Decizia nr. 53/2020 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 1.283/1/2020, a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat (Regulamentul).

Ședința este prezidată de domnul judecător Ilie Iulian Dragomir, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror șef al Secției judiciare Antonia Constantin

La ședința de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile formulată de Curtea de Apel Brașov - Secția civilă, în Dosarul nr. 7.128/197/2018.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; apelanții-pârâți Ministerul Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, și Administrația Națională a Penitenciarelor au depus, prin consilier juridic, puncte de vedere asupra chestiunii de drept, prin care au apreciat că sesizarea nu este admisibilă. De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanțele naționale hotărârile judecătorești relevante ce au fost identificate, precum și opiniile teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Domnul judecător Ilie Iulian Dragomir, președintele completului, constatând că nu sunt chestiuni prealabile, acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public.

Doamna procuror Antonia Constantin arată că din analiza jurisprudenței instanțelor a rezultat că s-a conturat practică neunitară, fiind pronunțate hotărâri judecătorești în sensul ambelor opinii, într-un număr semnificativ. De aceea apreciază că nu este întrunită cerința noutății prevăzută de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, astfel încât mecanismul hotărârii prealabile nu poate fi utilizat, sesizarea urmând a fi respinsă ca inadmisibilă.

Domnul judecător Ilie Iulian Dragomir consultă membrii completului cu privire la existența unor întrebări pentru reprezentantul Ministerului Public.

Doamna judecător Laura-Mihaela Ivanovici, președintele Secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întreabă dacă Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a verificat practica instanțelor naționale în problema supusă dezlegării.

Doamna procuror Antonia Constantin arată că în concluziile sale s-a ghidat după hotărârile judecătorești menționate în raportul întocmit de judecătorii-raportori, fără a face o identificare prealabilă a jurisprudenței.

Doamna judecător Bianca Elena Țăndărescu întreabă dacă Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție verifică în acest moment jurisprudența pentru declanșarea unui recurs în interesul legii.

Doamna procuror Antonia Constantin arată că verificarea practicii judiciare a fost făcută exclusiv în vederea participării la acest dosar.

Constatând că nu mai sunt întrebări pentru reprezentantul Ministerului Public, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir, președintele completului, declară dezbaterile încheiate.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Curtea de Apel Brașov - Secția civilă a dispus, prin Încheierea din 10 februarie 2020, în Dosarul nr. 7.128/197/2018, aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: 1. momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune în răspundere civilă delictuală în cazul faptelor ilicite cu caracter continuu; 2. au caracter continuu faptele pretins ilicite ce vizează condițiile de detenție pe durata executării pedepsei privative de libertate?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 4 iunie 2020, cu nr. 1.283/1/2020, termenul de judecată fiind stabilit la 14 septembrie 2020. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

Codul civil Art. 2.528. - "(1) Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. (...)" III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov, la data de 22 martie 2018, reclamantul X, în contradictoriu cu pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor, Statul român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, Penitenciarul Codlea, Penitenciarul Miercurea-Ciuc, Penitenciarul București-Rahova, Penitenciarul Timișoara și Penitenciarul Aiud, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate încălcarea de către pârâți a normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate, prevăzute de art. 1 alin. (3) din Normele minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate, aprobate prin Ordinul ministrului justiției nr. 433/C/2010 (Normele aprobate prin Ordinul nr. 433/C/2010); să oblige pârâții 1, 2 și 3 la plata sumei de 20.000 euro, cu titlu de daune morale pentru suferința produsă reclamantului ca urmare a încălcării normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare; să oblige pârâții 1, 2 și 4 la plata sumei de 10.000 euro, cu titlu de daune morale pentru suferința produsă reclamantului ca urmare a încălcării normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare; să oblige pârâții 1, 2 și 5 la plata sumei de 5.000 euro, cu titlu de daune morale pentru suferința produsă reclamantului ca urmare a încălcării normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare; să oblige pârâții 1, 2 și 6 la plata sumei de 3.000 euro, cu titlu de daune morale pentru suferința produsă reclamantului ca urmare a încălcării normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare; să oblige pârâții 1, 2 și 7 la plata sumei de 1.000 euro, cu titlu de daune morale pentru suferința produsă reclamantului ca urmare a încălcării normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare.

