Decizia nr. 186 din 19 mai 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 229/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Raluca Emilia Leote, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă în Dosarul nr. 7.066/118/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 11 decembrie 2024, în Dosarul nr. 7.066/118/2023, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă, în interpretarea şi aplicarea art. 5 din Legea nr. 104/2003 privind manipularea cadavrelor umane şi prelevarea organelor şi ţesuturilor de la cadavre în vederea transplantului, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, republicată, cu modificările ulterioare, personalul din laboratorul toxicologie şi serologie din cadrul serviciului de medicină legală se încadrează de drept în condiţii deosebite, conform interpretării date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii prin Decizia nr. 24 din 14 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1001 din 12 decembrie 2019? II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea nr. 104/2003 privind manipularea cadavrelor umane şi prelevarea organelor şi ţesuturilor de la cadavre în vederea transplantului, republicată, cu modificările ulterioare (Legea nr. 104/2003): ” Art. 5. – Activitatea de anatomie patologică constă în efectuarea de examene macroscopice şi microscopice asupra produselor biologice recoltate fie persoanelor în viaţă, fie la autopsie cadavrelor, şi anume: piese operatorii, material bioptic, biopsii de tract digestiv, bronşice, hepatice, pancreatice, renale, puncţii medulare, ganglionare, lichide biologice, material aspirat cu ac fin, frotiuri exfoliative, organe, fragmente tisulare şi altele asemenea.”

Ordonanţa Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 996 din 10 noiembrie 2005, cu modificările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 1/2000): ” Art. 1. – Activitatea de medicină legală, parte integrantă a asistenţei medicale, constă în efectuarea de expertize, examinări, constatări, examene de laborator şi alte lucrări medico-legale asupra persoanelor în viaţă, cadavrelor, produselor biologice şi corpurilor delicte, în vederea stabilirii adevărului în cauzele privind infracţiunile contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii persoanelor ori în alte situaţii prevăzute de lege, precum şi în efectuarea de expertize medico-legale psihiatrice şi de cercetare a filiaţiei.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin Cererea înregistrată la 17 octombrie 2023 cu nr. 7.066/118/2023 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanta C.M.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă „Sfântul Apostol Andrei” Constanţa, să se constate că activitatea desfăşurată de reclamantă pe postul de asistent medical principal în cadrul Laboratorului Toxicologie şi Serologie din Serviciul de Medicină Legală Constanţa se încadrează în condiţii deosebite de muncă, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 104/2003, şi, pe cale de consecinţă, să fie obligată pârâta la încadrarea locului de muncă în aceste condiţii; obligarea pârâtei să declare nominal şi să vireze diferenţa de contribuţii pentru perioada lucrată, 1.09.2016 – prezent, în aceste condiţii, către bugetul asigurărilor sociale de stat, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat, în esenţă, că în cadrul Serviciului de Medicină Legală Constanţa există locuri de muncă încadrate în categoria locurilor de muncă în condiţii deosebite, respectiv în Laboratorul de Medicină Legală Clinică şi Laboratorul de Anatomie Patologică, însă Laboratorul Toxicologie şi Serologie, care efectuează expertize, examinări, constatări, examene de laborator şi alte lucrări medico-legale asupra persoanelor în viaţă, nu şi asupra cadavrelor, nu este considerat ca având locuri de muncă încadrate în condiţii deosebite, deşi realizează examinări complementare de laborator, ca parte din constatarea şi expertiza medico-legală.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.026/29.03.2024, Tribunalul Constanţa a respins acţiunea ca inadmisibilă, apreciind că este incidentă Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 12 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 904 din 10 noiembrie 2016, respectiv că este inadmisibilă acţiunea în constatare, în condiţiile în care angajatorul nu a obţinut avizul pentru încadrarea locului de muncă în condiţii deosebite, reclamanta activând în cadrul Laboratorului Toxicologie şi Serologie, activitate care nu se circumscrie dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 104/2003.

