ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 164/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept învestit cu soluționarea Dosarului nr. 238/1/2025 este legal constituit, conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Raluca Emilia Leote, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Hunedoara - Secția I civilă în Dosarul nr. 1.947/97/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părților.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Hunedoara - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din 23 decembrie 2025, în Dosarul nr. 1.947/97/2023, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: a) dacă se poate cumula stimulentul de risc în cuantum de 2.500 de lei brut/lună pe perioada stării de urgență, prevăzut de art. 7 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, aprobată prin Legea nr. 82/2020 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, cu stimulentul de risc în sumă fixă de 1.150 de lei brut, pentru salariații care au fost izolați preventiv la locul de muncă pe perioada stării de urgență, în temeiul art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 82/2020 pentru aprobarea acordării unui stimulent de risc pentru personalul centrelor rezidențiale de îngrijire și asistență a persoanelor vârstnice, centrelor rezidențiale pentru copii și adulți, cu și fără dizabilități, precum și pentru alte categorii vulnerabile, izolate preventiv la locul de muncă, pe perioada stării de urgență; b) dacă în vederea acordării acestor drepturi instanța de judecată este ținută să aibă în vedere prevederile art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, potrivit cărora: "Suma sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget, pentru fiecare ordonator de credite, nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, după caz."; c) dacă modificarea legislativă a art. 7 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020, intervenită prin Legea nr. 166/2021 privind modificarea și completarea art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, potrivit căreia: "Se aprobă acordarea, o singură dată, a unui stimulent de risc în cuantum de 2.500 lei brut, pentru angajații centrelor rezidențiale de îngrijire și asistență a persoanelor vârstnice, centrelor rezidențiale pentru copii și adulți, cu și fără dizabilități, precum și pentru angajații centrelor rezidențiale destinate altor categorii vulnerabile, ale furnizorilor publici și privați, prevăzute în Nomenclatorul serviciilor sociale, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 867/2015 pentru aprobarea Nomenclatorului serviciilor sociale, precum și a regulamentelor-cadru de organizare și funcționare a serviciilor sociale, cu modificările și completările ulterioare, care au fost izolați preventiv la locul de muncă pe perioada stării de urgență. Furnizorii de servicii sociale au obligația de a fi acreditați, iar serviciile sociale din subordinea lor să fie licențiate sau, după caz, să dețină aviz de înființare sau reorganizare ori plan de restructurare avizat.", are aplicabilitate în prezenta cauză, înregistrată la instanța de judecată în cursul anului 2023; d) rezolvarea de principiu a chestiunii de drept constând în modalitatea de aplicare/interpretare a art. 3 1 alin. (1) din Legea nr. 19/2020 privind acordarea unor zile libere părinților pentru supravegherea copiilor, în situația închiderii temporare a unităților de învățământ, introdus prin art. I pct. 6 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020 pentru modificarea și completarea unor acte normative, precum și pentru stabilirea unor măsuri în domeniul protecției sociale în contextul situației epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2. II. Dispozițiile legale supuse interpretării

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 82/2020, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020) " Art. 7. - (...) (5) Se aprobă acordarea unui stimulent de risc în cuantum de 2.500 lei brut, pe lună, pentru personalul din domeniul asistenței sociale și comunitare, indiferent de forma de organizare a furnizorului de servicii sociale, implicat direct în sprijinirea și/sau îngrijirea persoanelor în vârstă, a copiilor, a persoanelor cu dizabilități și a altor grupuri vulnerabile, pe perioada stării de urgență, din fondul de salarii al unității angajatoare, prin transferuri de la bugetul de stat, de la titlul VI «Transferuri între unități ale administrației publice» sau de la alte titluri unde sunt bugetate sume cu această destinație, prin ordonatorul principal de credite, sau din fonduri europene."

