Decizia nr. 266/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 464/1/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 464/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizările conexe formulate de Tribunalul Iaşi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 2.627/99/2024, de Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 1.123/62/2024 şi de Tribunalul Buzău – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 15/114/2024.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, nefiind formulate puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizărilor în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularii şi obiectul sesizărilor

Tribunalul Iaşi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 29 ianuarie 2025, în Dosarul nr. 2.627/99/2024, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: Dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 39 alin. (1) şi alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportat şi la principiile reglementate de art. 6 din aceeaşi lege, stabilirea nivelului maxim de salarizare al personalului încadrat în cadrul unei agenţii judeţene pentru ocuparea forţei de muncă se poate realiza la nivelul maxim aflat în plată pentru o funcţie similară (aceeaşi funcţie, acelaşi grad, aceeaşi gradaţie) în cadrul unei/unor/tuturor agenţii/agenţiilor judeţene pentru plăţi şi inspecţie socială, cu luarea în considerare inclusiv a tuturor majorărilor salariale stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu nr. 464/1/2025, termenul de judecată fiind stabilit la 23 iunie 2025.

Ulterior, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost înregistrată cu nr. 533/1/2025 Sesizarea formulată de Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 1.123/62/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, raportat şi la principiile reglementate de art. 6 lit. a), b) şi c) din aceeaşi lege, stabilirea nivelului maxim de salarizare al personalului încadrat în cadrul caselor teritoriale de pensii, pe funcţia de consilier juridic, grad profesional superior, gradaţia 5, se poate realiza la nivelul maxim aflat în plată pentru o funcţie similară din cadrul celorlalte case teritoriale de pensii din ţară, cu luarea în considerare a sporurilor de confidenţialitate şi mobilitate, recunoscute în favoarea persoanelor de comparaţie prin hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 şi Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016 (sporuri neprevăzute de legislaţia actuală, respectiv Legea-cadru nr. 153/2017)?

De asemenea, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost înregistrată cu nr. 571/1/2025 Sesizarea formulată de Tribunalul Buzău – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 15/114/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă, prin raportare la principiile egalităţii şi nediscriminării, reglementate de art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017, dispoziţiile pct. I lit. A capitolul I din anexa nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017 pot fi aplicate la nivelul unităţilor teritoriale subordonate/structurilor subordonate Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi Direcţiei generale regionale a finanţelor publice, în sensul stabilirii nivelului de salarizare al personalului încadrat în cadrul acestor structuri la nivelul salariului maxim aflat în plată pentru o funcţie similară din cadrul aparatului propriu al Ministerul Finanţelor, şi dacă la salariul de bază stabilit la nivelul maxim aflat în plată pentru o funcţie similară din cadrul aparatului propriu al Ministerului Finanţelor se pot sau nu adăuga majorările salariale stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive.

