Decizia nr. 164 din 5 mai 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 238/1/2025 este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Raluca Emilia Leote, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Hunedoara – Secţia I civilă în Dosarul nr. 1.947/97/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Hunedoara – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 23 decembrie 2025, în Dosarul nr. 1.947/97/2023, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: a) dacă se poate cumula stimulentul de risc în cuantum de 2.500 de lei brut/lună pe perioada stării de urgenţă, prevăzut de art. 7 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgenţă, aprobată prin Legea nr. 82/2020 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgenţă, cu stimulentul de risc în sumă fixă de 1.150 de lei brut, pentru salariaţii care au fost izolaţi preventiv la locul de muncă pe perioada stării de urgenţă, în temeiul art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2020 pentru aprobarea acordării unui stimulent de risc pentru personalul centrelor rezidenţiale de îngrijire şi asistenţă a persoanelor vârstnice, centrelor rezidenţiale pentru copii şi adulţi, cu şi fără dizabilităţi, precum şi pentru alte categorii vulnerabile, izolate preventiv la locul de muncă, pe perioada stării de urgenţă; b) dacă în vederea acordării acestor drepturi instanţa de judecată este ţinută să aibă în vedere prevederile art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, potrivit cărora: „Suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget, pentru fiecare ordonator de credite, nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz.”; c) dacă modificarea legislativă a art. 7 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020, intervenită prin Legea nr. 166/2021 privind modificarea şi completarea art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgenţă, potrivit căreia: „Se aprobă acordarea, o singură dată, a unui stimulent de risc în cuantum de 2.500 lei brut, pentru angajaţii centrelor rezidenţiale de îngrijire şi asistenţă a persoanelor vârstnice, centrelor rezidenţiale pentru copii şi adulţi, cu şi fără dizabilităţi, precum şi pentru angajaţii centrelor rezidenţiale destinate altor categorii vulnerabile, ale furnizorilor publici şi privaţi, prevăzute în Nomenclatorul serviciilor sociale, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 867/2015 pentru aprobarea Nomenclatorului serviciilor sociale, precum şi a regulamentelor-cadru de organizare şi funcţionare a serviciilor sociale, cu modificările şi completările ulterioare, care au fost izolaţi preventiv la locul de muncă pe perioada stării de urgenţă. Furnizorii de servicii sociale au obligaţia de a fi acreditaţi, iar serviciile sociale din subordinea lor să fie licenţiate sau, după caz, să deţină aviz de înfiinţare sau reorganizare ori plan de restructurare avizat.”, are aplicabilitate în prezenta cauză, înregistrată la instanţa de judecată în cursul anului 2023; d) rezolvarea de principiu a chestiunii de drept constând în modalitatea de aplicare/interpretare a art. 3 1 alin. (1) din Legea nr. 19/2020 privind acordarea unor zile libere părinţilor pentru supravegherea copiilor, în situaţia închiderii temporare a unităţilor de învăţământ, introdus prin art. I pct. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru stabilirea unor măsuri în domeniul protecţiei sociale în contextul situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgenţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 82/2020, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020) „ Art. 7. – (…) (5) Se aprobă acordarea unui stimulent de risc în cuantum de 2.500 lei brut, pe lună, pentru personalul din domeniul asistenţei sociale şi comunitare, indiferent de forma de organizare a furnizorului de servicii sociale, implicat direct în sprijinirea şi/sau îngrijirea persoanelor în vârstă, a copiilor, a persoanelor cu dizabilităţi şi a altor grupuri vulnerabile, pe perioada stării de urgenţă, din fondul de salarii al unităţii angajatoare, prin transferuri de la bugetul de stat, de la titlul VI «Transferuri între unităţi ale administraţiei publice» sau de la alte titluri unde sunt bugetate sume cu această destinaţie, prin ordonatorul principal de credite, sau din fonduri europene.”