Este de menționat că, începând cu 26 iunie 2021, când au intrat în vigoare modificările aduse prin Legea nr. 166/2021 privind modificarea și completarea art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență (Legea nr. 166/2021), art. 7 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 are următorul conținut: " Art. 7. - (...) (5) Se aprobă acordarea, o singură dată, a unui stimulent de risc în cuantum de 2.500 lei brut, pentru angajații centrelor rezidențiale de îngrijire și asistență a persoanelor vârstnice, centrelor rezidențiale pentru copii și adulți, cu și fără dizabilități, precum și pentru angajații centrelor rezidențiale destinate altor categorii vulnerabile, ale furnizorilor publici și privați, prevăzute în Nomenclatorul serviciilor sociale, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 867/2015 pentru aprobarea Nomenclatorului serviciilor sociale, precum și a regulamentelor-cadru de organizare și funcționare a serviciilor sociale, cu modificările și completările ulterioare, care au fost izolați preventiv la locul de muncă pe perioada stării de urgență. Furnizorii de servicii sociale au obligația de a fi acreditați, iar serviciile sociale din subordinea lor să fie licențiate sau, după caz, să dețină aviz de înființare sau reorganizare ori plan de restructurare avizat."

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 82/2020 pentru aprobarea acordării unui stimulent de risc pentru personalul centrelor rezidențiale de îngrijire și asistență a persoanelor vârstnice, centrelor rezidențiale pentru copii și adulți, cu și fără dizabilități, precum și pentru alte categorii vulnerabile, izolate preventiv la locul de muncă, pe perioada stării de urgență (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 82/2020) " Art. 1. - Se aprobă acordarea unui stimulent de risc în suma fixă de 1.150 lei brut pentru angajații centrelor rezidențiale de îngrijire și asistență a persoanelor vârstnice, centrelor rezidențiale pentru copii și adulți, cu și fără dizabilități, precum și pentru angajații centrelor rezidențiale destinate altor categorii vulnerabile, publice și private, prevăzute în Nomenclatorul serviciilor sociale, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 867/2015, cu modificările și completările ulterioare, care au fost izolați preventiv la locul de muncă pe perioada stării de urgență."

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017) " Art. 25. - (1) Suma sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, după caz."

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020 pentru modificarea și completarea unor acte normative, precum și pentru stabilirea unor măsuri în domeniul protecției sociale în contextul situației epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 59/2020, cu modificările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020) Art. I pct. 6 "6. După articolul 3 se introduce un nou articol, articolul 3 1 , cu următorul cuprins: « Art. 31. - (1) Personalul prevăzut la art. 32 alin. (1) din anexa nr. 1 la Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României are dreptul la o majorare acordată suplimentar drepturilor salariale cuvenite, în cuantumul prevăzut la art. 3 alin. (1), corespunzător numărului de zile lucrătoare din perioada stării de urgență în situația în care celălalt părinte nu beneficiază de drepturile prevăzute la art. 1 sau în prezentul articol.» (...)" III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara - Secția I civilă cu nr. 1.947/97/2023, astfel cum a fost precizată la 27 aprilie 2023, reclamanții au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Hunedoara și Consiliul Județean Hunedoara, obligarea pârâților la plata următoarelor sume: - plata stimulentului de risc în cuantum de 2.500 de lei brut pe lună, pe perioada stării de urgență (16.03.2020-14.05.2020), conform art. 7 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020; - plata unei majorări suplimentare a drepturilor salariale cu 75% din salariul de bază corespunzător unei zile lucrate, dar nu mai mult de corespondentul pe zi a 75% din câștigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului de asigurări sociale de stat corespunzător numărului de zile lucrate din perioada stării de urgență, în temeiul art. 3 1 introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020; - plata stimulentului de risc în cuantum de 1.150 de lei brut, pentru salariații care au fost izolați preventiv la locul de muncă pe perioada stării de urgență, în temeiul art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 82/2020; - indexarea acestor sume cu coeficienții ratei inflației și a dobânzii legale, de la data scadenței fiecărei plăți și până la data efectuării acesteia. IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanța de trimitere a apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părțile au formulat puncte de vedere asupra sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Referitor la capătul de cerere constând în plata stimulentului de risc de 2.500 de lei/lună, pe perioada stării de urgență, conform art. 7 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020, instanța de trimitere a reținut că, în cazul reclamanților, nu este aplicabilă modificarea legislativă intervenită ulterior, respectiv prin Legea nr. 166/2021, ci dispozițiile legale în vigoare la data nașterii dreptului în discuție.

