ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 186/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 229/1/2025, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Raluca Emilia Leote, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanța - Secția I civilă în Dosarul nr. 7.066/118/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părților.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Curtea de Apel Constanța - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din 11 decembrie 2024, în Dosarul nr. 7.066/118/2023, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă, în interpretarea și aplicarea art. 5 din Legea nr. 104/2003 privind manipularea cadavrelor umane și prelevarea organelor și țesuturilor de la cadavre în vederea transplantului, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală, republicată, cu modificările ulterioare, personalul din laboratorul toxicologie și serologie din cadrul serviciului de medicină legală se încadrează de drept în condiții deosebite, conform interpretării date de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii prin Decizia nr. 24 din 14 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1001 din 12 decembrie 2019? II. Dispozițiile legale supuse interpretării

Legea nr. 104/2003 privind manipularea cadavrelor umane și prelevarea organelor și țesuturilor de la cadavre în vederea transplantului, republicată, cu modificările ulterioare (Legea nr. 104/2003): " Art. 5. - Activitatea de anatomie patologică constă în efectuarea de examene macroscopice și microscopice asupra produselor biologice recoltate fie persoanelor în viață, fie la autopsie cadavrelor, și anume: piese operatorii, material bioptic, biopsii de tract digestiv, bronșice, hepatice, pancreatice, renale, puncții medulare, ganglionare, lichide biologice, material aspirat cu ac fin, frotiuri exfoliative, organe, fragmente tisulare și altele asemenea."

Ordonanța Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 996 din 10 noiembrie 2005, cu modificările ulterioare (Ordonanța Guvernului nr. 1/2000): " Art. 1. - Activitatea de medicină legală, parte integrantă a asistenței medicale, constă în efectuarea de expertize, examinări, constatări, examene de laborator și alte lucrări medico-legale asupra persoanelor în viață, cadavrelor, produselor biologice și corpurilor delicte, în vederea stabilirii adevărului în cauzele privind infracțiunile contra vieții, integrității corporale și sănătății persoanelor ori în alte situații prevăzute de lege, precum și în efectuarea de expertize medico-legale psihiatrice și de cercetare a filiației." III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin Cererea înregistrată la 17 octombrie 2023 cu nr. 7.066/118/2023 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanta C.M.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Clinic Județean de Urgență "Sfântul Apostol Andrei" Constanța, să se constate că activitatea desfășurată de reclamantă pe postul de asistent medical principal în cadrul Laboratorului Toxicologie și Serologie din Serviciul de Medicină Legală Constanța se încadrează în condiții deosebite de muncă, în condițiile art. 22 din Legea nr. 104/2003, și, pe cale de consecință, să fie obligată pârâta la încadrarea locului de muncă în aceste condiții; obligarea pârâtei să declare nominal și să vireze diferența de contribuții pentru perioada lucrată, 1.09.2016 - prezent, în aceste condiții, către bugetul asigurărilor sociale de stat, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat, în esență, că în cadrul Serviciului de Medicină Legală Constanța există locuri de muncă încadrate în categoria locurilor de muncă în condiții deosebite, respectiv în Laboratorul de Medicină Legală Clinică și Laboratorul de Anatomie Patologică, însă Laboratorul Toxicologie și Serologie, care efectuează expertize, examinări, constatări, examene de laborator și alte lucrări medico-legale asupra persoanelor în viață, nu și asupra cadavrelor, nu este considerat ca având locuri de muncă încadrate în condiții deosebite, deși realizează examinări complementare de laborator, ca parte din constatarea și expertiza medico-legală.

Prin Sentința civilă nr. 1.026/29.03.2024, Tribunalul Constanța a respins acțiunea ca inadmisibilă, apreciind că este incidentă Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 12 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 904 din 10 noiembrie 2016, respectiv că este inadmisibilă acțiunea în constatare, în condițiile în care angajatorul nu a obținut avizul pentru încadrarea locului de muncă în condiții deosebite, reclamanta activând în cadrul Laboratorului Toxicologie și Serologie, activitate care nu se circumscrie dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 104/2003.