Împotriva acestei soluţii a formulat apel reclamanta. Prin Decizia civilă nr. 257/CM/23.10.2024, Curtea de Apel Constanţa a admis apelul, a anulat sentinţa civilă apelată şi a reţinut cauza pentru evocarea fondului. A reţinut, în esenţă, că Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 12 din 23 mai 2016 vizează interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi sociale, raportat la metodologia prevăzută de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 privind criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite şi Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 privind încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite şi reînnoirea avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, dispoziţii excluse de la aplicare în ceea ce priveşte locurile de muncă din art. 22 din Legea nr. 104/2003, aşa cum rezultă în mod expres din Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nr. 24 din 14 octombrie 2019. S-a mai reţinut că împrejurarea că locul de muncă al reclamantei se încadrează sau nu în dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 104/2003 reprezintă o chestiune de fond, şi nu un fine de neprimire. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Ambele părţi şi-au exprimat acordul privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu aspectele puse în discuţie de instanţa de trimitere. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

În opinia instanţei de trimitere, şi activităţile din cadrul Laboratorului Toxicologie şi Serologie ţin de activitatea de anatomie patologică şi de medicină legală, chiar dacă examinările se fac numai cu privire la persoanele în viaţă. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

În raport cu întrebarea cu care a fost sesizată instanţa supremă în prezentul dosar, nu a fost necesară consultarea jurisprudenţei instanţelor naţionale. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Decizia nr. 53 din 4 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 12 martie 2020, prezintă relevanţă din perspectiva chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În jurisprudenţa Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost identificată următoarea decizie care prezintă relevanţă cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării: Decizia nr. 24 din 14 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1001 din 12 decembrie 2019. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Admisibilitatea sesizării va fi circumscrisă atât condiţiilor speciale instituite prin art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cât şi celor ce decurg din cuprinsul art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, a căror incidenţă este atrasă ca efect al normei de trimitere din art. 4 al ordonanţei de urgenţă la prevederile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu ale cărei dispoziţii arată că se completează.

În lumina acestor dispoziţii legale, condiţiile de admisibilitate a unei sesizări formulate în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 sunt circumscrise următoarelor elemente: – existenţa unei cauze în curs de judecată, în primă instanţă ori în calea de atac, dintre cele la care se referă art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; – sesizarea să privească o chestiune de drept; – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Evaluarea elementelor sesizării relevă întrunirea doar în parte a condiţiilor de admisibilitate mai sus enunţate.

Astfel, sesizarea a fost formulată într-un litigiu având ca obiect cererea reclamantei – asistent medical principal în cadrul Serviciului de Medicină Legală Constanţa, care face parte din categoria personalului plătit din fonduri publice, de obligare a pârâtului Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă „Sfântul Apostol Andrei” Constanţa la încadrarea locului său de muncă în condiţii deosebite, cu declararea şi virarea contribuţiilor corespunzătoare aferente condiţiilor de muncă.

Aşadar, instanţa de trimitere a fost învestită cu soluţionarea unui litigiu care se înscrie în domeniul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, făcând parte din rândul celor menţionate în art. 1 alin. (1) teza finală din acest act normativ, respectiv procese privind raporturile de muncă şi de serviciu ale personalului plătit din fonduri publice.

Cauza se află în curs de soluţionare, în apel, pe rolul Curţii de Apel Constanţa – Secţia I civilă, în virtutea competenţei legale conturate prin dispoziţiile art. 269 din Codul muncii raportat la art. 96 pct. 2 din Codul de procedură civilă.

Cât priveşte cea de-a doua condiţie de admisibilitate în rândul celor anterior enunţate, ca sesizarea să privească o „chestiune de drept”, aceasta nu este îndeplinită.

Astfel, în primul rând, din considerentele expuse de instanţa de trimitere se desprinde concluzia că, în opinia acesteia, este obligatorie sesizarea în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată şi cu incidenţa Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, însă Înalta Curte subliniază că simpla intrare în vigoare a acestei ordonanţe de urgenţă, în lipsa unei probleme de drept reale, nu justifică admisibilitatea sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, întrucât şi acest act normativ se referă la interpretarea propriu-zisă a conţinutului unor dispoziţii legale, în sensul dezlegării de principiu a unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, sesizarea instanţei fiind obligatorie numai cu îndeplinirea cumulativă a tuturor condiţiilor prevăzute de actul normativ.

Aşadar, admisibilitatea învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile în temeiul art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu poate fi desprinsă de condiţia existenţei unei chestiuni reale, veritabile de drept care să necesite recurgerea la mecanismul hotărârii prealabile.

Prevederile art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 impun, ca o condiţie de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, existenţa unei „chestiuni de drept” veritabile, aptă a declanşa acest mecanism de unificare a practicii judiciare, iar noţiunea de „chestiune de drept” are înţelesul dat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, deoarece termenii folosiţi de legiuitor sunt aceiaşi, iar art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 prevede că „Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie”.

