Decizia nr. 162 din 5 mai 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 227/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Raluca Emilia Leote, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 21.613/3/2023*.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, pârâtul Ministerul Afacerilor Externe formulând un punct de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin încheierea din 19 decembrie 2024, în Dosarul nr. 21.613/3/2023*, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Ce include taxa de şcolarizare prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. f) din capitolul IV secţiunea a 3-a din anexa nr. IV la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în cazul educaţiei antepreşcolarilor şi preşcolarilor prin raportare la prevederile Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 şi respectiv Legii învăţământului preuniversitar nr. 198/2023? Documentele de decontare prezentate de părinte şi emise de creşe/grădiniţe care oferă nu numai servicii de educaţie, ci şi supraveghere şi îngrijire trebuie să realizeze o defalcare a costurilor în ceea ce priveşte educaţia antepreşcolarilor şi preşcolarilor şi celelalte costuri? II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017) Anexa nr. IV Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Diplomaţie” – capitolul IV – Salarizarea în valută şi alte drepturi în valută şi în lei ale personalului trimis în misiune permanentă în străinătate – Secţiunea a 3-a – Indemnizaţii lunare în valută „ Art. 4. – (1) Personalul trimis în misiune permanentă în străinătate beneficiază, pe lângă salariile lunare în valută stabilite în condiţiile prevăzute la art. 2, şi de: f) o indemnizaţie lunară în valută pentru plata taxei de şcolarizare pentru fiecare copil până la vârsta de 26 de ani care urmează forme de învăţământ preuniversitare sau universitare în ţara unde părintele îşi desfăşoară activitatea, în situaţia în care sistemul de învăţământ de stat din ţara respectivă nu oferă în localitatea de reşedinţă instruire în domeniul ales, precum şi în situaţiile în care unităţile de învăţământ de stat percep taxe de şcolarizare. Această indemnizaţie se acordă cu condiţia promovării anului de studii precedent sau a examenelor din anul respectiv, pe bază de documente justificative, lunar, trimestrial sau anual, şi nu poate depăşi 500 euro lunar;”. III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, cu nr. 21.613/3/2023* (ca urmare a declinării), reclamanta, în contradictoriu cu pârâţii Ambasada României la Haga – Departamentul financiar şi Ministerul Afacerilor Externe (M.A.E.), a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună: anularea notei de restituire a Ambasadei României la Haga şi a Adresei nr. xxx emisă de M.A.E. ca răspuns la plângerea prealabilă formulată, în temeiul art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu consecinţa obligării M.A.E. la plata sumei de 3.000 euro, reprezentând costuri de creşă, conform art. 4 alin. (1) lit. f) din cap. IV secţiunea a 3-a din anexa nr. IV la Legea-cadru nr. 153/2017, iar, în subsidiar, obligarea pârâtei la plata sumei de 3.000 euro în măsura în care aceasta va prezenta instrucţiunile la care se face referire prin Adresa nr. xxx, instrucţiuni prin care se dispune decontarea taxei de şcolarizare. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reclamanta a precizat că nu este necesară sesizarea Înaltei Curţi, întrucât normele invocate sunt clare şi nu necesită lămuriri. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Opinia instanţei de trimitere este, în esenţă, aceea că interpretarea dată de pârâtul Ministerul Afacerilor Externe prin instrucţiuni şi circulare legate de decontarea taxei de şcolarizare, prin care s-a restricţionat decontarea numai pentru taxa de educaţie propriu-zisă, nu pare sa aibă o justificare legală (adăugând la aceasta) şi reală, faţă de situaţia din speţă. În plus, a arătat că, în speţă, este vorba despre educaţia timpurie realizată prin unităţi autorizate din Olanda, neputându-se face o analogie decât cu sistemul privat din ţară, aspect care face ca prevederile din Legea nr. 1/2011 şi Legea nr. 198/2023 să fie limitate ca aplicabilitate. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

În raport cu întrebarea cu care a fost sesizată instanţa supremă în prezentul dosar, nu a fost necesară consultarea jurisprudenţei instanţelor naţionale. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Nu au fost identificate decizii care să prezinte relevanţă în cauză. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Admisibilitatea sesizării va fi circumscrisă atât condiţiilor speciale instituite prin art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cât şi celor ce decurg din cuprinsul art. 519-520 din Codul de procedură civilă, a căror incidenţă este atrasă ca efect al normei de trimitere din art. 4 al ordonanţei de urgenţă la prevederile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu ale cărei dispoziţii arată că se completează.