Având în vedere existenţa unei strânse legături între obiectul primei sesizări şi obiectul sesizărilor înregistrate ulterior, în temeiul art. 2 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, s-a dispus conexarea dosarelor nr. 533/1/2025 şi nr. 571/1/2025 la Dosarul nr. 464/1/2025. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017) ” Art. 6. – Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii: a) principiul legalităţii, în sensul că drepturile de natură salarială se stabilesc prin norme juridice de forţa legii, cu excepţia hotărârilor prevăzute la art. 11 alin. (1), conform principiilor enunţate de art. 120 din Constituţia României, republicată, dar cu încadrare între limitele minime şi maxime prevăzute prin prezenta lege; b) principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare şi instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie; c) principiul egalităţii, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală;”. ” Art. 39. – (1) Până la aplicarea integrală a prevederilor prezentei legi, pentru personalul nou-încadrat, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, inclusiv pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte profesionale, salarizarea se face la nivelul de salarizare pentru funcţii similare din cadrul instituţiei/autorităţii publice în care acesta este numit/încadrat sau din instituţiile subordonate acestora, în cazul în care nu există o funcţie similară în plată. (…) (4) În aplicarea prevederilor alin. (1), în cazul instituţiilor sau autorităţilor publice aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi atribuţii, aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar, nivelul salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituţii sau autorităţi publice subordonate.” III. Expunerea succintă a proceselor în cadrul cărora s-au invocat chestiunile de drept A. Dosarul nr. 2.627/99/2024 al Tribunalului Iaşi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal cu nr. 2.627/99/2024, mai mulţi reclamanţi au solicitat obligarea pârâtei Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Iaşi la emiterea, pentru fiecare reclamant, a deciziei de recalculare a drepturilor salariale prin aplicarea dispoziţiilor art. 39 alin. (1) şi (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, raportat la nivelul maxim al salariilor de bază aflate în plată la nivelul Agenţiei Judeţene pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Iaşi pentru aceeaşi/acelaşi funcţie/grad/gradaţie, începând cu 1 ianuarie 2021 şi până la 1 iunie 2023, precum şi la plata diferenţei dintre salariul stabilit la nivel maxim şi cel încasat pentru aceeaşi perioadă.

În motivare, reclamanţii au arătat că sunt angajaţi ai Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă Iaşi şi aparţin familiei ocupaţionale din care fac parte şi angajaţii Agenţiei judeţene pentru plăţi şi inspecţie socială, ambele instituţii aflându-se în subordinea Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale.

În acest context, au subliniat că există diferenţe între nivelul de salarizare existent la nivelul angajatorului reclamanţilor şi cel existent la nivelul Agenţiei judeţene pentru plăţi şi inspecţie socială, pentru personalul care ocupă aceeaşi funcţie şi are aceeaşi pregătire profesională, fiind astfel încălcate principiile egalităţii şi nediscriminării.

Pârâta a depus întâmpinare prin care solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

În apărare, a susţinut că stabilirea nivelului salarial se face conform grilei comunicate de către Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, organism în subordinea căruia pârâta îşi desfăşoară activitatea.

A mai arătat că obţinerea de către funcţionarii publici din cadrul altei instituţii publice a unor drepturi salariale la un nivel superior celui aplicabil reclamanţilor nu poate determina modificarea salariilor reclamanţilor, chiar dacă aceştia fac parte din aceeaşi familie ocupaţională. B. Dosarul nr. 1.123/62/2024 al Tribunalului Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal cu nr. 1.123/62/2024, astfel cum a fost completată, mai mulţi reclamanţi au chemat în judecată pe pârâta Casa Judeţeană de Pensii Braşov, solicitând instanţei să dispună: a) anularea deciziilor emise de directorul executiv al Casei Judeţene de Pensii Braşov, referitoare la stabilirea cuantumului salariului de bază şi la acordarea sporului pentru condiţii vătămătoare, începând cu 1 ianuarie 2024; b) obligarea pârâtei la emiterea pentru fiecare reclamant a unei noi decizii prin care să fie stabilit, începând cu 1 ianuarie 2024, cuantumul salariului de bază lunar corespunzător funcţiei şi gradului profesional, la nivelul aflat în plată la data de 1 ianuarie 2024, cu aplicarea corespunzătoare a sporurilor pentru condiţii vătămătoare, de confidenţialitate şi mobilitate, raportat la nivelul maxim aflat în plată la aceeaşi dată, pentru funcţiile echivalente din cadrul Casei Naţionale de Pensii Publice; c) obligarea pârâtei la plata diferenţelor salariale rezultate.

În motivare, reclamanţii au arătat că neaplicarea prevederilor art. I alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 115/2023 personalului din casele teritoriale de pensii nu respectă principiul egalităţii, conform căruia nivelul maxim al salariului de bază trebuie să fie acelaşi pentru tot personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii de muncă, indiferent de instituţia şi autoritatea publică în care îşi desfăşoară activitatea.