Totodată, în jurisprudenţa dezvoltată de instanţa supremă în legătură cu această cerinţă s-a statuat că, în sesizarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile, trebuie „să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (spre exemplu, deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018; nr. 20 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 6 august 2019; nr. 17 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 15 iunie 2020, etc.).

În absenţa definirii în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 ori al art. 519 din Codul de procedură civilă a noţiunii de „chestiune de drept dificilă”, această cerinţă este supusă unei evaluări în concret, din partea instanţei supreme, raportat la elementele care legitimează, în aprecierea instanţelor de trimitere, declanşarea mecanismului pronunţării hotărârii prealabile, ţinând seama şi de scopul edictării actului normativ pe care se întemeiază sesizarea, precum şi de necesitatea asigurării unei practici unitare, coerente şi previzibile.

Rămân astfel valabile cazurile conturate în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în care s-a statuat că nu se verifică condiţia dificultăţii chestiunii de drept, cum ar fi: a) claritatea normei, când aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate; b) când se solicită instanţei supreme determinarea chiar a normei juridice aplicabile unui raport juridic, atribut ce intră şi trebuie să rămână în sfera de competenţă a instanţei de judecată; c) când chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită şi-a clarificat înţelesul în practica judiciară, din hotărârile cercetate rezultând că normele de drept în discuţie au primit aceeaşi interpretare; d) când pe calea hotărârii prealabile se solicită completarea legii; e) când se solicită lămurirea unor aspecte ce se regăsesc tranşate în jurisprudenţa constantă şi clară a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene („C.J.U.E.”), a Curţii Europene a Drepturilor Omului („C.E.D.O.”), a Curţii Constituţionale ori a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; f) când există dezlegări anterioare date de instanţa supremă prin hotărâri obligatorii în materia vizată de chestiunea de drept enunţată de instanţa de trimitere, ce pot oferi repere concrete de interpretare, utile în soluţionarea cauzelor, prin aplicarea în fiecare caz particular, în funcţie de specificul speţei.

Aşadar, evaluarea dificultăţii chestiunii de drept nu poate fi separată de existenţa unor dezlegări anterioare date de instanţa supremă în mecanismele de unificare a practicii judiciare în cazul unor chestiuni de drept asemănătoare, de natură a oferi instanţelor naţionale suficiente repere interpretative – inclusiv prin considerentele cu caracter de principiu – pentru soluţionarea cauzelor cu care au fost învestite. Chiar şi în ipoteza pronunţării unor soluţii de inadmisibilitate, aceste decizii beneficiază, ca orice act jurisdicţional, de efectul obligatoriu ataşat considerentelor care sprijină şi explicitează soluţia inadmisibilităţii sesizării.

Prin raportare la aceste exigenţe, instanţa supremă constată că sesizarea formulată nu întruneşte condiţia de admisibilitate subsumată cerinţei ca aceasta să privească o „chestiune de drept” care să fie reală, dificilă, generată de nevoia lămuririi sensului şi înţelesului unei norme de drept imperfecte, lacunare sau neclare, aptă să devină sursă a unor interpretări divergente şi, pe cale de consecinţă, a unei jurisprudenţe neunitare.

Astfel, examenul atent al deciziilor interpretative pronunţate în mecanismele de unificare a practicii judiciare în legătură cu chestiuni de drept similare relevă că instanţa supremă a oferit deja suficiente repere pentru interpretarea şi aplicarea unitară a normelor legale în discuţie, care se impun a fi respectate şi valorificate, mutatis mutandis, de către instanţa de trimitere în cauza cu care aceasta a fost învestită, aplicarea concretă şi efectivă a legii constituind, în afara oricăror ambivalenţe, atributul constituţional exclusiv al acesteia din urmă.

Aşadar, se constată că obiectul sesizării nu priveşte o veritabilă chestiune de drept, ci, mai degrabă, aplicarea dispoziţiilor legale incidente într-un caz concret, în raport cu interpretarea deja oferită prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nr. 24 din 14 octombrie 2019 cu privire la art. 22 din Legea nr. 104/2003.

Analizând normele legale invocate de Curtea de Apel Constanţa, art. 5 din Legea nr. 104/2003, respectiv art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 1/2000, se observă că ele reglementează, cu caracter general, două domenii distincte ale activităţilor medicale specializate, şi anume anatomia patologică şi medicina legală, cu referire, în speţă, la încadrarea de drept a activităţilor desfăşurate în aceste două domenii în condiţii deosebite, în raport cu interpretarea dată art. 22 din Legea nr. 104/2003 prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nr. 24 din 14 octombrie 2019.