Referitor la capătul de cerere constând în plata unei majorări suplimentare a drepturilor salariale cu 75% din salariul de bază, pe perioada stării de urgență, în temeiul prevăzut de art. 3 1 introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020, instanța de trimitere a apreciat că acordarea unor asemenea drepturi poate avea loc în măsura în care sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile care le reglementează.

Referitor la capătul de cerere constând în plata stimulentului de risc de 1.150 de lei brut, pentru salariații care au fost izolați preventiv la locul de muncă pe perioada stării de urgență, în temeiul art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 82/2020, instanța de trimitere a apreciat că pretențiile reclamanților nu au suport legal, întrucât Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 82/2020 a fost respinsă prin Legea nr. 166/2020. VII. Jurisprudența instanțelor naționale

În raport de întrebarea cu care a fost sesizată instanța supremă în prezentul dosar nu a fost necesară consultarea jurisprudenței instanțelor naționale. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale și a Înaltei Curți de Casație și Justiție

În ceea ce privește jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cauză, prezintă relevanță Decizia nr. 26 din 14 noiembrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii în Dosarul nr. 1.938/1/2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1230 din 21 decembrie 2022. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024. X. Înalta Curte de Casație și Justiție

Temeiul prezentei sesizări îl constituie prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024. Domeniul de aplicare a acestui act normativ, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 14 iunie 2024, este conturat expres prin dispozițiile art. 1, prin art. 2 instituindu-se o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

În contextul normativ expus, procedura de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții de admisibilitate a sesizării: (i) existența unei cauze în curs de judecată, în primă instanță sau în calea de atac; (ii) cauza să facă parte din categoria celor prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, indiferent de natura și obiectul proceselor, de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze, respectiv, litigiul să vizeze stabilirea și/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind alte prestații de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice; (iii) existența unei chestiuni de drept susceptibile să dea naștere unor interpretări diferite pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; (iv) soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept; (v) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Verificând condițiile de admisibilitate, se constată că acestea sunt doar parțial îndeplinite. Astfel, sesizarea a fost formulată într-un litigiu având ca obiect solicitarea reclamanților persoane fizice, care fac parte din categoria personalului plătit din fonduri publice, privind obligarea pârâților angajatori la plata stimulentului de risc în cuantum de 2.500 de lei brut pe lună, pe perioada stării de urgență (16.03.2020-14.05.2020), conform art. 7 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020, la plata unei majorări suplimentare a drepturilor salariale cu 75% din salariul de bază corespunzător unei zile lucrate, dar nu mai mult de corespondentul pe zi a 75% din câștigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului de asigurări sociale de stat corespunzător numărului de zile lucrate din perioada stării de urgență, în temeiul art. 3 1 introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020, precum și la plata stimulentului de risc în cuantum de 1.150 de lei brut, pentru salariații care au fost izolați preventiv la locul de muncă pe perioada stării de urgență, în temeiul art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 82/2020.

Așadar, instanța de trimitere a fost învestită cu soluționarea unui litigiu care se înscrie în domeniul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, astfel cum este acesta descris prin art. 1 alin. (1) din actul normativ menționat, titularii cererii de chemare în judecată făcând parte din categoria personalului plătit din fonduri publice.

Cauza se află în curs de soluționare pe rolul Tribunalului Hunedoara - Secția I civilă, în virtutea competenței legale conturate prin dispozițiile art. 269 din Codul muncii raportat la art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă.