Pârâta a depus întâmpinare prin care solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată. C. Dosarul nr. 15/114/2024 al Tribunalului Buzău – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal cu nr. 15/114/2024, mai mulţi reclamanţi au solicitat obligarea pârâtelor Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Ministerul Finanţelor să calculeze şi să plătească drepturile salariale reprezentând diferenţele dintre veniturile salariale încasate şi cele aflate în plată la nivelul maxim în cadrul autorităţilor din aparatul propriu şi structuri subordonate acestora, pentru aceeaşi/acelaşi funcţie/grad/treaptă/gradaţie, cu luarea în considerare a tuturor majorărilor salariale stabilite, inclusiv prin hotărâri judecătoreşti definitive obţinute de personalul care ocupă funcţii similare.

În motivare, reclamanţii au arătat că în sistemul de salarizare aplicabil funcţionarilor publici din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi Ministerului Finanţelor s-au creat discrepanţe salariale care au rezultat din interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 36, art. 38 şi art. 39 alin. (1) şi alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017.

În acest context, au subliniat că veniturile salariale aflate în plată sunt diferite pentru personalul care ocupă funcţii publice similare, având acelaşi/aceeaşi grad/treaptă/gradaţie, aceleaşi studii şi aceeaşi vechime, fiind astfel încălcate principiile egalităţii şi nediscriminării.

Pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

În apărare, a susţinut că stabilirea nivelului maxim de salarizare are în vedere numai salariul de bază şi presupune compararea nivelului de salarizare între persoane care fac parte din aceeaşi categorie profesională şi ocupă aceeaşi funcţie în cadrul aceleiaşi instituţii. IV. Motivele reţinute de titularii sesizărilor cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţele de sesizare au apreciat că sesizările în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile îndeplinesc condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Completul de judecată din cadrul Tribunalului Iaşi a apreciat că obiectul procesului priveşte plata drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice, reclamanţii fiind angajaţi ai Agenţiei pentru Ocuparea Forţei de Muncă Iaşi. A mai arătat că asupra chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei instanţa supremă nu a statuat şi această chestiune nici nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Completul de judecată din cadrul Tribunalului Braşov a reţinut că este învestit cu soluţionarea în primă instanţă a unui proces privind stabilirea şi plata drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice, reclamanţii având calitatea de funcţionari publici în cadrul Casei Judeţene de Pensii Braşov. De lămurirea modului de interpretare a art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, raportat şi la principiile reglementate de art. 6 lit. a), b) şi c) din aceeaşi lege, depinde soluţionarea pe fond a cauzei. A mai arătat că instanţa supremă nu a statuat asupra acestei chestiuni, care nici nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Completul de judecată din cadrul Tribunalului Buzău a reţinut că reclamanţii au calitatea de personal plătit din fonduri publice, funcţionari publici în cadrul aparatului central al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, fiind salarizaţi de la bugetul de stat, în temeiul Legii-cadru nr. 153/2017. A mai arătat că asupra chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei instanţa supremă nu a statuat şi această chestiune nici nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

Părţile nu au prezentat puncte de vedere asupra chestiunilor de drept invocate. VI. Punctele de vedere ale completurilor care au formulat sesizările cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

Completul de judecată din cadrul Tribunalului Iaşi a apreciat că în cazul instituţiilor sau autorităţilor publice aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi atribuţii, aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar, nivelul salariului de bază trebuie stabilit la nivelul maxim aflat în plată la nivelul acestor instituţii/autorităţi.

Completul de judecată din cadrul Tribunalului Braşov a apreciat că egalizarea salarială nu s-ar putea realiza în temeiul principiilor prevăzute de art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, în condiţiile în care egalizarea la nivelul maxim stabilit ca urmare a punerii în aplicare a unor hotărâri judecătoreşti nu poate opera în mod automat.