Se reţine că, prin Decizia nr. 24 din 14 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului şi a stabilit că, „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 104/2003 (…), locurile de muncă ale personalului care desfăşoară activitatea în serviciile de anatomie patologică şi prosecturi ale spitalelor, precum şi personalul disciplinelor universitare de anatomie, de histologie, de anatomie patologică şi al catedrei de biologie celulară sunt încadrate ex lege în categoria locurilor de muncă în condiţii deosebite, fără a fi necesară parcurgerea metodologiei prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 privind criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, cu modificările şi completările ulterioare, şi, respectiv, de Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 privind metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, cu modificările şi completările ulterioare, în ceea ce priveşte criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite”.

În considerentele acestei decizii s-au reţinut următoarele: „59. Sintagma «condiţii deosebite» este folosită de legiuitor în art. 22 din Legea nr. 104/2003 în ideea evidenţierii acelor locuri de muncă ieşite din comun, neobişnuite, speciale, ca urmare a specificului activităţii decurgând din manipularea cadavrelor şi din prelevarea de organe şi ţesuturi de la cadavre, în vederea transplantului sau în scop didactic şi ştiinţific. 60. Aceste activităţi se desfăşoară numai în compartimentele de prosectură, iar autopsiile anatomopatologice se realizează numai în spitale sau în instituţii de medicină legală, cum se arată în art. 7 din Legea nr. 104/2003, aşa încât, în contextul aceleiaşi legi, a fost subliniat caracterul deosebit al condiţiilor de muncă decurgând din desfăşurarea activităţii de către personalul specializat identificat în art. 22 din acelaşi act normativ. 61. Până la apariţia textului legal analizat, personalul de specialitate evidenţiat anterior, alături de alte categorii profesionale din diverse alte domenii de specialitate, era încadrat în locuri de muncă în condiţii deosebite numai cu respectarea criteriilor şi metodologiei de încadrare prevăzute la art. 19 alin. (2) din Legea nr. 19/2000. Corelativ, apărea reglementată obligaţia angajatorului de a obţine avizul inspectoratului teritorial de muncă pentru încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (5) din acelaşi act normativ. 62. Faptul că legiuitorul a indicat în concret cum personalul de specialitate, avut în vedere prin Legea nr. 104/2003, îşi desfăşoară activitatea în servicii care se încadrează în categoria locurilor de muncă în condiţii deosebite, fără nicio altă trimitere la prevederi legale adiacente domeniului de interes în discuţie, fără nicio altă referire la criterii şi metodologii de încadrare a locurilor de muncă din care să rezulte caracterul deosebit al condiţiilor de muncă în care îşi prestează activitatea sus-amintitul personal de specialitate, întăreşte concluzia că după apariţia Legii nr. 104/2003 nu mai subzistă obligaţia angajatorului de a parcurge procedura metodologică prevăzută de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 şi, respectiv, de Hotărârea Guvernului nr. 246/2007, acte normative al căror scop îl reprezenta, după cum s-a arătat, tocmai stabilirea unor astfel de locuri de muncă în categoria locurilor de muncă în condiţii deosebite. (…) 64. Nicăieri în cuprinsul legii analizate nu se face vreo diferenţiere între salarizarea personalului de specialitate, identificat în art. 22, şi condiţiile în care angajatorului personalului de specialitate îi revine obligaţia de a contribui la stagiul de cotizare în sistemul public de pensii”.