Prevederile art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 impun ca o condiție de admisibilitate a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile existența unei "chestiuni de drept" veritabile, aptă a declanșa acest mecanism de unificare a practicii judiciare, noțiunea de "chestiune de drept" având înțelesul dat de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, deoarece termenii folosiți de legiuitor sunt aceiași, iar art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 prevede că: "Dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu celelalte reglementări aplicabile în materie."

Totodată, prin jurisprudența dezvoltată de instanța supremă în legătură cu această cerință, s-a statuat că, în sesizarea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile, trebuie "să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății" (spre exemplu, deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018; nr. 20 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 6 august 2019; nr. 17 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 15 iunie 2020 etc.).

Când însă chestiunea de drept nu este una veritabilă, ci reprezintă doar o întrebare formală, ce nu ridică nicio dificultate și al cărei răspuns se impune cu evidență și fără cel mai mic dubiu, mecanismul hotărârii prealabile, inclusiv cel reglementat de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, nu mai trebuie declanșat, pentru că nu există o reală chestiune de drept care să necesite a fi rezolvată de principiu; nu orice element de aplicare a dreptului devine o chestiune de drept care să atragă automat necesitatea unei confirmări din partea instanței supreme pe calea acestei proceduri.

Rațiunea instituirii condițiilor formale anterior arătate constă în asigurarea îndeplinirii scopului pentru care a fost introdus acest mecanism procedural, respectiv uniformizarea jurisprudenței și asigurarea predictibilității acesteia, fără ca folosirea sa să genereze suspendarea nejustificată a judecării unei cauze, printr-o interpretare arbitrară a necesității declanșării procedurii de către instanța de judecată, cu consecința prelungirii nejustificate a duratei procesului civil și, din această perspectivă, a afectării dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În consecință, art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 nu instituie în sarcina instanțelor specializate în materia prevăzută de art. 1 din aceeași ordonanță de urgență obligația de a declanșa mecanismul pronunțării unei hotărâri prealabile în orice situație în care este identificată o chestiune de drept ce nu a primit o rezolvare de principiu din partea instanței supreme, ci numai în acele cazuri în care chestiunea de drept în discuție reflectă acele trăsături (cu excepția noutății) pe care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept le-a subliniat în mod constant în jurisprudența dezvoltată în aplicarea dispozițiilor art. 519-520 din Codul de procedură civilă, cu care ordonanța de urgență se completează.

În absența definirii în cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 ori al art. 519 din Codul de procedură civilă a noțiunii de "chestiune de drept dificilă", această cerință este supusă unei evaluări în concret din partea instanței supreme, raportat la elementele care legitimează, în aprecierea instanțelor de trimitere, declanșarea mecanismului pronunțării hotărârii prealabile, ținând seama și de scopul edictării actului normativ pe care se întemeiază sesizarea, precum și de necesitatea asigurării unei practici unitare, coerente și previzibile.

Rămân astfel valabile cazurile conturate în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în care s-a statuat că nu se verifică condiția dificultății chestiunii de drept, cum ar fi: a) claritatea normei, când aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluționare a întrebării adresate; b) când se solicită instanței supreme determinarea chiar a normei juridice aplicabile unui raport juridic, atribut ce intră și trebuie să rămână în sfera de competență a instanței de judecată; c) când chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită și-a clarificat înțelesul în practica judiciară, din hotărârile cercetate rezultând că normele de drept în discuție au primit aceeași interpretare; d) când pe calea hotărârii prealabile se solicită completarea legii; e) când se solicită lămurirea unor aspecte ce se regăsesc tranșate în jurisprudența constantă și clară a Curții de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E.), a Curții Europene a Drepturilor Omului (C.E.D.O.), a Curții Constituționale ori a Înaltei Curți de Casație și Justiție; f) când există dezlegări anterioare date de instanța supremă prin hotărâri obligatorii în materia vizată de chestiunea de drept enunțată de instanța de trimitere, ce pot oferi repere concrete de interpretare, utile în soluționarea cauzelor, prin aplicarea în fiecare caz particular, în funcție de specificul speței.