Este de menţionat că, începând cu 26 iunie 2021, când au intrat în vigoare modificările aduse prin Legea nr. 166/2021 privind modificarea şi completarea art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgenţă (Legea nr. 166/2021), art. 7 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020 are următorul conţinut: „ Art. 7. – (…) (5) Se aprobă acordarea, o singură dată, a unui stimulent de risc în cuantum de 2.500 lei brut, pentru angajaţii centrelor rezidenţiale de îngrijire şi asistenţă a persoanelor vârstnice, centrelor rezidenţiale pentru copii şi adulţi, cu şi fără dizabilităţi, precum şi pentru angajaţii centrelor rezidenţiale destinate altor categorii vulnerabile, ale furnizorilor publici şi privaţi, prevăzute în Nomenclatorul serviciilor sociale, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 867/2015 pentru aprobarea Nomenclatorului serviciilor sociale, precum şi a regulamentelor-cadru de organizare şi funcţionare a serviciilor sociale, cu modificările şi completările ulterioare, care au fost izolaţi preventiv la locul de muncă pe perioada stării de urgenţă. Furnizorii de servicii sociale au obligaţia de a fi acreditaţi, iar serviciile sociale din subordinea lor să fie licenţiate sau, după caz, să deţină aviz de înfiinţare sau reorganizare ori plan de restructurare avizat.”

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2020 pentru aprobarea acordării unui stimulent de risc pentru personalul centrelor rezidenţiale de îngrijire şi asistenţă a persoanelor vârstnice, centrelor rezidenţiale pentru copii şi adulţi, cu şi fără dizabilităţi, precum şi pentru alte categorii vulnerabile, izolate preventiv la locul de muncă, pe perioada stării de urgenţă (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2020) „ Art. 1. – Se aprobă acordarea unui stimulent de risc în suma fixă de 1.150 lei brut pentru angajaţii centrelor rezidenţiale de îngrijire şi asistenţă a persoanelor vârstnice, centrelor rezidenţiale pentru copii şi adulţi, cu şi fără dizabilităţi, precum şi pentru angajaţii centrelor rezidenţiale destinate altor categorii vulnerabile, publice şi private, prevăzute în Nomenclatorul serviciilor sociale, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 867/2015, cu modificările şi completările ulterioare, care au fost izolaţi preventiv la locul de muncă pe perioada stării de urgenţă.”

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017) „ Art. 25. – (1) Suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz.”

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru stabilirea unor măsuri în domeniul protecţiei sociale în contextul situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 59/2020, cu modificările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020) Art. I pct. 6 „6. După articolul 3 se introduce un nou articol, articolul 3 1 , cu următorul cuprins: « Art. 31. – (1) Personalul prevăzut la art. 32 alin. (1) din anexa nr. 1 la Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României are dreptul la o majorare acordată suplimentar drepturilor salariale cuvenite, în cuantumul prevăzut la art. 3 alin. (1), corespunzător numărului de zile lucrătoare din perioada stării de urgenţă în situaţia în care celălalt părinte nu beneficiază de drepturile prevăzute la art. 1 sau în prezentul articol.» (…)” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara – Secţia I civilă cu nr. 1.947/97/2023, astfel cum a fost precizată la 27 aprilie 2023, reclamanţii au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Hunedoara şi Consiliul Judeţean Hunedoara, obligarea pârâţilor la plata următoarelor sume: – plata stimulentului de risc în cuantum de 2.500 de lei brut pe lună, pe perioada stării de urgenţă (16.03.2020-14.05.2020), conform art. 7 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020; – plata unei majorări suplimentare a drepturilor salariale cu 75% din salariul de bază corespunzător unei zile lucrate, dar nu mai mult de corespondentul pe zi a 75% din câştigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului de asigurări sociale de stat corespunzător numărului de zile lucrate din perioada stării de urgenţă, în temeiul art. 3 1 introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020; – plata stimulentului de risc în cuantum de 1.150 de lei brut, pentru salariaţii care au fost izolaţi preventiv la locul de muncă pe perioada stării de urgenţă, în temeiul art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2020; – indexarea acestor sume cu coeficienţii ratei inflaţiei şi a dobânzii legale, de la data scadenţei fiecărei plăţi şi până la data efectuării acesteia. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile au formulat puncte de vedere asupra sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Referitor la capătul de cerere constând în plata stimulentului de risc de 2.500 de lei/lună, pe perioada stării de urgenţă, conform art. 7 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020, instanţa de trimitere a reţinut că, în cazul reclamanţilor, nu este aplicabilă modificarea legislativă intervenită ulterior, respectiv prin Legea nr. 166/2021, ci dispoziţiile legale în vigoare la data naşterii dreptului în discuţie.