Totodată, s-a reţinut că: „65. Sintagma «condiţii deosebite de muncă» trebuie avută în vedere în mod unitar, atât din perspectiva faptului că legiuitorul a eliminat de plin drept, în mod automat, posibilitatea ca aceste locuri de muncă să se încadreze în condiţii normale de muncă, cât şi din perspectiva drepturilor şi obligaţiilor ce le revin angajaţilor şi angajatorului, cu consecinţe practice asupra salarizării şi asupra cotei de contribuţii la sistemul public de pensii. De altfel, unul dintre motivele pentru care, în baza Legii nr. 19/2000, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 104/2003, angajatorul trebuia să obţină avizul de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, l-a constituit şi faptul că factorii decidenţi, implicaţi în această procedură, urmăreau în permanenţă o îmbunătăţire, o normalizare a condiţiilor de muncă analizate, în vederea prevenirii accidentelor de muncă şi a îmbolnăvirilor profesionale [art. 8 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, act abrogat prin Hotărârea Guvernului nr. 246/2007]. Acest lucru permitea inclusiv acreditarea ideii că încadrarea salariaţilor într-o grupă superioară de muncă, rezultată din evaluarea condiţiilor deosebite ori speciale de muncă, putea avea nu doar un caracter permanent, ci şi unul temporar. 66. În prezent s-a renunţat la a se mai vorbi despre caracterul temporar al condiţiilor deosebite de muncă în care îşi desfăşoară activitatea personalul de specialitate identificat în prevederile art. 22 din Legea nr. 104/2003. 67. Omisiunea legiuitorului de a mai trimite la alte acte normative, prin care sunt reglementate proceduri metodologice al căror scop îl reprezintă tocmai evaluarea şi clasificarea unor locuri de muncă în categoria locurilor de muncă în condiţii deosebite, denotă fără putinţă de tăgadă intenţia acestuia de a sublinia, pe de o parte, faptul că încadrarea respectivelor locuri de muncă în condiţii deosebite este permanentă şi, pe de altă parte, că este necesară în permanenţă o compensare corelativă a eforturilor şi a riscurilor profesionale la care se expun persoanele din prevederile legale sus-menţionate, compensare în care se include şi obţinerea de beneficii la data deschiderii drepturilor de pensie.”

Aşadar, prin această decizie, instanţa supremă a stabilit cu caracter obligatoriu că prevederile art. 22 din Legea nr. 104/2003 constituie o derogare expresă de la procedurile generale prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 şi de Hotărârea Guvernului nr. 246/2007, reţinând clar că doar locurile de muncă ale personalului care desfăşoară activitatea în serviciile de anatomie patologică şi prosecturi ale spitalelor, precum şi ale personalului disciplinelor universitare de anatomie, de histologie, de anatomie patologică şi al catedrei de biologie celulară pot fi încadrate de drept în condiţii deosebite de muncă, având la bază faptul că aceste locuri de muncă sunt ieşite din comun, neobişnuite, speciale, ca urmare a specificului activităţii decurgând din manipularea cadavrelor şi din prelevarea de organe şi ţesuturi de la cadavre, în vederea transplantului sau în scop didactic şi ştiinţific.

Ulterior pronunţării ante-menţionatei decizii în interesul legii, prin Decizia nr. 53 din 4 februarie 2020, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 22 din Legea nr. 104/2003, care exclude personalul care desfăşoară activitatea de anatomie patologică şi prosectură din instituţiile de medicină legală de la încadrarea în categoria locurilor de muncă în condiţii deosebite de muncă, este neconstituţională.

În cuprinsul considerentelor s-a statuat că: „17. (…) dispoziţiile Legii nr. 104/2003 instituie o reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun în materia pensiilor din sistemul public – respectiv Legea nr. 19/2000 şi Legea nr. 263/2010 – în ceea ce priveşte încadrarea unor locuri de muncă în condiţii deosebite. Astfel, spre deosebire de prevederile acestor legi, potrivit cărora încadrarea unor locuri de muncă în condiţii deosebite se face urmând o metodologie şi o procedură care aveau drept obiectiv constatarea existenţei în mod concret în cazul unor locuri de muncă a acelor factori şi condiţii care justificau în mod real calificarea ca fiind deosebite, dispoziţiile Legii nr. 104/2003 prevăd încadrarea personalului în condiţii deosebite ope legis, fără parcurgerea unor proceduri de evaluare, premisa fiind desigur aceea a gradului de risc profesional evident la care se expune personalul care desfăşoară activitatea în serviciile de anatomie patologică şi prosecturi ale spitalelor, precum şi personalul catedrelor de anatomie, de histologie, de anatomie patologică şi al catedrei de biologie celulară. 18. De asemenea, Curtea consideră că, reglementând soluţia legislativă cuprinsă în art. 22 din Legea nr. 104/2003, legiuitorul a avut în vedere că, indiferent ce demersuri se fac în sensul diminuării ori limitării factorilor de risc ce derivă din activitatea de manipulare a cadavrelor umane, este imposibilă înlăturarea totală a acestora, astfel că locurile de muncă unde se desfăşoară această activitate vor păstra mereu caracteristicile locurilor de muncă în condiţii deosebite.”