Prin raportare la aceste exigențe, Înalta Curte constată că sesizarea formulată nu întrunește condiția de admisibilitate subsumată cerinței ca aceasta să privească o "chestiune de drept" care să fie reală, dificilă, generată de nevoia lămuririi sensului și înțelesului unei norme de drept imperfecte, lacunare sau neclare, aptă să devină sursă a unor interpretări divergente și, pe cale de consecință, a unei jurisprudențe neunitare.

Astfel, se constată că o parte din aspectele sesizate de instanța de trimitere au fost lămurite prin decizii interpretative anterioare ale instanței supreme [cu referire la interpretarea și aplicarea în timp a dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020], iar cu privire la celelalte aspecte sesizate nu a fost enunțată o veritabilă problemă de drept, urmărindu-se dezlegarea unor chestiuni ce țin de aplicarea dispozițiilor legale situației de fapt concrete din speța dedusă judecății, operațiune ce revine, exclusiv, instanței de trimitere.

Așadar, obiectul sesizării nu privește o veritabilă chestiune de drept în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă, ci mai degrabă aplicarea dispozițiilor legale incidente într-un caz concret, în raport cu interpretarea deja oferită de Înalta Curte prin deciziile anterioare pronunțate în mecanismul dezlegării unei chestiuni de drept și cu incidența unor dispoziții legale clare, a căror interpretare nu presupune dificultate.

În cadrul primei întrebări adresate, instanța de trimitere solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție să stabilească dacă stimulentul de risc prevăzut de art. 7 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 se poate cumula cu stimulentul de risc prevăzut de art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 82/2020.

Problema de drept supusă interpretării, referitoare la posibilul cumul al celor două stimulente, nu ridică o reală dificultate, în condițiile în care dispozițiile legale anterior citate nu sunt lacunare, incomplete sau neclare. În cuprinsul încheierii de sesizare instanța se rezumă la a arăta faptul că prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 82/2020 nu mai sunt în vigoare, dispozițiile art. 1 din Legea nr. 166/2020 stipulând că: "Se respinge Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 82 din 21 mai 2020 pentru aprobarea acordării unui stimulent de risc pentru personalul centrelor rezidențiale de îngrijire și asistență a persoanelor vârstnice, centrelor rezidențiale pentru copii și adulți, cu și fără dizabilități, precum și pentru alte categorii vulnerabile, izolate preventiv la locul de muncă, pe perioada stării de urgență, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 447 din 27 mai 2020.", aspect ce are legătură doar cu efectele juridice ale respingerii, prin lege, a ordonanței.

În cuprinsul punctului de vedere înaintat, cu privire la prima întrebare, titularul sesizării expune o abordare clară și concisă cu privire la modul în care ar trebui dezlegată problema de drept. Or, în condițiile în care instanța de trimitere expune o interpretare clară și argumentată în privința chestiunii de drept în discuție, fără a fi prezentate și argumentate diferite interpretări posibile ale textului legal ori elemente care să conducă la concluzia că acesta ar avea un caracter complex ori precar - imperfect, lacunar ori contradictoriu -, nu se poate aprecia că există o veritabilă problemă de drept care să justifice pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Anumite deficiențe pot fi reținute și cu privire la cea de-a doua întrebare din cuprinsul sesizării, vizând incidența în speță a dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, privind plafonarea sporurilor, în condițiile în care instanța de trimitere nu a adus niciun argument care să releve necesitatea adresării respectivei întrebări.

Nu poate fi omis în acest sens faptul că art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că încheierea de sesizare trebuie să cuprindă și punctul de vedere al completului de judecată, care astfel este primul ținut să stabilească dacă există o problemă de interpretare a textului legal, care implică riscul unor dezlegări ulterioare diferite în practică. Încheierea de sesizare trebuie să cuprindă expunerea elementelor de fapt și de drept relevante ale litigiului, precum și indicarea considerentelor din care rezultă că problema de drept are caracter veritabil, de natură să justifice intervenția instanței supreme în scopul rezolvării sale, respectiv caracter esențial, fiind de natură să influențeze în mod direct soluția cauzei pe fond.