Referitor la capătul de cerere constând în plata unei majorări suplimentare a drepturilor salariale cu 75% din salariul de bază, pe perioada stării de urgenţă, în temeiul prevăzut de art. 3 1 introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020, instanţa de trimitere a apreciat că acordarea unor asemenea drepturi poate avea loc în măsura în care sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile care le reglementează.

Referitor la capătul de cerere constând în plata stimulentului de risc de 1.150 de lei brut, pentru salariaţii care au fost izolaţi preventiv la locul de muncă pe perioada stării de urgenţă, în temeiul art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2020, instanţa de trimitere a apreciat că pretenţiile reclamanţilor nu au suport legal, întrucât Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2020 a fost respinsă prin Legea nr. 166/2020. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

În raport de întrebarea cu care a fost sesizată instanţa supremă în prezentul dosar nu a fost necesară consultarea jurisprudenţei instanţelor naţionale. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În ceea ce priveşte jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cauză, prezintă relevanţă Decizia nr. 26 din 14 noiembrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii în Dosarul nr. 1.938/1/2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1230 din 21 decembrie 2022. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Temeiul prezentei sesizări îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. Domeniul de aplicare a acestui act normativ, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 14 iunie 2024, este conturat expres prin dispoziţiile art. 1, prin art. 2 instituindu-se o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

În contextul normativ expus, procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii de admisibilitate a sesizării: (i) existenţa unei cauze în curs de judecată, în primă instanţă sau în calea de atac; (ii) cauza să facă parte din categoria celor prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze, respectiv, litigiul să vizeze stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice; (iii) existenţa unei chestiuni de drept susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; (iv) soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept; (v) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Verificând condiţiile de admisibilitate, se constată că acestea sunt doar parţial îndeplinite. Astfel, sesizarea a fost formulată într-un litigiu având ca obiect solicitarea reclamanţilor persoane fizice, care fac parte din categoria personalului plătit din fonduri publice, privind obligarea pârâţilor angajatori la plata stimulentului de risc în cuantum de 2.500 de lei brut pe lună, pe perioada stării de urgenţă (16.03.2020-14.05.2020), conform art. 7 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020, la plata unei majorări suplimentare a drepturilor salariale cu 75% din salariul de bază corespunzător unei zile lucrate, dar nu mai mult de corespondentul pe zi a 75% din câştigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului de asigurări sociale de stat corespunzător numărului de zile lucrate din perioada stării de urgenţă, în temeiul art. 3 1 introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020, precum şi la plata stimulentului de risc în cuantum de 1.150 de lei brut, pentru salariaţii care au fost izolaţi preventiv la locul de muncă pe perioada stării de urgenţă, în temeiul art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2020.

Aşadar, instanţa de trimitere a fost învestită cu soluţionarea unui litigiu care se înscrie în domeniul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, astfel cum este acesta descris prin art. 1 alin. (1) din actul normativ menţionat, titularii cererii de chemare în judecată făcând parte din categoria personalului plătit din fonduri publice.

Cauza se află în curs de soluţionare pe rolul Tribunalului Hunedoara – Secţia I civilă, în virtutea competenţei legale conturate prin dispoziţiile art. 269 din Codul muncii raportat la art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă.

Prevederile art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 impun ca o condiţie de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile existenţa unei „chestiuni de drept” veritabile, aptă a declanşa acest mecanism de unificare a practicii judiciare, noţiunea de „chestiune de drept” având înţelesul dat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, deoarece termenii folosiţi de legiuitor sunt aceiaşi, iar art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 prevede că: „Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie.”