Împotriva acestei soluții a formulat apel reclamanta. Prin Decizia civilă nr. 257/CM/23.10.2024, Curtea de Apel Constanța a admis apelul, a anulat sentința civilă apelată și a reținut cauza pentru evocarea fondului. A reținut, în esență, că Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 12 din 23 mai 2016 vizează interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi sociale, raportat la metodologia prevăzută de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 privind criteriile și metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite și Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 privind încadrarea locurilor de muncă în condiții deosebite și reînnoirea avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, dispoziții excluse de la aplicare în ceea ce privește locurile de muncă din art. 22 din Legea nr. 104/2003, așa cum rezultă în mod expres din Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii nr. 24 din 14 octombrie 2019. S-a mai reținut că împrejurarea că locul de muncă al reclamantei se încadrează sau nu în dispozițiile art. 22 din Legea nr. 104/2003 reprezintă o chestiune de fond, și nu un fine de neprimire. IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanța de trimitere a apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Ambele părți și-au exprimat acordul privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu aspectele puse în discuție de instanța de trimitere. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

În opinia instanței de trimitere, și activitățile din cadrul Laboratorului Toxicologie și Serologie țin de activitatea de anatomie patologică și de medicină legală, chiar dacă examinările se fac numai cu privire la persoanele în viață. VII. Jurisprudența instanțelor naționale

În raport cu întrebarea cu care a fost sesizată instanța supremă în prezentul dosar, nu a fost necesară consultarea jurisprudenței instanțelor naționale. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

Decizia nr. 53 din 4 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 12 martie 2020, prezintă relevanță din perspectiva chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării. IX. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

În jurisprudența Completului pentru soluționarea recursului în interesul legii din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost identificată următoarea decizie care prezintă relevanță cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării: Decizia nr. 24 din 14 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1001 din 12 decembrie 2019. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casație și Justiție

Admisibilitatea sesizării va fi circumscrisă atât condițiilor speciale instituite prin art. 1 și 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, cât și celor ce decurg din cuprinsul art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă, a căror incidență este atrasă ca efect al normei de trimitere din art. 4 al ordonanței de urgență la prevederile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu ale cărei dispoziții arată că se completează.

În lumina acestor dispoziții legale, condițiile de admisibilitate a unei sesizări formulate în baza Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 sunt circumscrise următoarelor elemente: - existența unei cauze în curs de judecată, în primă instanță ori în calea de atac, dintre cele la care se referă art. 1 și 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024; - sesizarea să privească o chestiune de drept; - soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept; - chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Evaluarea elementelor sesizării relevă întrunirea doar în parte a condițiilor de admisibilitate mai sus enunțate.

Astfel, sesizarea a fost formulată într-un litigiu având ca obiect cererea reclamantei - asistent medical principal în cadrul Serviciului de Medicină Legală Constanța, care face parte din categoria personalului plătit din fonduri publice, de obligare a pârâtului Spitalul Clinic Județean de Urgență "Sfântul Apostol Andrei" Constanța la încadrarea locului său de muncă în condiții deosebite, cu declararea și virarea contribuțiilor corespunzătoare aferente condițiilor de muncă.

Așadar, instanța de trimitere a fost învestită cu soluționarea unui litigiu care se înscrie în domeniul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, făcând parte din rândul celor menționate în art. 1 alin. (1) teza finală din acest act normativ, respectiv procese privind raporturile de muncă și de serviciu ale personalului plătit din fonduri publice.

Cauza se află în curs de soluționare, în apel, pe rolul Curții de Apel Constanța - Secția I civilă, în virtutea competenței legale conturate prin dispozițiile art. 269 din Codul muncii raportat la art. 96 pct. 2 din Codul de procedură civilă.

Cât privește cea de-a doua condiție de admisibilitate în rândul celor anterior enunțate, ca sesizarea să privească o "chestiune de drept", aceasta nu este îndeplinită.

Astfel, în primul rând, din considerentele expuse de instanța de trimitere se desprinde concluzia că, în opinia acesteia, este obligatorie sesizarea în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată și cu incidența Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, însă Înalta Curte subliniază că simpla intrare în vigoare a acestei ordonanțe de urgență, în lipsa unei probleme de drept reale, nu justifică admisibilitatea sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, întrucât și acest act normativ se referă la interpretarea propriu-zisă a conținutului unor dispoziții legale, în sensul dezlegării de principiu a unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, sesizarea instanței fiind obligatorie numai cu îndeplinirea cumulativă a tuturor condițiilor prevăzute de actul normativ.

Așadar, admisibilitatea învestirii Înaltei Curți de Casație și Justiție cu pronunțarea unei hotărâri prealabile în temeiul art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 nu poate fi desprinsă de condiția existenței unei chestiuni reale, veritabile de drept care să necesite recurgerea la mecanismul hotărârii prealabile.