În motivarea cererii, în esență, reclamantul a arătat că a fost condamnat la executarea unei pedepse privative de libertate de 7 ani pentru infracțiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, cu modificările ulterioare (Legea nr. 39/2003), prin Sentința penală nr. 435 din 3 noiembrie 2010 a Tribunalului Brașov - Secția penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 49 din 31 martie 2011 a Curții de Apel Brașov - Secția penală și Decizia penală nr. 3.794 din 26 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală.

Acesta a precizat perioadele de detenție în fiecare penitenciar și condițiile în care a fost cazat, susținând că sunt îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale.

Prin Sentința civilă nr. 9.828 din 31 octombrie 2018, pronunțată de Judecătoria Brașov - Secția civilă, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Penitenciarul Aiud, invocată de acesta. S-a respins petitul 6 al acțiunii formulate de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul Aiud, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă și, în contradictoriu cu pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor și Statul român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiat. S-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâții Penitenciarul Codlea, Statul român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul București-Rahova și Penitenciarul Miercurea-Ciuc. S-a respins petitul 2 al acțiunii privind perioadele 17 iunie 2010 - 6 iulie 2010 și 23 noiembrie 2012 - 21 martie 2015 și petitele 3, 4 și 5 ale acțiunii formulate de reclamant în contradictoriu cu pârâții Penitenciarul Codlea, Statul român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul București-Rahova, Penitenciarul Timișoara și Penitenciarul Miercurea-Ciuc, ca prescrise. S-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâții Penitenciarul Codlea, Statul român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, și Administrația Națională a Penitenciarelor pentru perioada 22 martie 2015 - 29 aprilie 2015. S-a constatat că pârâții Penitenciarul Codlea, Statul român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și Administrația Națională a Penitenciarelor au încălcat dispozițiile art. 1 alin. (3) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 433/C/2010. Au fost obligați pârâții Penitenciarul Codlea, Statul român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, și Administrația Națională a Penitenciarelor să plătească în solidar reclamantului suma de 20 lei reprezentând daune morale.

În motivarea sentinței s-au reținut următoarele considerente: în privința excepției lipsei calității procesuale pasive a Penitenciarului Aiud, invocată de acesta, instanța a reținut că, fiind în tranzit, reclamantul a stat câteva ore în noaptea dintre 22/23 noiembrie 2012 în acest penitenciar, ceea ce nu echivalează cu încarcerarea/detenția.

În privința excepției prescripției dreptului material la acțiune, instanța a reținut că reclamantul a fost încarcerat la mai multe penitenciare din țară în perioada 17 iunie 2010 - 29 aprilie 2015, când a fost liberat condiționat. Raportat la această perioadă și probabil în funcție de perioada cât a fost încarcerat în fiecare dintre cele patru penitenciare (exceptând Penitenciarul Aiud), reclamantul a solicitat diferite sume cu titlu de daune morale cauzate de condițiile de detenție, care au încălcat art. 1 alin. (3) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 433/C/2010.

Instanța a considerat că reclamantul a cunoscut paguba chiar din momentul în care a fost încarcerat în penitenciarele mai sus amintite, pentru că a trăit zi de zi în condițiile oferite de acestea, iar nu abia la momentul liberării.

Executarea pedepsei în sistemul penitenciar nu constituie un caz de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției dreptului material la acțiune, deținuților fiindu-le recunoscut dreptul de a solicita constatarea încălcării drepturilor de care ar trebui să beneficieze pe durata executării pedepsei.

În privința persoanei răspunzătoare de pagubă, s-a constatat că aceasta a putut fi întotdeauna identificată drept penitenciarul în care a fost executată, în anumite perioade, pedeapsa și că nu era necesar a se executa integral pedeapsa pentru a se putea stabili cine era răspunzător de paguba produsă reclamantului, în calitate de deținut. În consecință, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada de 3 ani, anterioară introducerii cererii de chemare în judecată.