Din conținutul încheierii completului de judecată rezultă neîndoielnic caracterul deficitar al sesizării, nefiind prezentat niciun aspect referitor la problematica de interpretare ori de aplicare a textului art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, instanța de trimitere neinvocând o chestiune de interpretare a legii, ci solicitând o îndrumare pentru a gestiona soluționarea cauzei, un răspuns la întrebarea "dacă în vederea acordării acestor drepturi instanța de judecată este ținută să aibă în vedere prevederile art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 (...)". De altfel, titularul sesizării nu a înțeles nici măcar să arate de ce a considerat că în speță ar deveni incidente dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, nefiind expus niciun argument care să justifice formularea întrebării.

Or, instanța de trimitere este cea care trebuie să stabilească norma de drept aplicabilă raportului juridic dedus judecății, în funcție de pretențiile concrete formulate de partea reclamantă, operațiune pe care nu o poate delega, pe calea întrebării prealabile, instanței supreme. Mecanismul hotărârii preliminare nu poate fi deturnat de la rațiunea reglementării lui, aceea a asigurării unor dezlegări în drept de principiu, iar nu a subrogării în atribuțiile jurisdicționale ale instanței de judecată.

Nu este posibil ca instanța supremă, învestită pe calea mecanismului de unificare a practicii judiciare, să anticipeze modalitatea în care se va aprecia cu privire la stabilirea situației de fapt în raport cu care întrebarea formulată ar dobândi, eventual, caracter relevant, ci aceste aspecte trebuie să fie clarificate în cuprinsul încheierii de sesizare, fie și preliminar, dacă este vorba despre aspecte de fond. Din această perspectivă, chiar dacă instanța de trimitere apreciază că se impune sesizarea instanței supreme, potrivit art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, trebuie să evalueze în ce măsură se impune să administreze probele necesare pentru a contura în mod suficient situația de fapt, de așa manieră încât să poată verifica în mod concret, iar nu ipotetic, care sunt normele juridice incidente și dacă în legătură cu acestea se ridică în mod real o chestiune de drept veritabilă, care are legătură cu soluționarea cauzei pe fond.

În ceea ce privește cea de-a treia întrebare, Înalta Curte constată faptul că vizează aplicarea în timp a modificării art. 7 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020, intervenită prin Legea nr. 166/2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 23 iunie 2021, respectiv a se determina forma textului legal aplicabilă în litigiul introdus pe rolul instanței în cursul anului 2023.

Înalta Curte notează faptul că aspectul privind aplicarea modificărilor la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020, introduse prin Legea nr. 166/2021, a fost tranșat prin Decizia nr. 26 din 14 noiembrie 2022, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a admis sesizarea și a stabilit că: "Dispozițiile art. 7 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 82/2020, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 166/2021 privind modificarea și completarea art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, nu sunt aplicabile cererilor aflate în curs de soluționare pe rolul instanțelor judecătorești la data intrării în vigoare a Legii nr. 166/2021."