Prevederile art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 impun, ca o condiție de admisibilitate a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, existența unei "chestiuni de drept" veritabile, aptă a declanșa acest mecanism de unificare a practicii judiciare, iar noțiunea de "chestiune de drept" are înțelesul dat de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, deoarece termenii folosiți de legiuitor sunt aceiași, iar art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 prevede că "Dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu celelalte reglementări aplicabile în materie".

Totodată, în jurisprudența dezvoltată de instanța supremă în legătură cu această cerință s-a statuat că, în sesizarea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile, trebuie "să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății" (spre exemplu, deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018; nr. 20 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 6 august 2019; nr. 17 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 15 iunie 2020, etc.).

În absența definirii în cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 ori al art. 519 din Codul de procedură civilă a noțiunii de "chestiune de drept dificilă", această cerință este supusă unei evaluări în concret, din partea instanței supreme, raportat la elementele care legitimează, în aprecierea instanțelor de trimitere, declanșarea mecanismului pronunțării hotărârii prealabile, ținând seama și de scopul edictării actului normativ pe care se întemeiază sesizarea, precum și de necesitatea asigurării unei practici unitare, coerente și previzibile.

Rămân astfel valabile cazurile conturate în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în care s-a statuat că nu se verifică condiția dificultății chestiunii de drept, cum ar fi: a) claritatea normei, când aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluționare a întrebării adresate; b) când se solicită instanței supreme determinarea chiar a normei juridice aplicabile unui raport juridic, atribut ce intră și trebuie să rămână în sfera de competență a instanței de judecată; c) când chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită și-a clarificat înțelesul în practica judiciară, din hotărârile cercetate rezultând că normele de drept în discuție au primit aceeași interpretare; d) când pe calea hotărârii prealabile se solicită completarea legii; e) când se solicită lămurirea unor aspecte ce se regăsesc tranșate în jurisprudența constantă și clară a Curții de Justiție a Uniunii Europene ("C.J.U.E."), a Curții Europene a Drepturilor Omului ("C.E.D.O."), a Curții Constituționale ori a Înaltei Curți de Casație și Justiție; f) când există dezlegări anterioare date de instanța supremă prin hotărâri obligatorii în materia vizată de chestiunea de drept enunțată de instanța de trimitere, ce pot oferi repere concrete de interpretare, utile în soluționarea cauzelor, prin aplicarea în fiecare caz particular, în funcție de specificul speței.

Așadar, evaluarea dificultății chestiunii de drept nu poate fi separată de existența unor dezlegări anterioare date de instanța supremă în mecanismele de unificare a practicii judiciare în cazul unor chestiuni de drept asemănătoare, de natură a oferi instanțelor naționale suficiente repere interpretative - inclusiv prin considerentele cu caracter de principiu - pentru soluționarea cauzelor cu care au fost învestite. Chiar și în ipoteza pronunțării unor soluții de inadmisibilitate, aceste decizii beneficiază, ca orice act jurisdicțional, de efectul obligatoriu atașat considerentelor care sprijină și explicitează soluția inadmisibilității sesizării.

Prin raportare la aceste exigențe, instanța supremă constată că sesizarea formulată nu întrunește condiția de admisibilitate subsumată cerinței ca aceasta să privească o "chestiune de drept" care să fie reală, dificilă, generată de nevoia lămuririi sensului și înțelesului unei norme de drept imperfecte, lacunare sau neclare, aptă să devină sursă a unor interpretări divergente și, pe cale de consecință, a unei jurisprudențe neunitare.

Astfel, examenul atent al deciziilor interpretative pronunțate în mecanismele de unificare a practicii judiciare în legătură cu chestiuni de drept similare relevă că instanța supremă a oferit deja suficiente repere pentru interpretarea și aplicarea unitară a normelor legale în discuție, care se impun a fi respectate și valorificate, mutatis mutandis, de către instanța de trimitere în cauza cu care aceasta a fost învestită, aplicarea concretă și efectivă a legii constituind, în afara oricăror ambivalențe, atributul constituțional exclusiv al acesteia din urmă.

Așadar, se constată că obiectul sesizării nu privește o veritabilă chestiune de drept, ci, mai degrabă, aplicarea dispozițiilor legale incidente într-un caz concret, în raport cu interpretarea deja oferită prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii nr. 24 din 14 octombrie 2019 cu privire la art. 22 din Legea nr. 104/2003.