Instanţa de contencios constituţional a reţinut şi că: „32. (…) activităţile de anatomie patologică şi prosectură desfăşurate în cadrul instituţiilor de medicină legală sunt identice sau comparabile cu cele desfăşurate în cadrul spitalelor, factorii de risc ce derivă din manipularea cadavrelor umane şi examinarea probelor biologice fiind deopotrivă prezenţi. Cu toate acestea, Ordonanţa Guvernului nr. 1/2000 nu prevede pentru medicii legişti aceleaşi drepturi pe care art. 22 din Legea nr. 104/2003 le consacră pentru personalul care îşi desfăşoară activitatea în serviciile de anatomie patologică şi prosecturi ale spitalelor, precum şi personalul disciplinelor universitare de anatomie, de histologie, de anatomie patologică şi al catedrei de biologie celulară. 33. (…) Curtea reţine că activităţile medicale şi didactice care implică manipularea cadavrelor umane şi prelevarea organelor şi ţesuturilor de la cadavre în vederea transplantului se bucură de o reglementare specială, care instituie drepturi specifice pentru personalul care realizează aceste activităţi, aşa cum este încadrarea în condiţii deosebite de muncă. Aceste activităţi constituie şi o parte din competenţele instituţiilor de medicină legală. Având în vedere însă specificul acestor instituţii, respectiv contribuţia la înfăptuirea justiţiei prin stabilirea adevărului în vederea soluţionării cauzelor penale, civile sau de altă natură, activitatea de medicină legală este supusă unei reglementări distincte prin Ordonanţa Guvernului nr. 1/2000. Cu toate acestea, Curtea consideră că serviciile de anatomie patologică şi prosectură desfăşurate în cadrul acestor instituţii prezintă aceleaşi caracteristici de risc ca activităţile desfăşurate în spitale. Prin urmare, instituirea unui tratament juridic diferit pentru personalul din instituţiile de medicină legală care realizează aceste activităţi, în sensul excluderii de la dreptul de a beneficia de încadrarea în condiţii deosebite de muncă, apare ca fiind lipsită de o justificare obiectivă şi rezonabilă. Deosebirea că activitatea din aceste instituţii contribuie la îndeplinirea justiţiei nu poate fi privită ca reprezentând un criteriu obiectiv şi cu atât mai puţin rezonabil pentru a crea o reglementare diferită, cu consecinţe discriminatorii, în condiţiile în care factorii de risc ce constituie condiţiile specifice încadrării locurilor de muncă în condiţii deosebite se regăsesc în mod egal şi în activităţile de anatomie patologică şi prosectură din instituţiile de medicină legală, derivând din însăşi natura acestor activităţi, aşa cum s-a reţinut mai sus.”

Sintetizând considerentele de mai sus, Curtea Constituţională a stabilit faptul că, întrucât factorii de risc ce constituie condiţiile specifice încadrării locurilor de muncă în condiţii deosebite potrivit art. 22 din Legea nr. 104/2003 (respectiv manipularea cadavrelor umane şi prelevarea organelor şi ţesuturilor de la cadavre în vederea transplantului) se regăsesc în mod egal şi în activităţile de anatomie patologică şi prosectură din instituţiile de medicină legală, derivând din însăşi natura acestor activităţi, instituirea unui tratament juridic diferit pentru personalul din instituţiile de medicină legală care realizează aceste activităţi, în sensul excluderii de la dreptul de a beneficia de încadrarea în condiţii deosebite de muncă, este nejustificată.

Conclusiv, în condiţiile în care există dezlegări anterioare date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Curtea Constituţională, prin hotărâri obligatorii, care se constituie în suficiente repere de interpretare, utile instanţei de trimitere în soluţionarea cauzei deduse judecăţii, vizând solicitarea reclamantei, personal al laboratorului toxicologie şi serologie din cadrul serviciului de medicină legală de a se constata că activitatea pe care o desfăşoară se încadrează de drept în condiţii deosebite, condiţia dificultăţii chestiunii de drept nu este îndeplinită în cauză.

Revine instanţelor învestite cu soluţionarea cauzelor atribuţia jurisdicţională de a verifica şi respecta jurisprudenţa cu caracter obligatoriu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de a extrage acele elemente care prezintă relevanţă în soluţionarea litigiilor deduse judecăţii.

În speţă, revine Curţii de Apel Constanţa – Secţia I civilă obligaţia de a aplica Decizia nr. 24 din 14 octombrie 2019 a Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, dar şi Decizia nr. 53 din 4 februarie 2020 a Curţii Constituţionale la situaţia de fapt din cauză, ţinând cont, de bună seamă, de împrejurarea că activitatea personalului din laboratorul toxicologie şi serologie din cadrul serviciului de medicină legală nu presupune manipularea cadavrelor umane şi prelevarea organelor şi ţesuturilor ori a altor probe biologice de la cadavre umane.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,