În privința pretențiilor aferente perioadei 22 martie 2015 - 29 aprilie 2015 (data liberării condiționate), când a fost încarcerat la Penitenciarul Codlea, s-a reținut că, raportat la volumul de aer (207,73 mc) și numărul de deținuți (36), fiecare persoană privată de libertate în regim deschis din celula E 4.2 avea asigurați 5,68 mc de aer, deci sub nivelul minim de 6 mc; așa fiind, în privința reclamantului s-a încălcat atât art. 1 alin. (3) lit. b) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 433/C/2010, cât și art. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția), fiind supus la un tratament degradant.

Analizând elementele răspunderii civile delictuale, instanța de fond a constatat că, drept urmare a tratamentului degradant la care a fost supus reclamantul, prin lipsa volumului de aer prevăzut de lege, acesta a suferit un prejudiciu moral de natură a-i afecta starea psihică.

Fapta ilicită a pârâților constă în faptul că nu au asigurat reclamantului pe durata detenției, în perioada carantinei și a executării pedepsei în regim semideschis, volumul minim obligatoriu de aer, acesta fiind cazat într-o cameră supraaglomerată.

De asemenea, a reținut că între prejudiciul moral suferit de reclamant și fapta ilicită a pârâților există legătură de cauzalitate directă, fapta ilicită fiind cauza necesară a producerii prejudiciului.

Ca urmare, instanța de fond a stabilit cuantumul daunelor suferite de reclamant prin fapta imputabilă a pârâților la suma de 20 lei, apreciind că este mai mult decât suficientă pentru acoperirea prejudiciului încercat.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul și pârâtul Statul român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov.

Pârâtul Penitenciarul Timișoara și pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor au formulat apeluri incidente.

Prin Decizia civilă nr. 1.018/Ap, pronunțată la 21 iunie 2019, Tribunalul Brașov - Secția I civilă a respins apelul declarat de pârâtul Statul român împotriva Sentinței civile nr. 9.828 din 31 octombrie 2018 și împotriva Încheierii de ședință din data de 10 aprilie 2018 pronunțate de Judecătoria Brașov - Secția civilă, a respins apelul declarat de reclamant, precum și apelurile incidente formulate de pârâții Penitenciarul Timișoara și Administrația Națională a Penitenciarelor.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că situația de fapt a fost corect și complet reținută de prima instanță, neexistând contestații cu privire la faptul că apelantul-reclamant, pentru o perioadă de aproximativ o lună de zile, nu a beneficiat de spațiul minim de detenție de 6 mc, conform dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 433/C/2010.

În ceea ce privește apelul formulat de reclamant, tribunalul a constat că nemulțumirea acestuia vizează admiterea de către prima instanță a excepției prescripției dreptului la acțiune, precum și cuantumul sumei acordate prin sentința apelată, considerat derizoriu.

În legătură cu fondul litigiului, prima critică adusă de apelantul-reclamant este legată de admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 22 martie 2015, în sensul că fapta ilicită a pârâților are caracter continuu, ea se epuizează în momentul punerii în libertate, acesta fiind, în opinia sa, momentul în care a cunoscut întinderea pagubei morale pricinuite.

Tribunalul a respins criticile, ca nefiind fondate, cu motivarea că, anterior analizării momentului de la care ar fi început să curgă termenul de prescripție, instanța a reținut că penitenciarul pârât trebuia să asigure condițiile minime obligatorii în mod succesiv, adică zi de zi, îndeplinirea acestora neputând fi considerată un tot unitar. Astfel cum în mod corect s-a reținut și de către prima instanță, pentru stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 2.517 din Codul civil, trebuie stabilită data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Este evident că apelantul-reclamant a cunoscut paguba chiar din momentul în care a fost încarcerat în penitenciarele de la care se pretind despăgubiri, pentru că a trăit zi de zi în condițiile oferite de acestea și având, în atare condiții, posibilitatea de a o percepe zilnic, iar nu abia la momentul liberării.