În cadrul acestei decizii s-au reținut următoarele: " 77. În oricare dintre variantele normative expuse, opțiunea legiuitorului pentru acordarea acestui stimulent are loc pentru o prestație efectuată anterior edictării normei (...). 78. Dreptul la stimulentele reglementate prin art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2020, astfel cum a fost aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 82/2020 (ca, de altfel, și după modificarea adusă prin Legea nr. 166/2021), se naște ex lege, actul normativ menționat stabilind procedura prin care acest beneficiu urma a fi acordat în mod efectiv destinatarilor acestor stimulente de către stat (cu surse de finanțare variabile în variantele succesive ale acestor acte normative - fonduri europene, iar apoi bugetul de stat), în principiu, de către angajator sau mediat de acesta, de către Agenția Națională de Plăți și Inspecție Socială. (...) 81. Atunci când se tinde la realizarea acestui drept în justiție, ca urmare a refuzului de executare voluntară a plății, prin cererea de chemare în judecată formulată de destinatarii normei se stabilește cadrul procesual, inclusiv sub aspectul cauzei juridice a acțiunii și, implicit, limitele în care este ținută a se pronunța instanța învestită cu soluționarea pricinii. 82. Modificarea în timpul procesului a prevederilor art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2020 prin Legea nr. 166/2021 (act normativ mai restrictiv), prin care stimulentul pentru risc a fost reconfigurat atât sub aspectul cuantumului său, cât și al beneficiarilor și condițiilor de acordare, a generat pentru instanțele de judecată problema de drept a alegerii variantei normative incidente în soluționarea litigiului. 83. Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, pentru dezlegarea acestei probleme de drept, instanțele erau ținute a se raporta la normele care reglementează aplicarea legii civile în timp (art. 6 din Codul civil), la dispozițiile procedurale ce interesează chestiunea cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, dar și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în special, cea aferentă noțiunii autonome de «procedură echitabilă»; totodată, un important reper de orientare a raționamentului putea fi identificat în jurisprudența Curții Constituționale, în special, cea conturată prin deciziile interpretative menționate la paragrafele 50 și 51 din prezenta decizie. 84. Astfel, sub un prim aspect, trebuie constatat că prevederile art. 6 alin. (1), (2), (5) și (6) din Codul civil stabilesc regulile generale de aplicare în timp a legii civile: «(1) Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă. (2) Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.» «(5) Dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. (6) Dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.» 85. Pornind de la aceste norme de aplicare a legii civile în timp, se poate constata că prestația din perioada stării de urgență este o situație juridică epuizată (facta preaterita), însă refuzul acordării stimulentului de risc poate fi sancționat în justiție în temeiul normei în vigoare la data promovării cererii introductive în instanță, întrucât aceasta constituie cauza cererii de chemare în judecată (causa debendi), opțiunea reclamantului de a formula cererea în instanță, urmată de înregistrarea ei, fiind faptul juridic relevant pentru soluționarea conflictului de legi în timp."

Astfel, în privința incidenței în speță a modificării legislative a art. 7 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020, intervenită prin Legea nr. 166/2021 privind modificarea și completarea art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, dezlegările anterioare, date prin mecanismul recursului în interesul legii, se impun, mutatis mutandis.

Conchizând cu privire la cea de-a treia întrebare, chiar dacă nu a fost dezlegată explicit o chestiune identică celei ce face obiectul sesizării de față, dezlegările anterioare au relevanță pentru condiția de admisibilitate a existenței unei chestiuni de drept veritabile, întrucât nu poate fi exclus de plano ca problema de drept în discuție să prezinte un grad de dificultate ridicat, de natură a justifica intervenția instanței supreme, chiar și atunci când au fost pronunțate decizii în procedura hotărârii prealabile și/sau a recursului în interesul legii, dar soluțiile adoptate și considerentele ce le-au fundamentat trebuie corelate (în acest sens, Decizia nr. 52 din 21 octombrie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1316 din 24 decembrie 2024, paragraful 65).

În considerarea argumentelor expuse, corelarea dezlegărilor anterioare date unor chestiuni de drept prin mecanismul recursului în interesul legii nu prezintă vreo dificultate, presupunând un demers facil de identificare a deciziilor relevante și de aplicare corespunzătoare a acestora la circumstanțele particulare ale cauzei.

În ceea ce privește cea de-a patra întrebare formulată de instanța de trimitere, chestiunea ce se cere a fi lămurită este aceea privind modalitatea de aplicare/interpretare a art. 3 1 alin. (1) introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020.

În acest context, chiar instanța de trimitere, prin încheierea de sesizare, a arătat că acordarea drepturilor prevăzute de dispoziția legală invocată poate avea loc în măsura în care sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile care le reglementează.