Totodată, prin jurisprudenţa dezvoltată de instanţa supremă în legătură cu această cerinţă, s-a statuat că, în sesizarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile, trebuie „să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (spre exemplu, deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018; nr. 20 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 6 august 2019; nr. 17 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 15 iunie 2020 etc.).

Când însă chestiunea de drept nu este una veritabilă, ci reprezintă doar o întrebare formală, ce nu ridică nicio dificultate şi al cărei răspuns se impune cu evidenţă şi fără cel mai mic dubiu, mecanismul hotărârii prealabile, inclusiv cel reglementat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, nu mai trebuie declanşat, pentru că nu există o reală chestiune de drept care să necesite a fi rezolvată de principiu; nu orice element de aplicare a dreptului devine o chestiune de drept care să atragă automat necesitatea unei confirmări din partea instanţei supreme pe calea acestei proceduri.

Raţiunea instituirii condiţiilor formale anterior arătate constă în asigurarea îndeplinirii scopului pentru care a fost introdus acest mecanism procedural, respectiv uniformizarea jurisprudenţei şi asigurarea predictibilităţii acesteia, fără ca folosirea sa să genereze suspendarea nejustificată a judecării unei cauze, printr-o interpretare arbitrară a necesităţii declanşării procedurii de către instanţa de judecată, cu consecinţa prelungirii nejustificate a duratei procesului civil şi, din această perspectivă, a afectării dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În consecinţă, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu instituie în sarcina instanţelor specializate în materia prevăzută de art. 1 din aceeaşi ordonanţă de urgenţă obligaţia de a declanşa mecanismul pronunţării unei hotărâri prealabile în orice situaţie în care este identificată o chestiune de drept ce nu a primit o rezolvare de principiu din partea instanţei supreme, ci numai în acele cazuri în care chestiunea de drept în discuţie reflectă acele trăsături (cu excepţia noutăţii) pe care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept le-a subliniat în mod constant în jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea dispoziţiilor art. 519-520 din Codul de procedură civilă, cu care ordonanţa de urgenţă se completează.

În absenţa definirii în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 ori al art. 519 din Codul de procedură civilă a noţiunii de „chestiune de drept dificilă”, această cerinţă este supusă unei evaluări în concret din partea instanţei supreme, raportat la elementele care legitimează, în aprecierea instanţelor de trimitere, declanşarea mecanismului pronunţării hotărârii prealabile, ţinând seama şi de scopul edictării actului normativ pe care se întemeiază sesizarea, precum şi de necesitatea asigurării unei practici unitare, coerente şi previzibile.

Rămân astfel valabile cazurile conturate în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în care s-a statuat că nu se verifică condiţia dificultăţii chestiunii de drept, cum ar fi: a) claritatea normei, când aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate; b) când se solicită instanţei supreme determinarea chiar a normei juridice aplicabile unui raport juridic, atribut ce intră şi trebuie să rămână în sfera de competenţă a instanţei de judecată; c) când chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită şi-a clarificat înţelesul în practica judiciară, din hotărârile cercetate rezultând că normele de drept în discuţie au primit aceeaşi interpretare; d) când pe calea hotărârii prealabile se solicită completarea legii; e) când se solicită lămurirea unor aspecte ce se regăsesc tranşate în jurisprudenţa constantă şi clară a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E.), a Curţii Europene a Drepturilor Omului (C.E.D.O.), a Curţii Constituţionale ori a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; f) când există dezlegări anterioare date de instanţa supremă prin hotărâri obligatorii în materia vizată de chestiunea de drept enunţată de instanţa de trimitere, ce pot oferi repere concrete de interpretare, utile în soluţionarea cauzelor, prin aplicarea în fiecare caz particular, în funcţie de specificul speţei.