Analizând normele legale invocate de Curtea de Apel Constanța, art. 5 din Legea nr. 104/2003, respectiv art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 1/2000, se observă că ele reglementează, cu caracter general, două domenii distincte ale activităților medicale specializate, și anume anatomia patologică și medicina legală, cu referire, în speță, la încadrarea de drept a activităților desfășurate în aceste două domenii în condiții deosebite, în raport cu interpretarea dată art. 22 din Legea nr. 104/2003 prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii nr. 24 din 14 octombrie 2019.

Se reține că, prin Decizia nr. 24 din 14 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului și a stabilit că, "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 104/2003 (...), locurile de muncă ale personalului care desfășoară activitatea în serviciile de anatomie patologică și prosecturi ale spitalelor, precum și personalul disciplinelor universitare de anatomie, de histologie, de anatomie patologică și al catedrei de biologie celulară sunt încadrate ex lege în categoria locurilor de muncă în condiții deosebite, fără a fi necesară parcurgerea metodologiei prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 privind criteriile și metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, cu modificările și completările ulterioare, și, respectiv, de Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 privind metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, cu modificările și completările ulterioare, în ceea ce privește criteriile și metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite".

În considerentele acestei decizii s-au reținut următoarele: "59. Sintagma «condiții deosebite» este folosită de legiuitor în art. 22 din Legea nr. 104/2003 în ideea evidențierii acelor locuri de muncă ieșite din comun, neobișnuite, speciale, ca urmare a specificului activității decurgând din manipularea cadavrelor și din prelevarea de organe și țesuturi de la cadavre, în vederea transplantului sau în scop didactic și științific. 60. Aceste activități se desfășoară numai în compartimentele de prosectură, iar autopsiile anatomopatologice se realizează numai în spitale sau în instituții de medicină legală, cum se arată în art. 7 din Legea nr. 104/2003, așa încât, în contextul aceleiași legi, a fost subliniat caracterul deosebit al condițiilor de muncă decurgând din desfășurarea activității de către personalul specializat identificat în art. 22 din același act normativ. 61. Până la apariția textului legal analizat, personalul de specialitate evidențiat anterior, alături de alte categorii profesionale din diverse alte domenii de specialitate, era încadrat în locuri de muncă în condiții deosebite numai cu respectarea criteriilor și metodologiei de încadrare prevăzute la art. 19 alin. (2) din Legea nr. 19/2000. Corelativ, apărea reglementată obligația angajatorului de a obține avizul inspectoratului teritorial de muncă pentru încadrarea locurilor de muncă în condiții deosebite, potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (5) din același act normativ. 62. Faptul că legiuitorul a indicat în concret cum personalul de specialitate, avut în vedere prin Legea nr. 104/2003, își desfășoară activitatea în servicii care se încadrează în categoria locurilor de muncă în condiții deosebite, fără nicio altă trimitere la prevederi legale adiacente domeniului de interes în discuție, fără nicio altă referire la criterii și metodologii de încadrare a locurilor de muncă din care să rezulte caracterul deosebit al condițiilor de muncă în care își prestează activitatea sus-amintitul personal de specialitate, întărește concluzia că după apariția Legii nr. 104/2003 nu mai subzistă obligația angajatorului de a parcurge procedura metodologică prevăzută de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 și, respectiv, de Hotărârea Guvernului nr. 246/2007, acte normative al căror scop îl reprezenta, după cum s-a arătat, tocmai stabilirea unor astfel de locuri de muncă în categoria locurilor de muncă în condiții deosebite. (...) 64. Nicăieri în cuprinsul legii analizate nu se face vreo diferențiere între salarizarea personalului de specialitate, identificat în art. 22, și condițiile în care angajatorului personalului de specialitate îi revine obligația de a contribui la stagiul de cotizare în sistemul public de pensii".