Tribunalul a mai reținut că executarea pedepsei în sistemul penitenciar nu constituie un caz de suspendare sau întrerupere a executării prescripției dreptului material la acțiune, deținuților fiindu-le recunoscut dreptul de a solicita constatarea încălcării drepturilor de care ar trebui să beneficieze pe durata executării pedepsei.

Analiza prescripției dreptului material la acțiune are în vedere și împrejurarea că dreptul de acces la justiție, protejat de art. 6 din Convenție, nu este unul absolut, ci poate fi limitat în condițiile legii. În concret, este evident că securitatea raporturilor juridice nu poate fi încălcată prin cereri de chemare în judecată a statului și/sau a altor agenți ai statului pentru angajarea răspunderii civile a acestora, în contextul plasării reclamantului în condiții de detenție pretins necorespunzătoare, în mod nelimitat. Cu alte cuvinte, atât timp cât nu s-a invocat un prejudiciu născut ulterior liberării, pasivitatea reclamantului îi este imputabilă și atrage sancțiunea prescripției, aceasta fiind prevăzută de lege și având un scop legitim.

Împotriva deciziei instanței de apel au formulat recurs reclamantul și pârâtul Statul român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov.

Recurentul-reclamant a solicitat, în principal, admiterea recursului declarat și casarea hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât, pentru perioada 17 iunie 2010 - 21 martie 2015, instanța a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, iar, în subsidiar, a solicitat admiterea recursului declarat, casarea hotărârii atacate și, rejudecând, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, raportat la perioada 17 iunie 2010 - 21 martie 2015.

Recurentul-pârât Statul român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a hotărârii atacate, admiterea apelului declarat, cu consecința, în principal, a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului român, iar, în subsidiar, a respingerii, în totalitate, a acțiunii formulate de reclamant.

Prin întâmpinările formulate, intimații Administrația Națională a Penitenciarelor, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, Penitenciarul Miercurea-Ciuc, Penitenciarul Timișoara, Penitenciarul Codlea și Penitenciarul București-Rahova au solicitat respingerea recursurilor formulate.

La termenul de judecată din 20 ianuarie 2020, recurentul- reclamant a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile prin care să dea o rezolvare de principiu privind interpretarea dispozițiilor art. 2.528 alin. (1) din Codul civil, respectiv să se stabilească momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune în răspundere civilă delictuală în cazul faptelor ilicite cu caracter continuu.

Prin Încheierea din 10 februarie 2020, sesizarea a fost considerată admisibilă și, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecății. IV. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării

Instanța de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație si Justiție prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru argumentele expuse în continuare.

Astfel, existența unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanță, este dată de faptul că prezentul litigiu se află în fața instanței de recurs, ca instanță de ultim grad.

De lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispozițiilor art. 2.528 din Codul civil depinde soluționarea, pe fond, a cauzei, întrucât este necesar a se stabili care este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune în răspundere civilă delictuală în cazul faptelor ilicite cu caracter continuu.

Problema de drept enunțată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenței, s-a constatat că asupra acestei probleme de drept nu există o practică consistentă care să ducă la concluzia că ar exista o jurisprudență constantă și continuă în materia de referință, în baza unei interpretări unitare a textelor legale incidente.

Chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor instanței supreme. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Recurentul-reclamant a formulat cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile prin care să dea o rezolvare de principiu privind interpretarea art. 2.528 alin. (1) din Codul civil, respectiv să se stabilească momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune în răspundere civilă delictuală în cazul faptelor ilicite cu caracter continuu. Acesta a precizat că starea de fapt în temeiul căreia a solicitat daunele morale are un caracter continuu, derulându-se pe toată perioada de detenție, iar faptul cauzator de prejudiciu a subzistat atât timp cât a fost supus tratamentului degradant.

A susținut că nu putea interveni prescripția distinct pentru fiecare perioadă în care a fost încarcerat, ci termenul de prescripție a început să curgă la un moment unic, acesta fiind momentul încetării faptei continue ilicite, respectiv la data liberării condiționate. Doar la momentul punerii sale în libertate a fost în măsură să aibă reprezentarea întregii fapte ilicite și a întregului prejudiciu produs prin această faptă.