Prin raportare la aceste exigenţe, Înalta Curte constată că sesizarea formulată nu întruneşte condiţia de admisibilitate subsumată cerinţei ca aceasta să privească o „chestiune de drept” care să fie reală, dificilă, generată de nevoia lămuririi sensului şi înţelesului unei norme de drept imperfecte, lacunare sau neclare, aptă să devină sursă a unor interpretări divergente şi, pe cale de consecinţă, a unei jurisprudenţe neunitare.

Astfel, se constată că o parte din aspectele sesizate de instanţa de trimitere au fost lămurite prin decizii interpretative anterioare ale instanţei supreme [cu referire la interpretarea şi aplicarea în timp a dispoziţiilor art. 7 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020], iar cu privire la celelalte aspecte sesizate nu a fost enunţată o veritabilă problemă de drept, urmărindu-se dezlegarea unor chestiuni ce ţin de aplicarea dispoziţiilor legale situaţiei de fapt concrete din speţa dedusă judecăţii, operaţiune ce revine, exclusiv, instanţei de trimitere.

Aşadar, obiectul sesizării nu priveşte o veritabilă chestiune de drept în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă, ci mai degrabă aplicarea dispoziţiilor legale incidente într-un caz concret, în raport cu interpretarea deja oferită de Înalta Curte prin deciziile anterioare pronunţate în mecanismul dezlegării unei chestiuni de drept şi cu incidenţa unor dispoziţii legale clare, a căror interpretare nu presupune dificultate.

În cadrul primei întrebări adresate, instanţa de trimitere solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să stabilească dacă stimulentul de risc prevăzut de art. 7 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020 se poate cumula cu stimulentul de risc prevăzut de art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2020.

Problema de drept supusă interpretării, referitoare la posibilul cumul al celor două stimulente, nu ridică o reală dificultate, în condiţiile în care dispoziţiile legale anterior citate nu sunt lacunare, incomplete sau neclare. În cuprinsul încheierii de sesizare instanţa se rezumă la a arăta faptul că prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2020 nu mai sunt în vigoare, dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 166/2020 stipulând că: „Se respinge Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82 din 21 mai 2020 pentru aprobarea acordării unui stimulent de risc pentru personalul centrelor rezidenţiale de îngrijire şi asistenţă a persoanelor vârstnice, centrelor rezidenţiale pentru copii şi adulţi, cu şi fără dizabilităţi, precum şi pentru alte categorii vulnerabile, izolate preventiv la locul de muncă, pe perioada stării de urgenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 447 din 27 mai 2020.”, aspect ce are legătură doar cu efectele juridice ale respingerii, prin lege, a ordonanţei.

În cuprinsul punctului de vedere înaintat, cu privire la prima întrebare, titularul sesizării expune o abordare clară şi concisă cu privire la modul în care ar trebui dezlegată problema de drept. Or, în condiţiile în care instanţa de trimitere expune o interpretare clară şi argumentată în privinţa chestiunii de drept în discuţie, fără a fi prezentate şi argumentate diferite interpretări posibile ale textului legal ori elemente care să conducă la concluzia că acesta ar avea un caracter complex ori precar – imperfect, lacunar ori contradictoriu -, nu se poate aprecia că există o veritabilă problemă de drept care să justifice pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Anumite deficienţe pot fi reţinute şi cu privire la cea de-a doua întrebare din cuprinsul sesizării, vizând incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, privind plafonarea sporurilor, în condiţiile în care instanţa de trimitere nu a adus niciun argument care să releve necesitatea adresării respectivei întrebări.

Nu poate fi omis în acest sens faptul că art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că încheierea de sesizare trebuie să cuprindă şi punctul de vedere al completului de judecată, care astfel este primul ţinut să stabilească dacă există o problemă de interpretare a textului legal, care implică riscul unor dezlegări ulterioare diferite în practică. Încheierea de sesizare trebuie să cuprindă expunerea elementelor de fapt şi de drept relevante ale litigiului, precum şi indicarea considerentelor din care rezultă că problema de drept are caracter veritabil, de natură să justifice intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării sale, respectiv caracter esenţial, fiind de natură să influenţeze în mod direct soluţia cauzei pe fond.