Completul de judecată din cadrul Tribunalului Buzău a apreciat că nu ar trebui să existe diferenţe salariale la nivelul angajaţilor din cadrul Ministerului Finanţelor, în afara celor rezultate din diferenţierea pe fiecare categorie de funcţie, grade profesionale, trepte şi gradaţii. Aceasta deoarece legiuitorul a urmărit excluderea unei astfel de discriminări, inechităţi şi discrepanţe prin introducerea în textul legii a sintagmei „personalul din cadrul sistemului finanţelor publice”. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

Faţă de conţinutul întrebărilor adresate instanţei supreme nu a fost necesară consultarea instanţelor pentru comunicarea practicii judiciare relevante. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate invocată, constatând că dispoziţiile art. 3 1 alin. (1 2 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscalbugetare sunt neconstituţionale, reţinând că: nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale. Hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% şi, respectiv, 11%, acordate magistraţilor şi personalului asimilat, au aplicabilitate generală şi se deosebesc de ipotezele în care, tot prin hotărâre judecătorească, ar fi fost recunoscute anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare, fără aplicabilitate generală (cum ar fi, spre exemplu, ipoteza în care o persoană a avut recunoscut sporul de doctorat). IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În mecanismele de unificare a practicii judiciare au fost identificate mai multe decizii care prezintă relevanţă cu privire la soluţionarea sesizărilor conexate.

Prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 26 martie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis în parte sesizarea şi, în interpretarea şi aplicarea art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, a stabilit că punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti prin care s-au acordat unor angajaţi anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalţi angajaţi.

Prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.”

Prin Decizia nr. 49 din 18 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 2 octombrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că: în interpretarea dispoziţiilor art. 3 1 alin. (1), raportat la art. 3 1 alin. (1 3 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, în forma modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016, stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare pentru personalul încadrat în direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului se raportează la nivelul aceluiaşi ordonator de credite căruia îi sunt subordonate financiar, şi nu la nivel naţional.

Prin Decizia nr. 8 din 8 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 2 aprilie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că: în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 39 alin. (4) raportat la art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, în categoria „personalului numit/încadrat”, la care se referă prevederile art. 39 alin. (4), raportate la cele ale art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, este inclus şi personalul reîncadrat în baza prevederilor art. 36 din Legea-cadru nr. 153/2017.

Prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, a stabilit că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale.

Prin Decizia nr. 3 din 29 ianuarie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 15 februarie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că: în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (1) şi art. 6 lit. b) din Legeacadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, principiul nediscriminării nu poate fi invocat pentru acordarea sporurilor prevăzute de art. 4 şi 5 din capitolul VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 la nivel maxim, dacă astfel s-ar depăşi plafonul de 30% prevăzut de art. 25 din acelaşi act normativ. X. Raportul asupra chestiunilor de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizările în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile sunt inadmisibile, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Temeiul sesizărilor conexate este reprezentat de prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, precum şi în materia asigurărilor sociale, parţial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată de dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, „Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal”, iar în conformitate cu alin. (3) al aceluiaşi articol „Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică indiferent de natura şi obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) şi (2), de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze”.

Astfel, conform art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Dacă, în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din analiza dispoziţiilor legale mai sus evocate rezultă că, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, declanşarea procedurii hotărârii prealabile este posibilă numai în cazul în care sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii de admisibilitate: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, circumscrisă domeniului de aplicare a art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; b) completul de judecată să fie învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac; c) existenţa unei chestiuni de drept; d) de lămurirea acesteia să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; e) chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Verificând îndeplinirea cumulativă a acestor condiţii de admisibilitate, Înalta Curte constată că procesele în care au fost formulate sesizările conexate au ca obiect atât stabilirea drepturilor salariale ale reclamanţilor (funcţionari publici, funcţionari cu statut special şi alte categorii de personal din cadrul instituţiilor publice), prin alinierea la nivelul maxim rezultat din includerea în salariul de bază a unor majorări salariale şi acordarea unor sporuri recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive altor salariaţi cu funcţii similare, cât şi obligarea la plata diferenţelor salariale cuvenite.