În lumina acestor dispoziţii legale, condiţiile de admisibilitate a unei sesizări formulate în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 sunt circumscrise următoarelor elemente: – existenţa unei cauze în curs de judecată, în primă instanţă ori în calea de atac, dintre cele la care se referă art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; – sesizarea să privească o chestiune de drept; – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Evaluarea elementelor sesizării relevă întrunirea doar în parte a condiţiilor de admisibilitate mai sus enunţate.

Astfel, sesizarea a fost formulată într-un litigiu având ca obiect cererea reclamantei, personal diplomatic, care face parte din categoria personalului plătit din fonduri publice, de obligare a pârâtei angajator şi a M.A.E. la plata sumei de 3.000 euro, reprezentând costuri de creşă, conform art. 4 alin. (1) lit. f) din cap. IV secţiunea a 3-a din anexa nr. IV la Legea-cadru nr. 153/2017.

Aşadar, instanţa de trimitere a fost învestită cu soluţionarea unui litigiu care se înscrie în domeniul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, făcând parte din rândul celor menţionate în art. 1 alin. (1), respectiv „procese privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice”.

Cauza se află în curs de soluţionare, în primă instanţă, pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a de conflicte de muncă şi asigurări sociale, în virtutea competenţei legale conturate prin dispoziţiile art. 269 din Codul muncii raportat la art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă.

Cât priveşte cea de-a doua condiţie de admisibilitate în rândul celor anterior enunţate, ca sesizarea să privească o „chestiune de drept”, aceasta nu este îndeplinită.

În legătură cu acest din urmă aspect, se observă că art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 coincide în conţinut cu art. 519 din Codul de procedură civilă, astfel încât nu instituie vreo derogare de la dreptul comun.

Prin urmare, văzând şi norma de trimitere la prevederile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, din cuprinsul art. 4 al ordonanţei de urgenţă, se constată că şi în cazul mecanismului instituit în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 este pe deplin operantă noţiunea autonomă de „chestiune de drept”, prevăzută de Codul de procedură civilă, şi a cărei semnificaţie a fost conturată în jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi referitoare la procedura prevăzută de dispoziţiile art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă.

Astfel, chestiunea de drept supusă dezlegării trebuie să fie veritabilă, în sensul ca întrebarea adresată instanţei supreme să vizeze o problemă de drept reală, care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa unor principii generale ale dreptului al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile.

Mai mult decât atât, expunerea de motive din preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 evocă nevoia clarificării, încă dintr-o fază incipientă (cea a judecării cauzelor în fond), a unor „chestiuni dificile de drept”, ceea ce consolidează concluzia necesităţii existenţei unei chestiuni de drept veritabile, a cărei lămurire reclamă intervenţia instanţei supreme, în scopul rezolvării de principiu a acesteia şi înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor deduse judecăţii.

Totodată, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a stabilit că obiectul procedurii este reprezentat de o normă de drept incompletă sau neclară, care, pe baza unei interpretări juridice adecvate, consistente, poate primi înţelesuri şi aplicări divergente în situaţii cvasiidentice şi poate determina, în final, o jurisprudenţă neunitară. Prin urmare, sintagma „chestiune de drept”, prevăzută la art. 519 din Codul de procedură civilă şi la art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, trebuie raportată la prevederile art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă” (Decizia 11 din 20 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 24 martie 2017, Decizia nr. 70 din 31 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 7 din 4 ianuarie 2023, Decizia nr. 32 din 24 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 25 mai 2023).

Mai mult, caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi dificultatea completului în a-şi însuşi o anumită interpretare trebuie să fie prezentate în încheierea de sesizare, care trebuie să fie motivată, aptă să releve reflecţia asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumente aferente, şi de o manieră în care să se întrevadă explicit pragul de dificultate al întrebării şi în ce măsură acesta depăşeşte obligaţia ordinară a instanţei de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu, întrucât simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru declanşarea mecanismului hotărârii prealabile (spre exemplu, deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021; nr. 50 din 14 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 3 septembrie 2021; nr. 74 din 18 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1174 din 13 decembrie 2021).

Astfel fiind, interpretarea şi aplicarea legii, în circumstanţele specifice fiecărei cauze, sunt competenţe care aparţin instanţei de judecată învestite şi reprezintă o obligaţie ridicată la rang de principiu fundamental, ce îşi găseşte consacrarea în prevederile art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Judecătorul cauzei este cel chemat să rezolve şi posibile dificultăţi de interpretare ori de corelare a unor norme juridice, fie ele neclare ori incomplete, folosind metodele de interpretare a legii, în acord cu principiile de drept, cu statuările doctrinare şi cele jurisprudenţiale în materie, atât timp cât interpretarea legii substanţiale şi a celei de procedură reprezintă o etapă distinctă şi absolut necesară în procesul de aplicare a dreptului la o situaţie de fapt concretă.