Din conţinutul încheierii completului de judecată rezultă neîndoielnic caracterul deficitar al sesizării, nefiind prezentat niciun aspect referitor la problematica de interpretare ori de aplicare a textului art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, instanţa de trimitere neinvocând o chestiune de interpretare a legii, ci solicitând o îndrumare pentru a gestiona soluţionarea cauzei, un răspuns la întrebarea „dacă în vederea acordării acestor drepturi instanţa de judecată este ţinută să aibă în vedere prevederile art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 (…)”. De altfel, titularul sesizării nu a înţeles nici măcar să arate de ce a considerat că în speţă ar deveni incidente dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, nefiind expus niciun argument care să justifice formularea întrebării.

Or, instanţa de trimitere este cea care trebuie să stabilească norma de drept aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii, în funcţie de pretenţiile concrete formulate de partea reclamantă, operaţiune pe care nu o poate delega, pe calea întrebării prealabile, instanţei supreme. Mecanismul hotărârii preliminare nu poate fi deturnat de la raţiunea reglementării lui, aceea a asigurării unor dezlegări în drept de principiu, iar nu a subrogării în atribuţiile jurisdicţionale ale instanţei de judecată.

Nu este posibil ca instanţa supremă, învestită pe calea mecanismului de unificare a practicii judiciare, să anticipeze modalitatea în care se va aprecia cu privire la stabilirea situaţiei de fapt în raport cu care întrebarea formulată ar dobândi, eventual, caracter relevant, ci aceste aspecte trebuie să fie clarificate în cuprinsul încheierii de sesizare, fie şi preliminar, dacă este vorba despre aspecte de fond. Din această perspectivă, chiar dacă instanţa de trimitere apreciază că se impune sesizarea instanţei supreme, potrivit art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, trebuie să evalueze în ce măsură se impune să administreze probele necesare pentru a contura în mod suficient situaţia de fapt, de aşa manieră încât să poată verifica în mod concret, iar nu ipotetic, care sunt normele juridice incidente şi dacă în legătură cu acestea se ridică în mod real o chestiune de drept veritabilă, care are legătură cu soluţionarea cauzei pe fond.

În ceea ce priveşte cea de-a treia întrebare, Înalta Curte constată faptul că vizează aplicarea în timp a modificării art. 7 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020, intervenită prin Legea nr. 166/2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 23 iunie 2021, respectiv a se determina forma textului legal aplicabilă în litigiul introdus pe rolul instanţei în cursul anului 2023.

Înalta Curte notează faptul că aspectul privind aplicarea modificărilor la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020, introduse prin Legea nr. 166/2021, a fost tranşat prin Decizia nr. 26 din 14 noiembrie 2022, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a admis sesizarea şi a stabilit că: „Dispoziţiile art. 7 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgenţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 82/2020, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 166/2021 privind modificarea şi completarea art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgenţă, nu sunt aplicabile cererilor aflate în curs de soluţionare pe rolul instanţelor judecătoreşti la data intrării în vigoare a Legii nr. 166/2021.”