Totodată, s-a reținut că: "65. Sintagma «condiții deosebite de muncă» trebuie avută în vedere în mod unitar, atât din perspectiva faptului că legiuitorul a eliminat de plin drept, în mod automat, posibilitatea ca aceste locuri de muncă să se încadreze în condiții normale de muncă, cât și din perspectiva drepturilor și obligațiilor ce le revin angajaților și angajatorului, cu consecințe practice asupra salarizării și asupra cotei de contribuții la sistemul public de pensii. De altfel, unul dintre motivele pentru care, în baza Legii nr. 19/2000, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 104/2003, angajatorul trebuia să obțină avizul de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, l-a constituit și faptul că factorii decidenți, implicați în această procedură, urmăreau în permanență o îmbunătățire, o normalizare a condițiilor de muncă analizate, în vederea prevenirii accidentelor de muncă și a îmbolnăvirilor profesionale [art. 8 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, act abrogat prin Hotărârea Guvernului nr. 246/2007]. Acest lucru permitea inclusiv acreditarea ideii că încadrarea salariaților într-o grupă superioară de muncă, rezultată din evaluarea condițiilor deosebite ori speciale de muncă, putea avea nu doar un caracter permanent, ci și unul temporar. 66. În prezent s-a renunțat la a se mai vorbi despre caracterul temporar al condițiilor deosebite de muncă în care își desfășoară activitatea personalul de specialitate identificat în prevederile art. 22 din Legea nr. 104/2003. 67. Omisiunea legiuitorului de a mai trimite la alte acte normative, prin care sunt reglementate proceduri metodologice al căror scop îl reprezintă tocmai evaluarea și clasificarea unor locuri de muncă în categoria locurilor de muncă în condiții deosebite, denotă fără putință de tăgadă intenția acestuia de a sublinia, pe de o parte, faptul că încadrarea respectivelor locuri de muncă în condiții deosebite este permanentă și, pe de altă parte, că este necesară în permanență o compensare corelativă a eforturilor și a riscurilor profesionale la care se expun persoanele din prevederile legale sus-menționate, compensare în care se include și obținerea de beneficii la data deschiderii drepturilor de pensie."

Așadar, prin această decizie, instanța supremă a stabilit cu caracter obligatoriu că prevederile art. 22 din Legea nr. 104/2003 constituie o derogare expresă de la procedurile generale prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 și de Hotărârea Guvernului nr. 246/2007, reținând clar că doar locurile de muncă ale personalului care desfășoară activitatea în serviciile de anatomie patologică și prosecturi ale spitalelor, precum și ale personalului disciplinelor universitare de anatomie, de histologie, de anatomie patologică și al catedrei de biologie celulară pot fi încadrate de drept în condiții deosebite de muncă, având la bază faptul că aceste locuri de muncă sunt ieșite din comun, neobișnuite, speciale, ca urmare a specificului activității decurgând din manipularea cadavrelor și din prelevarea de organe și țesuturi de la cadavre, în vederea transplantului sau în scop didactic și științific.

Ulterior pronunțării ante-menționatei decizii în interesul legii, prin Decizia nr. 53 din 4 februarie 2020, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 22 din Legea nr. 104/2003, care exclude personalul care desfășoară activitatea de anatomie patologică și prosectură din instituțiile de medicină legală de la încadrarea în categoria locurilor de muncă în condiții deosebite de muncă, este neconstituțională.

În cuprinsul considerentelor s-a statuat că: "17. (...) dispozițiile Legii nr. 104/2003 instituie o reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun în materia pensiilor din sistemul public - respectiv Legea nr. 19/2000 și Legea nr. 263/2010 - în ceea ce privește încadrarea unor locuri de muncă în condiții deosebite. Astfel, spre deosebire de prevederile acestor legi, potrivit cărora încadrarea unor locuri de muncă în condiții deosebite se face urmând o metodologie și o procedură care aveau drept obiectiv constatarea existenței în mod concret în cazul unor locuri de muncă a acelor factori și condiții care justificau în mod real calificarea ca fiind deosebite, dispozițiile Legii nr. 104/2003 prevăd încadrarea personalului în condiții deosebite ope legis, fără parcurgerea unor proceduri de evaluare, premisa fiind desigur aceea a gradului de risc profesional evident la care se expune personalul care desfășoară activitatea în serviciile de anatomie patologică și prosecturi ale spitalelor, precum și personalul catedrelor de anatomie, de histologie, de anatomie patologică și al catedrei de biologie celulară. 18. De asemenea, Curtea consideră că, reglementând soluția legislativă cuprinsă în art. 22 din Legea nr. 104/2003, legiuitorul a avut în vedere că, indiferent ce demersuri se fac în sensul diminuării ori limitării factorilor de risc ce derivă din activitatea de manipulare a cadavrelor umane, este imposibilă înlăturarea totală a acestora, astfel că locurile de muncă unde se desfășoară această activitate vor păstra mereu caracteristicile locurilor de muncă în condiții deosebite."