În cauză, în cadrul primei întrebări, instanţa de trimitere solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să stabilească ce include taxa de şcolarizare prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. f) din cap. IV secţiunea a 3-a din anexa nr. IV la Legea-cadru nr. 153/2017 în cazul educaţiei antepreşcolarilor şi preşcolarilor prin raportare la prevederile Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 şi respectiv Legii învăţământului preuniversitar nr. 198/2023.

Problema de drept supusă interpretării nu ridică o reală dificultate, în condiţiile în care dispoziţiile legale anterior citate nu sunt lacunare, incomplete sau neclare, aspect ce reiese şi din încheierea de sesizare, în care instanţa de trimitere a interpretat dispoziţiile legale în discuţie, fără nicio dificultate, reţinând că dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. f) din cap. IV secţiunea a 3-a din anexa nr. IV la Legea-cadru nr. 153/2017 se referă la taxa de şcolarizare înţeleasă, în general, pentru educaţia şcolarilor – începând de la învăţământul primar, în care aceştia urmează cursurile unei instituţii de învăţământ propriu-zise, şi, în acest caz, coincide strict cu taxele legate de educaţia acestora, respectiv costurile efectiv solicitate de instituţia de învăţământ de la părinţi pentru educaţia copilului.

A mai reţinut instanţa de trimitere şi faptul că în cazul educaţiei timpurii se pot constata anumite particularităţi faţă de educaţia şcolarilor, având în vedere specificul activităţilor de educare a copiilor la aceste vârste şi mai ales faptul că sunt absolut necesare îngrijirea şi supravegherea copiilor din cauza vârstei fragede, activitate esenţială care presupune alte costuri suplimentare, fapt pentru care a apreciat că interpretarea dată de pârâtul M.A.E. prin instrucţiuni şi circulare legate de decontarea taxei de şcolarizare, prin care s-a restricţionat decontarea numai pentru taxa de educaţie, propriu-zisă – ceea ce presupune evidenţierea unui număr de ore şi a specificului educaţiei în acest context – nu pare să aibă o justificare legală şi reală, faţă de situaţia din speţă. Nu în ultimul rând, instanţa de trimitere a reţinut că, în speţă, este vorba despre educaţia timpurie realizată prin unităţi autorizate din Olanda, neputându-se face o analogie decât cu sistemul privat din ţară, aspect care face ca prevederile din Legea nr. 1/2011 şi Legea nr. 198/2023 să fie limitate ca aplicabilitate.

Se constată că instanţa de trimitere nu a avut nicio dificultate în interpretarea normelor legale şi nici nu a arătat argumentele pentru care consideră că problema de drept în discuţie este susceptibilă a da naştere unor interpretări diferite. În contextul în care din cuprinsul încheierii de sesizare nu rezultă care ar fi dilema instanţei de trimitere cu privire la posibile interpretări diferite ale cadrului legal şi nici obstacolele întâmpinate în îndeplinirea obligaţiei de a interpreta şi aplica norma legală în litigiul cu care este învestită, se impune concluzia că problema de drept supusă interpretării nu ridică o reală dificultate, neexistând riscul apariţiei unei practici neunitare, de natură să justifice intervenţia instanţei supreme.

În acest context, se constată şi faptul că instanţa de trimitere a menţionat doar formal existenţa unei practici neunitare, de vreme ce nu a indicat hotărârile judecătoreşti în care problema în discuţie a suscitat interpretări diferite.

Aşadar, este evident că, întrucât în cauză nu se pune problema existenţei unei dificultăţi de interpretare a unei norme de drept neclare, îndoielnice, nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate subsumată cerinţei ca aceasta să privească o chestiune de drept reală, ci se solicită o rezolvare a litigiului dedus judecăţii. Or, instanţa supremă nu poate fi învestită în cadrul acestei proceduri cu interpretarea şi aplicarea legii la circumstanţele concrete ale cauzei cu a cărei soluţionare au fost învestite instanţele, atribut care este şi trebuie să rămână în competenţa acestora.

Se reţine că într-o astfel de manieră a procedat instanţa de trimitere, care, fără să aibă vreun echivoc asupra normelor de drept aplicabile litigiului, a supus dezlegării instanţei supreme cazul punctual cu care a fost învestită, şi anume acela de a stabili dacă sintagma „taxa de şcolarizare” include şi alte cheltuieli, strict prin raportare la criteriile stabilite de M.A.E. pentru decontare.

A rezolva pretinsa chestiune preliminară de către Înalta Curte, în cadrul hotărârii prealabile, ar constitui, în cele din urmă, chiar un act de judecată a speţei, prin aplicarea normelor incidente la situaţia de fapt, ceea ce este nepermis în cadrul prezentei proceduri de unificare.