În cadrul acestei decizii s-au reţinut următoarele: „ 77. În oricare dintre variantele normative expuse, opţiunea legiuitorului pentru acordarea acestui stimulent are loc pentru o prestaţie efectuată anterior edictării normei (…). 78. Dreptul la stimulentele reglementate prin art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2020, astfel cum a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 82/2020 (ca, de altfel, şi după modificarea adusă prin Legea nr. 166/2021), se naşte ex lege, actul normativ menţionat stabilind procedura prin care acest beneficiu urma a fi acordat în mod efectiv destinatarilor acestor stimulente de către stat (cu surse de finanţare variabile în variantele succesive ale acestor acte normative – fonduri europene, iar apoi bugetul de stat), în principiu, de către angajator sau mediat de acesta, de către Agenţia Naţională de Plăţi şi Inspecţie Socială. (…) 81. Atunci când se tinde la realizarea acestui drept în justiţie, ca urmare a refuzului de executare voluntară a plăţii, prin cererea de chemare în judecată formulată de destinatarii normei se stabileşte cadrul procesual, inclusiv sub aspectul cauzei juridice a acţiunii şi, implicit, limitele în care este ţinută a se pronunţa instanţa învestită cu soluţionarea pricinii. 82. Modificarea în timpul procesului a prevederilor art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2020 prin Legea nr. 166/2021 (act normativ mai restrictiv), prin care stimulentul pentru risc a fost reconfigurat atât sub aspectul cuantumului său, cât şi al beneficiarilor şi condiţiilor de acordare, a generat pentru instanţele de judecată problema de drept a alegerii variantei normative incidente în soluţionarea litigiului. 83. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, pentru dezlegarea acestei probleme de drept, instanţele erau ţinute a se raporta la normele care reglementează aplicarea legii civile în timp (art. 6 din Codul civil), la dispoziţiile procedurale ce interesează chestiunea cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, dar şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în special, cea aferentă noţiunii autonome de «procedură echitabilă»; totodată, un important reper de orientare a raţionamentului putea fi identificat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în special, cea conturată prin deciziile interpretative menţionate la paragrafele 50 şi 51 din prezenta decizie. 84. Astfel, sub un prim aspect, trebuie constatat că prevederile art. 6 alin. (1), (2), (5) şi (6) din Codul civil stabilesc regulile generale de aplicare în timp a legii civile: «(1) Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă. (2) Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.» «(5) Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. (6) Dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.» 85. Pornind de la aceste norme de aplicare a legii civile în timp, se poate constata că prestaţia din perioada stării de urgenţă este o situaţie juridică epuizată (facta preaterita), însă refuzul acordării stimulentului de risc poate fi sancţionat în justiţie în temeiul normei în vigoare la data promovării cererii introductive în instanţă, întrucât aceasta constituie cauza cererii de chemare în judecată (causa debendi), opţiunea reclamantului de a formula cererea în instanţă, urmată de înregistrarea ei, fiind faptul juridic relevant pentru soluţionarea conflictului de legi în timp.”

Astfel, în privinţa incidenţei în speţă a modificării legislative a art. 7 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020, intervenită prin Legea nr. 166/2021 privind modificarea şi completarea art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgenţă, dezlegările anterioare, date prin mecanismul recursului în interesul legii, se impun, mutatis mutandis.

Conchizând cu privire la cea de-a treia întrebare, chiar dacă nu a fost dezlegată explicit o chestiune identică celei ce face obiectul sesizării de faţă, dezlegările anterioare au relevanţă pentru condiţia de admisibilitate a existenţei unei chestiuni de drept veritabile, întrucât nu poate fi exclus de plano ca problema de drept în discuţie să prezinte un grad de dificultate ridicat, de natură a justifica intervenţia instanţei supreme, chiar şi atunci când au fost pronunţate decizii în procedura hotărârii prealabile şi/sau a recursului în interesul legii, dar soluţiile adoptate şi considerentele ce le-au fundamentat trebuie corelate (în acest sens, Decizia nr. 52 din 21 octombrie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1316 din 24 decembrie 2024, paragraful 65).

În considerarea argumentelor expuse, corelarea dezlegărilor anterioare date unor chestiuni de drept prin mecanismul recursului în interesul legii nu prezintă vreo dificultate, presupunând un demers facil de identificare a deciziilor relevante şi de aplicare corespunzătoare a acestora la circumstanţele particulare ale cauzei.

În ceea ce priveşte cea de-a patra întrebare formulată de instanţa de trimitere, chestiunea ce se cere a fi lămurită este aceea privind modalitatea de aplicare/interpretare a art. 3 1 alin. (1) introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020.

În acest context, chiar instanţa de trimitere, prin încheierea de sesizare, a arătat că acordarea drepturilor prevăzute de dispoziţia legală invocată poate avea loc în măsura în care sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile care le reglementează.