Instanța de contencios constituțional a reținut și că: "32. (...) activitățile de anatomie patologică și prosectură desfășurate în cadrul instituțiilor de medicină legală sunt identice sau comparabile cu cele desfășurate în cadrul spitalelor, factorii de risc ce derivă din manipularea cadavrelor umane și examinarea probelor biologice fiind deopotrivă prezenți. Cu toate acestea, Ordonanța Guvernului nr. 1/2000 nu prevede pentru medicii legiști aceleași drepturi pe care art. 22 din Legea nr. 104/2003 le consacră pentru personalul care își desfășoară activitatea în serviciile de anatomie patologică și prosecturi ale spitalelor, precum și personalul disciplinelor universitare de anatomie, de histologie, de anatomie patologică și al catedrei de biologie celulară. 33. (...) Curtea reține că activitățile medicale și didactice care implică manipularea cadavrelor umane și prelevarea organelor și țesuturilor de la cadavre în vederea transplantului se bucură de o reglementare specială, care instituie drepturi specifice pentru personalul care realizează aceste activități, așa cum este încadrarea în condiții deosebite de muncă. Aceste activități constituie și o parte din competențele instituțiilor de medicină legală. Având în vedere însă specificul acestor instituții, respectiv contribuția la înfăptuirea justiției prin stabilirea adevărului în vederea soluționării cauzelor penale, civile sau de altă natură, activitatea de medicină legală este supusă unei reglementări distincte prin Ordonanța Guvernului nr. 1/2000. Cu toate acestea, Curtea consideră că serviciile de anatomie patologică și prosectură desfășurate în cadrul acestor instituții prezintă aceleași caracteristici de risc ca activitățile desfășurate în spitale. Prin urmare, instituirea unui tratament juridic diferit pentru personalul din instituțiile de medicină legală care realizează aceste activități, în sensul excluderii de la dreptul de a beneficia de încadrarea în condiții deosebite de muncă, apare ca fiind lipsită de o justificare obiectivă și rezonabilă. Deosebirea că activitatea din aceste instituții contribuie la îndeplinirea justiției nu poate fi privită ca reprezentând un criteriu obiectiv și cu atât mai puțin rezonabil pentru a crea o reglementare diferită, cu consecințe discriminatorii, în condițiile în care factorii de risc ce constituie condițiile specifice încadrării locurilor de muncă în condiții deosebite se regăsesc în mod egal și în activitățile de anatomie patologică și prosectură din instituțiile de medicină legală, derivând din însăși natura acestor activități, așa cum s-a reținut mai sus."

Sintetizând considerentele de mai sus, Curtea Constituțională a stabilit faptul că, întrucât factorii de risc ce constituie condițiile specifice încadrării locurilor de muncă în condiții deosebite potrivit art. 22 din Legea nr. 104/2003 (respectiv manipularea cadavrelor umane și prelevarea organelor și țesuturilor de la cadavre în vederea transplantului) se regăsesc în mod egal și în activitățile de anatomie patologică și prosectură din instituțiile de medicină legală, derivând din însăși natura acestor activități, instituirea unui tratament juridic diferit pentru personalul din instituțiile de medicină legală care realizează aceste activități, în sensul excluderii de la dreptul de a beneficia de încadrarea în condiții deosebite de muncă, este nejustificată.

Conclusiv, în condițiile în care există dezlegări anterioare date de Înalta Curte de Casație și Justiție și de Curtea Constituțională, prin hotărâri obligatorii, care se constituie în suficiente repere de interpretare, utile instanței de trimitere în soluționarea cauzei deduse judecății, vizând solicitarea reclamantei, personal al laboratorului toxicologie și serologie din cadrul serviciului de medicină legală de a se constata că activitatea pe care o desfășoară se încadrează de drept în condiții deosebite, condiția dificultății chestiunii de drept nu este îndeplinită în cauză.

Revine instanțelor învestite cu soluționarea cauzelor atribuția jurisdicțională de a verifica și respecta jurisprudența cu caracter obligatoriu a Înaltei Curți de Casație și Justiție și de a extrage acele elemente care prezintă relevanță în soluționarea litigiilor deduse judecății.

În speță, revine Curții de Apel Constanța - Secția I civilă obligația de a aplica Decizia nr. 24 din 14 octombrie 2019 a Înaltei Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, dar și Decizia nr. 53 din 4 februarie 2020 a Curții Constituționale la situația de fapt din cauză, ținând cont, de bună seamă, de împrejurarea că activitatea personalului din laboratorul toxicologie și serologie din cadrul serviciului de medicină legală nu presupune manipularea cadavrelor umane și prelevarea organelor și țesuturilor ori a altor probe biologice de la cadavre umane.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,