Recurentul-reclamant a mai arătat, prin completarea cererii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, depuse la data de 6 februarie 2020, că, în ipoteza în care ar fi dorit să se adreseze instanței europene cu o plângere întemeiată pe dispozițiile art. 3 din Convenție, vizând condițiile de detenție din penitenciarele în care a fost încarcerat, termenul de 6 luni în care ar fi trebuit să inițieze acest demers judiciar începea să curgă de la data liberării, detenția fiind considerată o "situație continuă", respectiv o încălcare continuă a drepturilor persoanei de către Statul român.

Recurentul-pârât Statul român a solicitat respingerea cererii de sesizare, ca fiind inadmisibilă.

Intimatul Penitenciarul Miercurea-Ciuc a apreciat că nu este oportună sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu pronunțarea unei hotărâri prealabile, astfel că a solicitat respingerea cererii.

Intimata Administrația Națională a Penitenciarelor a precizat că o astfel de cerere este inadmisibilă, având în vedere că nu sunt întrunite prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Intimatul Penitenciarul Aiud a apreciat că termenul de prescripție este de 3 ani, conform art. 2.517 din Codul civil, iar recurentul-reclamant nu a acționat cu o minimă diligență în valorificarea drepturilor sale conferite de legislația civilă, în limitele temporale statuate de legiuitor, sancțiunea legală procesuală care a intervenit în această materie fiind prescripția dreptului material la acțiune.

Intimatul Penitenciarul Codlea a apreciat pretențiile recurentului-reclamant ca fiind prescrise, astfel încât nu se impune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii- raportori, în condițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, apelanții-pârâți Ministerul Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, și Administrația Națională a Penitenciarelor au depus, prin consilier juridic, puncte de vedere asupra chestiunii de drept, prin care au apreciat că sesizarea nu este admisibilă, nefiind îndeplinită condiția noutății. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluționarea recursurilor în Dosarul nr. 7.128/197/2018 a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, și art. 2.500 alin. (1) din Codul civil, prescripția extinctivă poate fi definită ca fiind acea sancțiune care constă în stingerea, în condițiile stabilite de lege, a dreptului material la acțiune neexercitat în termen.

În materia angajării răspunderii civile delictuale este aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani, care începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia ori putea să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea ori de la expirarea termenului prevăzut de lege.

Recurentul-reclamant a cunoscut atât paguba pe care a invocat-o, cât și pe cel/cei răspunzător/răspunzători de producerea ei în timpul executării pedepsei privative de libertate.

Un argument în plus îl constituie faptul că, în perioada executării pedepsei privative de libertate, reclamatul a fost transferat în mai multe penitenciare, iar, în cadrul aceluiași penitenciar, a ocupat, de-a lungul șederii, mai multe încăperi, situație în raport cu care condițiile efective în care a locuit au fost diferite, acesta având posibilitatea de a solicita despăgubiri pentru eventualele prejudicii cauzate de fiecare dată când avea contact cu acea nouă realitate.

Susținerile recurentului-reclamant potrivit cărora, în ipoteza în care ar fi dorit să se adreseze instanței europene cu o plângere întemeiată pe dispozițiile art. 3 din Convenție, vizând condițiile de detenție din penitenciarele în care a fost încarcerat, termenul de 6 luni în care ar fi trebuit să inițieze acest demers judiciar începea să curgă de la data liberării, nu pot constitui un argument juridic pentru a aprecia că termenul de prescripție începe să curgă de la o altă dată decât cea prevăzută de art. 2.528 alin. (1) din Codul civil, demersurile judiciare fiind diferite, astfel că dispozițiile aplicabile fiecărei situații în parte nu pot fi interpretate prin analogie. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele naționale au comunicat hotărâri judecătorești definitive, precum și opinii teoretice ale magistraților asupra chestiunii de drept supuse dezlegării, conturându-se existența a două orientări jurisprudențiale diferite.