Admisibilitatea învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile în temeiul art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu poate fi însă desprinsă de condiţia existenţei unei chestiuni reale, veritabile de drept, care să necesite recurgerea la mecanismul hotărârii prealabile, nefiind posibilă învestirea instanţei supreme asupra unei chestiuni de drept enunţate generic, subsumate cauzei acţiunii deduse judecăţii instanţei de trimitere. O interpretare contrară ar rezuma rolul instanţelor de drept comun la o simplă şi mecanică activitate „de trimitere” şi de „preluare” apoi, în hotărârile acestora, a dezlegărilor date în mecanismul hotărârii prealabile, în timp ce Înaltei Curţi i-ar atribui funcţii similare instanţei care judecă prin delegare (Decizia nr. 70 din 11 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1275 din 18 decembrie 2024, Decizia nr. 100 din 25 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 42 din 17 ianuarie 2025, Decizia nr. 108 din 9 decembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2025).

Aşadar, în lipsa problemei de interpretare din partea instanţei a textelor legale, de natură a constitui izvor al jurisprudenţei divergente şi care să justifice pronunţarea hotărârii prealabile, sesizările urmăresc doar o confirmare a soluţiilor care se prefigurează în cauzele cu care au fost învestite, abordare ce are semnificaţia nesocotirii sensului şi raţiunii reglementării mecanismului hotărârii prealabile. Operaţiunile de identificare, interpretare şi aplicare a textelor de lege circumstanţelor care caracterizează fiecare litigiu, deci de realizare a raţionamentului judiciar, rămân în atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea litigiului, neputând fi transferate completului constituit pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Sesizarea formulată de instanţa de trimitere are ca scop determinarea normei incidente şi a modului de aplicare a acesteia în situaţia litigioasă expusă în actul de sesizare, aspecte care însă excedează competenţelor Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În consecinţă, întrebarea adresată instanţei supreme nu se circumscrie necesităţii unei interpretări in abstracto a unor dispoziţii legale, reprezentând în realitate o problemă de determinare a normei aplicabile, în funcţie de cadrul judecăţii, contrar exigenţelor procedurale ale mecanismului hotărârii prealabile, care impun ca sesizarea să vizeze exclusiv chestiuni de interpretare a legii la nivel de principiu. Ca atare, sesizarea nu poate primi o dezlegare pe fond, câtă vreme se tinde la o „delegare” a funcţiei jurisdicţionale a instanţei de trimitere (aceea de a aplica dreptul faptelor deduse judecăţii) către instanţa supremă, îndrituită legal doar să dea dezlegări de principiu asupra unor veritabile chestiuni de drept, iar nu să confirme norma de drept incidentă raportului juridic litigios.

Astfel, Înalta Curte reţine că întrebarea formulată generic şi fără a enunţa, în concret, o chestiune de drept urmăreşte, în contextul particular al cauzei (prin solicitarea punctuală de a se răspunde asupra îndreptăţirii reclamanţilor la majorarea suplimentară a drepturilor salariale cu 75% din salariul de bază), stabilirea soluţiei ce urmează a fi pronunţată de titularul sesizării, şi nu interpretarea cu caracter de principiu a unei norme de drept stabilite ca incidentă de instanţa de trimitere, aşa cum impune procedura trimiterii preliminare.

Revine, aşadar, instanţei de trimitere obligaţia de a proceda la aplicarea dispoziţiei legale incidente în considerarea situaţiei specifice a fiecărui reclamant din speţa dedusă judecăţii, după identificarea elementelor de fapt particulare ale cauzei, aspect relevat, de altfel, şi în cuprinsul încheierii de sesizare.

Reţinând, în condiţiile expuse, neconformitatea sesizării în acord cu jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform căreia raţiunea reglementării mecanismului hotărârii preliminare este aceea a asigurării unor dezlegări în drept de principiu, iar nu a subrogării în atribuţiile jurisdicţionale ale instanţei de judecată, rolul instanţei supreme neputând deveni astfel unul de soluţionare directă a cauzei, se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Tribunalul Hunedoara – Secţia I civilă.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,