Admisibilitatea învestirii Înaltei Curți de Casație și Justiție cu pronunțarea unei hotărâri prealabile în temeiul art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 nu poate fi însă desprinsă de condiția existenței unei chestiuni reale, veritabile de drept, care să necesite recurgerea la mecanismul hotărârii prealabile, nefiind posibilă învestirea instanței supreme asupra unei chestiuni de drept enunțate generic, subsumate cauzei acțiunii deduse judecății instanței de trimitere. O interpretare contrară ar rezuma rolul instanțelor de drept comun la o simplă și mecanică activitate "de trimitere" și de "preluare" apoi, în hotărârile acestora, a dezlegărilor date în mecanismul hotărârii prealabile, în timp ce Înaltei Curți i-ar atribui funcții similare instanței care judecă prin delegare (Decizia nr. 70 din 11 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1275 din 18 decembrie 2024, Decizia nr. 100 din 25 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 42 din 17 ianuarie 2025, Decizia nr. 108 din 9 decembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2025).

Așadar, în lipsa problemei de interpretare din partea instanței a textelor legale, de natură a constitui izvor al jurisprudenței divergente și care să justifice pronunțarea hotărârii prealabile, sesizările urmăresc doar o confirmare a soluțiilor care se prefigurează în cauzele cu care au fost învestite, abordare ce are semnificația nesocotirii sensului și rațiunii reglementării mecanismului hotărârii prealabile. Operațiunile de identificare, interpretare și aplicare a textelor de lege circumstanțelor care caracterizează fiecare litigiu, deci de realizare a raționamentului judiciar, rămân în atributul exclusiv al instanței învestite cu soluționarea litigiului, neputând fi transferate completului constituit pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Sesizarea formulată de instanța de trimitere are ca scop determinarea normei incidente și a modului de aplicare a acesteia în situația litigioasă expusă în actul de sesizare, aspecte care însă excedează competențelor Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În consecință, întrebarea adresată instanței supreme nu se circumscrie necesității unei interpretări in abstracto a unor dispoziții legale, reprezentând în realitate o problemă de determinare a normei aplicabile, în funcție de cadrul judecății, contrar exigențelor procedurale ale mecanismului hotărârii prealabile, care impun ca sesizarea să vizeze exclusiv chestiuni de interpretare a legii la nivel de principiu. Ca atare, sesizarea nu poate primi o dezlegare pe fond, câtă vreme se tinde la o "delegare" a funcției jurisdicționale a instanței de trimitere (aceea de a aplica dreptul faptelor deduse judecății) către instanța supremă, îndrituită legal doar să dea dezlegări de principiu asupra unor veritabile chestiuni de drept, iar nu să confirme norma de drept incidentă raportului juridic litigios.

Astfel, Înalta Curte reține că întrebarea formulată generic și fără a enunța, în concret, o chestiune de drept urmărește, în contextul particular al cauzei (prin solicitarea punctuală de a se răspunde asupra îndreptățirii reclamanților la majorarea suplimentară a drepturilor salariale cu 75% din salariul de bază), stabilirea soluției ce urmează a fi pronunțată de titularul sesizării, și nu interpretarea cu caracter de principiu a unei norme de drept stabilite ca incidentă de instanța de trimitere, așa cum impune procedura trimiterii preliminare.

Revine, așadar, instanței de trimitere obligația de a proceda la aplicarea dispoziției legale incidente în considerarea situației specifice a fiecărui reclamant din speța dedusă judecății, după identificarea elementelor de fapt particulare ale cauzei, aspect relevat, de altfel, și în cuprinsul încheierii de sesizare.

Reținând, în condițiile expuse, neconformitatea sesizării în acord cu jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform căreia rațiunea reglementării mecanismului hotărârii preliminare este aceea a asigurării unor dezlegări în drept de principiu, iar nu a subrogării în atribuțiile jurisdicționale ale instanței de judecată, rolul instanței supreme neputând deveni astfel unul de soluționare directă a cauzei, se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Tribunalul Hunedoara - Secția I civilă.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,