Astfel, într-o opinie, s-a apreciat că faptul ilicit cauzator de prejudicii, așa cum a fost relevat de datele speței (motivele de fapt ale cererii împreună cu temeiul juridic) nu este reprezentat de încarcerarea reclamantului, ci de nerespectarea condițiilor de cazare a persoanelor private de libertate, prevăzute de Normele aprobate prin Ordinul nr. 433/C/2010, și că el subzistă atât timp cât condițiile neconforme de detenție pe durata executării pedepsei privative de libertate există, având caracter continuu, prejudiciul nefiind posibil de cuantificat decât după epuizarea elementului ilicit. Astfel fiind, deși prescripția a început să curgă la momentul încarcerării și cunoașterii condițiilor de cazare de către reclamant, ea nu poate fi considerată împlinită din cauza atingerii continue aduse dreptului subiectiv al acestuia. În cazul unei fapte ilicite care are caracter continuu (prejudiciul produs de ea se permanentizează, fără discontinuitate în timp), ca în cauza de față, dreptul material la acțiune începe să curgă nu de la momentul inițial al săvârșirii faptei ilicite, ci de la data încetării acțiunii sau inacțiunii ilicite.

S-a arătat și că numai la momentul încetării detenției reclamantul are cunoștință de întinderea pagubei. Cât privește cunoașterea persoanei responsabile de producerea pagubei, aceasta naște probleme legate de calitatea procesuală pasivă, în sensul că, dacă reclamantul a fost încarcerat în mai multe penitenciare, calitate procesuală pasivă are fiecare penitenciar în parte, iar problema curgerii termenului de prescripție a dreptului material la acțiune suportă mai multe particularități. Astfel, pe parcursul executării unei pedepse privative de libertate este posibil să existe mai multe fapte ilicite continue și mai mulți responsabili de acestea, existând mai multe termene de prescripție care curg succesiv.

În acest sens s-au pronunțat următoarele hotărâri judecătorești: deciziile civile nr. 955 din 17 octombrie 2019 și nr. 110 din 16 ianuarie 2019 pronunțate Curtea de Apel Craiova - Secția I civilă, Sentința civilă nr. 1.573 din 24 aprilie 2019 a Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin, rămasă definitivă prin respingerea apelurilor prin Decizia nr. 897 din 2 decembrie 2019 a Tribunalului Mehedinți - Secția I civilă, respectiv respingerea recursului prin Decizia nr. 332 din 24 iunie 2020 a Curții de Apel Craiova - Secția I civilă, Sentința nr. 94 din 14 ianuarie 2020 pronunțată de Judecătoria Botoșani - Secția I civilă, definitivă prin neapelare, deciziile nr. 2.304 din 3 decembrie 2019, nr. 2.022 din 12 noiembrie 2019 și nr. 285 din 4 februarie 2020 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă.

Într-o a doua opinie s-a apreciat că termenul de prescripție începe să curgă la sfârșitul fiecărei zile de detenție, și nu unitar, de la data liberării condiționate, având în vedere că, în cursul detenției, condițiile se pot modifica și nu se poate aprecia că prejudiciul este unul unitar, aferent întregii perioade de detenție.

În acest sens s-au pronunțat: deciziile civile ale Curții de Apel Brașov - Secția civilă nr. 1.239/Ap din 30 septembrie 2019, definitivă prin nerecurare, nr. 1.901/Ap din 12 decembrie 2018, definitivă prin Decizia nr. 285 din 4 februarie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă; nr. 1.953/Ap din 18 decembrie 2018, definitivă prin Decizia nr. 2.022 din 12 noiembrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă, Decizia nr. 1.631 din 3 octombrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă.

Instanțele naționale au opinat și că fapta ilicită continuă nu este definită legal, însă, în contextul prescripției dreptului material la acțiune, poate fi caracterizată prin faptul că prejudiciul produs de ea se permanentizează, fără discontinuitate în timp. Important, în determinarea momentului de la care curge prescripția, este dacă prejudiciul este cuantificabil sau nu (presupunând, desigur, că este cunoscut cel care răspunde), indiferent dacă fapta continuă încă. Altfel spus, momentul de început al prescripției nu poate fi stabilit numai în funcție de caracterul continuu al faptei ilicite, deci nu poate fi același în cazul tuturor faptelor ilicite continue, ci trebuie analizat, de la caz la caz, momentul la care cel păgubit are toate elementele necesare declanșării demersului judiciar menit să îi asigure protecția dreptului său.

