veniturile nete salariale rezultă din plafonarea drepturilor salariale obţinute prin hotărâri judecătoreşti sau din limitarea sporurilor conform legii şi indiferent de data calculării veniturilor salariale diferite”, înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu nr. 2.070/1/2024, respectiv nr. 2.312/1/2024, se constată următoarele.

Prima condiţie este îndeplinită, întrucât cauzele se află pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi, respectiv, pe rolul Tribunalului Neamţ – Secţia I civilă şi de contencios administrativ, care judecă în primă instanţă, conform art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă şi art. 269 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 42/2023 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 367/2022 privind dialogul social şi a Legii nr. 53/2003 – Codul muncii.

Cauzele sunt incluse în domeniul de aplicabilitate al Legii-cadru nr. 153/2017, astfel încât aparţin obiectului de reglementare al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, prin raportare la teza privind „stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice”.

În ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate care vizează identificarea unei veritabile probleme de drept care ar putea forma obiectul sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile se observă că legiuitorul instituie o dublă condiţionare, respectiv să existe o chestiune de drept veritabilă şi reală, iar pe de altă parte să fie stabilită legătura necesară între dezlegarea chestiunii de drept identificate şi soluţionarea cauzei de fond.

Relativ la condiţia caracterului veritabil şi serios al problemei de drept, aceasta presupune existenţa unei norme susceptibile de interpretări diferite, sens în care se impune declanşarea mecanismului de unificare a practicii judiciare în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.

În cauză, instanţele de trimitere au identificat ca probleme de drept: ” Dacă art. 38 alin. (61) din Legea-cadru nr. 153/2017, potrivit căruia, «începând cu luna mai 2018, în situaţia în care veniturile salariale nete acordate potrivit prevederilor prezentei legi sunt mai mici decât cele aferente lunii februarie 2018, se acordă o sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu care să acopere diferenţa, în măsura în care persoana îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Suma compensatorie este cuprinsă în salariul lunar şi nu se ia în calcul la determinarea limitei prevăzute la art. 25 din aceeaşi lege, dacă suma compensatorie se determină lunar pe perioada în care se îndeplinesc condiţiile pentru acordarea acesteia», se aplică şi în ceea ce priveşte familia ocupaţională «Justiţie». În caz afirmativ, dacă se acordă o sumă compensatorie şi în situaţia în care diferenţa dintre veniturile nete salariale rezultă din plafonarea drepturilor salariale obţinute prin hotărâri judecătoreşti sau din limitarea sporurilor conform legii şi indiferent de data calculării veniturilor salariale diferite.”

În mod evident, chestiunile sesizate au legătură cu soluţionarea cauzelor, întrucât vizează însuşi obiectul concret al pretenţiilor deduse judecăţii în cele două cauze de către angajaţii care solicită acordarea unor sume compensatorii cu caracter tranzitoriu în temeiul dispoziţiilor art. 38 alin. (6 1 ) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Motivarea încheierilor pronunţate de către instanţele de trimitere este rezumată la evocarea minimală a condiţiilor de admisibilitate prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, considerându-se ca fiind obligatorie sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fie pe calea mecanismului dezlegării chestiunii de drept, necircumscrisă condiţiei „dificultăţii chestiunii de drept”, doar încheierea Tribunalului Neamţ expunând succint şi punctul de vedere al instanţei asupra problemei sesizate.

Admisibilitatea învestirii instanţei supreme cu pronunţarea unei hotărâri prealabile în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 trebuie raportată la condiţia existenţei unei chestiuni reale, veritabile de drept, care să necesite recurgerea la mecanismul hotărârii prealabile, nefiind posibilă învestirea instanţei supreme asupra oricărei chestiuni de drept subsumate cauzei acţiunii deduse judecăţii instanţei de trimitere, întrucât, într-o interpretare contrară, rolul instanţelor de trimitere s-ar rezuma la o simplă activitate de trimitere şi apoi de preluare în hotărârile pronunţate a dezlegărilor date în mecanismul hotărârii prealabile.

Sintagma „chestiune de drept” nu poate fi sinonimă cauzei acţiunii, având un caracter autonom, iar condiţiile ce trebuie verificate pentru constatarea existenţei sale sunt cele conturate în jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea dispoziţiilor art. 519-520 din Codul de procedură civilă.

Expunerea de motive din cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, care evocă nevoia clarificării – încă dintr-o fază incipientă (cea a judecării cauzelor în fond) -, dar şi norma de trimitere din cuprinsul art. 4 al aceluiaşi act, potrivit căreia dispoziţiile acesteia se completează cu prevederile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, îndreptăţesc concluzia că interpretarea literală şi izolată a dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, în sensul că nu s-ar impune condiţia existenţei unei reale chestiuni de drept asupra căreia urmează a se pronunţa instanţa supremă, nu este conformă literei şi spiritului actului normativ.

Pentru identitate de raţiune cu argumentaţia dezvoltată în mod constant în jurisprudenţa instanţei supreme referitoare la mecanismul prevăzut de dispoziţiile art. 519-520 din Codul de procedură civilă în ceea ce priveşte caracterul veritabil al chestiunii de drept supuse interpretării, se consideră că şi în cazul mecanismului instituit în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 se impune ca problema de drept supusă dezlegării să fie din categoria celor care ridică serioase dificultăţi de interpretare a unor dispoziţii legale imperfecte, lacunare sau contradictorii sau a celor care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor deduse judecăţii.

În raport cu cele expuse anterior, se constată că sesizările formulate nu întrunesc condiţia de admisibilitate subsumată cerinţei ca aceasta să privească o „chestiune de drept” care să fie reală, a cărei dificultate să decurgă din complexitatea, neclaritatea sau dualitatea unui text de lege, nu arată circumstanţele sau dificultăţile întâmpinate sau considerentele care ar putea fundamenta o interpretare divergentă a normelor legale menţionate sau care ar oferi potenţialul de dificultate impus de prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 prin raportare la dispoziţiile art. 519-520 din Codul de procedură civilă.

În esenţă, cele două sesizări ale instanţelor de trimitere relevă situaţia personalului plătit din fonduri publice care solicită acordarea sumelor compensatorii cu caracter tranzitoriu cuvenite începând cu luna mai 2018, în situaţia în care veniturile salariale nete acordate potrivit Legii-cadru nr. 153/2017 sunt mai mici decât cele aferente lunii februarie 2018, în măsura în care persoana îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Suplimentar, sesizarea Tribunalului Neamţ se referă şi la sfera de aplicabilitate a dispoziţiilor art. 38 alin. (6 1 ) din Legea-cadru nr. 153/2017, care reglementează acordarea acestor sume compensatorii în sensul de a se stabili dacă aceste prevederi legale vizează şi familia ocupaţională „Justiţie”.

Ipoteza lega