În ce ceea ce priveşte cea de-a doua întrebare din cuprinsul sesizării, judecătorii-raportori constată că în încheierea de sesizare nu sunt prezentate aspectele referitoare la problematica de interpretare şi/sau aplicare a vreunui text legal, nu se identifică textul normativ care intră în discuţie ori care trebuie supus analizei, instanţa de trimitere neinvocând o chestiune de interpretare a legii, ci solicitând o îndrumare pentru a gestiona soluţionarea cauzei, un răspuns la întrebarea dacă „documentele de decontare prezentate de părinte şi emise de creşe/grădiniţe care oferă nu numai servicii de educaţie, ci şi supraveghere şi îngrijire trebuie să realizeze o defalcare a costurilor în ceea ce priveşte educaţia antepreşcolarilor şi preşcolarilor şi celelalte costuri”.

Or, instanţa de trimitere este cea care trebuie să stabilească norma de drept aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii, în funcţie de pretenţiile concrete formulate de partea reclamantă, operaţiune pe care nu o poate delega, pe calea întrebării prealabile, instanţei supreme. Mecanismul hotărârii preliminare nu poate fi deturnat de la raţiunea reglementării lui, aceea a asigurării unor dezlegări în drept de principiu, iar nu a subrogării în atribuţiile jurisdicţionale ale instanţei de judecată (a se vedea deciziile Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 64 din 27 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1099 din 18 noiembrie 2021; nr. 8 din 21 februarie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 331 din 5 aprilie 2022).

Prin urmare, sub pretextul lămuririi unor norme juridice, se urmăreşte, în realitate, determinarea de către instanţa supremă a dispoziţiilor legale incidente documentelor de decontare emise de creşele/grădiniţele care oferă nu numai servicii de educaţie, ci şi supraveghere şi îngrijire, căreia apoi instanţa de trimitere să îi facă aplicarea pentru o corectă rezolvare a pretenţiilor reclamantei.

Aşadar, este evident că, întrucât în cauză nu se pune problema existenţei unei dificultăţi de interpretare a unei norme de drept neclare, îndoielnice, nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate subsumată cerinţei ca aceasta să privească o chestiune de drept reală, ci, în realitate, se solicită o rezolvare a litigiului dedus judecăţii. Or, instanţa supremă nu poate fi învestită în cadrul acestei proceduri cu interpretarea şi aplicarea legii la circumstanţele concrete ale cauzei cu a cărei soluţionare au fost învestite instanţele, atribut care este şi trebuie să rămână în competenţa acestora.

Aşadar, se constată că prezenta întrebare urmăreşte, în contextul particular al cauzei (în care pârâtele invocă lipsa documentelor justificative ale costurilor de şcolarizare), stabilirea soluţiei ce urmează a fi pronunţată de titularul sesizării, şi nu interpretarea cu caracter de principiu a unei norme de drept stabilite ca incidentă de instanţa de trimitere, aşa cum impune procedura trimiterii preliminare.

Din această perspectivă, sesizarea nu poate primi o dezlegare pe fond, având caracter inadmisibil, câtă vreme se tinde, în realitate, la o „delegare” a funcţiei jurisdicţionale a instanţei de trimitere către instanţa supremă, îndrituită să dea doar dezlegări de principiu asupra unor veritabile chestiuni de drept, iar nu să arate norma incidentă raportului litigios, a cărei aplicare să o realizeze apoi instanţa de trimitere (paragraful 103 al Deciziei nr. 63 din 17 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1156 din 29 noiembrie 2022.)

Argumentele expuse în cele ce precedă permit a se reţine concluzia că, în realitate, este confundat caracterul obligatoriu al sesizării cu condiţia de admisibilitate referitoare la existenţa unei chestiuni de drept pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu.

Astfel argumentată sesizarea, demersul instanţei de trimitere evidenţiază o înţelegere greşită a mecanismului procedurii hotărârii prealabile din reglementarea specială, de vreme ce titularul sesizării a dat prevalenţă obligativităţii sesizării, fără însă a realiza cuvenita şi prealabila verificare şi constatare a îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate de ordin procedural şi substanţial care îi îngăduiau un atare demers.

Cu alte cuvinte, a fost ignorată în mod nepermis ipoteza normei stipulate în art. 2 din ordonanţa de urgenţă precitată, care permitea declanşarea mecanismului procedurii hotărârii prealabile doar în prezenţa constatării ca fiind îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate, inclusiv cea referitoare la existenţa unei chestiuni de drept, pentru că numai atunci ar putea intra în acţiune dispoziţia normei juridice anterior menţionate, potrivit cu care completul de judecată învestit cu soluţionarea procesului „va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,