Cu privire la cea de-a doua întrebare s-a apreciat, de asemenea, că răspunsul trebuie nuanțat de la caz la caz, deoarece consecințele păgubitoare pe care le înregistrează victima nu au un singur fapt generator, ci mai multe, un complex de fapte ilicite care se manifestă concomitent sau succesiv, care, de asemenea, trebuie analizate fiecare în parte pentru a stabili caracterul continuu sau nu. Faptul că reclamantul formulează o cerere de despăgubire globală reprezintă doar opțiunea formală de exprimare a pretenției, fără a aduce atingere caracterului segregat al pagubei suferite.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

Din verificările efectuate rezultă că instanța de contencios constituțional nu s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 2.528 din Codul civil. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că, întrucât problema sesizată și-a găsit aplicare în jurisprudența instanțelor naționale, iar rezolvarea chestiunii de drept nu este uniformă, concluzia ce se impune este aceea că nu este îndeplinită cerința privind noutatea, drept condiție a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile, ci sunt create premisele unui alt mecanism de unificare, ce exclude demersul actual al Curții de Apel Brașov. X. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Conform art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, "Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit dispozițiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată și al părților."

Din dispozițiile legale menționate se desprind condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie îndeplinite cumulativ, după cum urmează: existența unei cauze aflate în curs de judecată; instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță; cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; soluționarea, pe fond, a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; chestiunea de drept în discuție să fie nouă; chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție ori obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Procedând, în prealabil, la o analiză asupra admisibilității sesizării se constată că primele patru și ultima dintre condiții sunt îndeplinite, întrucât există o cauză în curs de judecată, care face obiectul Dosarului nr. 7.128/197/2018, în care se judecă recursurile declarate de reclamant și de pârâtul Statul român împotriva Deciziei civile nr. 1.018 din 21 iunie 2019 pronunțate de Tribunalul Brașov - Secția I civilă.

Curtea de Apel Brașov - Secția civilă judecă pricina în ultimă instanță, urmând a pronunța o hotărâre definitivă, în condițiile art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.

De asemenea, este îndeplinită și condiția legăturii cu fondul, față de criticile invocate în recurs, a căror soluționare este determinată de dezlegarea solicitată a fi dată de instanța supremă.

Referitor la cerința noutății chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, în lipsa unei definiții legale a acestei noțiuni și a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, sesizate, cu pronunțarea unei hotărâri prealabile, sarcina să stabilească dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă.

În acest sens, în jurisprudența sa constantă (Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015; Decizia nr. 41 din 21 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 10 februarie 2017), Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că este îndeplinită cerința noutății atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementările recent intrate în vigoare, cărora instanțele nu le-au dat încă o anume interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial, ori dacă se impun anumite clarificări într-un context legislativ nou sau modificat față de unul anterior, de natură să impună reinterpretarea textului de lege analizat.

Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unor interpretări concretizate într-o practică judiciară neuniformă, aspect care estompează noutatea, drept condiție a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile, dar, în egală măsură, creează premisele unui alt mecanism de unificare.

Din examinarea hotărârilor judecătorești depuse la dosarul cauzei rezultă că instanțele naționale s-au confruntat cu problema de drept în discuție, dându-i interpretări contradictorii.

Astfel, litigiul în cadrul căruia s-a formulat sesizarea instanței supreme pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile vizează o cauză având ca obiect solicitarea reclamantului de obligare a pârâților la plata daunelor morale pentru suferința produsă ca urmare a încălcării normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de liberate, prevăzute de art. 1 alin. (3) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 433/C/2010.

Problema de drept a cărei lămurire se solicită derivă din interpretarea diferită a dispozițiilor art. 2.528 alin. (1) din Codul civil în privința momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani a dreptului material la acțiune pentru repararea pagubei cauzate prin fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, reprezentată de condițiile improprii de detenție și, respectiv, dacă faptele pretins ilicite ce vizează condițiile de detenție pe durata executării pedepsei privative de liberate au caracter continuu.

Din examinarea hotărârilor judecătorești indicate în capitolul VII al prezentei decizii rezultă că instanțele naționale au soluționat, prin hotărâri definitive, astfel de litigii, în care au dat interpretări diferite acestor dispoziții legale.

În esență, unele instanțe au considerat că fapta cauzatoare de prejudicii reprezentată de condițiile improprii de detenție a fost cunoscută de reclamanții din acest tip de cauze încă din perioada detenției, pentru fiecare loc de detenție în parte, în același timp fiind cunoscute atât pagubele suferite, cât și persoanele răspunzătoare de cauzarea acestora încă de la producerea prejudiciului. În consecință, și momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani a dreptului material la acțiunea în repararea pagubei cauzate de fapta ilicită începe să curgă în această perioadă.

Alte instanțe, dimpotrivă, au arătat că fapta cu caracter ilicit imputată părților are caracter continuu, s-a derulat în perioada în care reclamantul a fost încarcerat în condiții pretins inadecvate și a încetat la momentul în care a fost pus în libertate, astfel încât și termenul de prescripție începe să curgă la aceeași dată.

În egală măsură, și opiniile exprimate de instanțe sunt în sensul orientărilor jurisprudențiale, astfel încât se poate, în mod rezonabil, considera că acestea se vor materializa în hotărâri judecătorești în ambele sensuri, deja conturate.

În aceste condiții, întrucât problema sesizată și-a găsit aplicare în jurisprudența instanțelor naționale, iar rezolvarea chestiunii de drept nu este uniformă, concluzia ce se impune este aceea că nu este îndeplinită cerința privind noutatea, drept condiție a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile, ci sunt create premisele unui alt mecanism de unificare, ce exclude demersul actual al Curții de Apel Brașov.

De asemenea, în jurisprudența sa recentă, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a statuat că: "38. În ipoteza în care dispozițiile legale în discuție au fost aplicate și interpretate de instanțe în mod neunitar, prin hotărâri judecătorești definitive/irevocabile, se constată că există o practică judiciară conturată, fapt ce determină pierderea caracterului de noutate al problemei de drept supuse analizei. 39. Așadar, existența unei practici neunitare denotă nu numai că se poate recurge la mecanismul recursului în interesul legii, ci și că nu mai poate fi sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, deoarece scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, problema de drept care a suscitat-o nemaifiind, prin urmare, una nouă, ci una care a creat deja practică diferită." - Decizia nr. 3 din 14 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 18 februarie 2019; în același sens sunt și deciziile nr. 58 din 17 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 911 din 30 octombrie 2018; nr. 27 din 3 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 861 din 24 octombrie 2019; nr. 70 din 15 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.041 din 7 decembrie 2018 etc.

S-a putut observa, din hotărârile judecătorești comunicate în prezentul dosar, în considerarea jurisprudenței instanțelor naționale în materie, că opiniile judecătorilor diferă chiar și în cadrul circumscripției aceleiași curți de apel sau aceluiași tribunal și că dovada soluționării diferite a prezentei probleme de drept exista anterior actului de sesizare a instanței supreme.

În ipoteza în care dispozițiile legale în discuție au fost aplicate și interpretate de instanțe în mod neunitar, prin hotărâri judecătorești definitive/irevocabile, caracterul de noutate al problemei de drept supuse analizei se pierde.

Prin urmare, în cauza de față, mecanismul de unificare al hotărârii prealabile nu mai poate fi utilizat, câtă vreme nu se pune problema lămuririi unei chestiuni de drept cu caracter de noutate care să facă obiect al sesizării, ci se semnalează necesitatea asigurării unei interpretări și aplicări unitare a legii de către toate instanțele judecătorești, scop care se poate atinge numai prin formularea unui recurs în interesul legii.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condițiile de admisibilitate analizate, rolul unificator al acestei instituții juridice numai în privința chestiunilor de drept noi, astfel încât sesizarea nu este admisibilă.