Astfel, pretenţiile deduse judecăţii în respectivele cauze se circumscriu unor drepturi salariale ale personalului plătit din fonduri publice, în sensul art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Cauzele în care au fost formulate sesizările conexate se află în curs de soluţionare pe rolul unor completuri de judecată din cadrul Tribunalului Iaşi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalului Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, respectiv Tribunalului Buzău – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, care judecă în primă instanţă în conformitate cu art. 536 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare.

Ca atare, primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite.

Celelalte condiţii de admisibilitate decurg din existenţa unei chestiuni de drept, în sensul că impun legătura acesteia cu soluţionarea cauzei pendinte pe rolul instanţei de trimitere, respectiv absenţa unei dezlegări a acesteia într-un mecanism de unificare jurisprudenţială ori într-un recurs în interesul legii în curs de soluţionare care să aibă ca obiect aceeaşi chestiune de drept.

Aşadar, pentru ca aceste condiţii de admisibilitate să fie întrunite, este necesară existenţa unei chestiuni de drept.

În legătură cu acest din urmă aspect se observă că art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 coincide în conţinut cu art. 519 din Codul de procedură civilă, astfel încât nu instituie vreo derogare de la dreptul comun.

Prin urmare, văzând şi norma de trimitere la prevederile Codului de procedură civilă din cuprinsul art. 4 al ordonanţei de urgenţă, şi în cazul mecanismului instituit în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 operează pe deplin noţiunea autonomă de „chestiune de drept”, prevăzută de Codul de procedură civilă şi a cărei semnificaţie a fost conturată în jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie referitoare la procedura prevăzută de dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Astfel, chestiunea de drept supusă dezlegării trebuie să fie veritabilă, în sensul că întrebarea adresată instanţei supreme să vizeze o problemă de drept reală, care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa unor principii generale ale dreptului al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile (Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, şi Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023).

Jurisprudenţa consolidată în legătură cu această condiţie de admisibilitate este de actualitate şi după intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, dat fiind că în preambulul acestei ordonanţe de urgenţă s-a ţinut seama de „faptul că măsurile legislative propuse pot influenţa pozitiv activitatea instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept” (Decizia nr. 61 din 28 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1274 din 18 decembrie 2024, Decizia nr. 71 din 11 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1330 din 31 decembrie 2024, Decizia nr. 89 din 25 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1291 din 20 decembrie 2024).

Evaluarea dificultăţii chestiunii de drept nu poate fi disociată de existenţa unor dezlegări anterioare date de instanţa supremă în mecanismele de unificare a practicii judiciare în cazul unor chestiuni de drept asemănătoare, de natură a oferi instanţelor naţionale suficiente repere interpretative, inclusiv prin considerentele cu caracter de principiu, pentru soluţionarea cauzelor cu care au fost învestite.

Procedând la verificarea acestei condiţii de admisibilitate, se constată că întrebările adresate instanţei supreme au un conţinut similar, ce vizează chestiunea de drept referitoare la egalizarea salariului la nivelul maxim aflat în plată din cadrul altei instituţii publice similare din ţară (agenţii judeţene pentru plăţi şi inspecţie socială), altei autorităţi/instituţii din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale (case teritoriale de pensii din ţară), respectiv instituţii publice centrale (Ministerul Finanţelor), cu luarea sau neluarea în considerare a majorărilor şi/sau a sporurilor salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive.

Textele de lege a căror interpretare se solicită de către instanţele de trimitere sunt cele de la art. 6 lit. a), b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, care reglementează principiile legalităţii, egalităţii şi nediscriminării, precum şi cele ale art. 39 alin. (1) şi (4), amplasate în partea generală a Legii-cadru nr. 153/2017.

Examenul deciziilor interpretative pronunţate în mecanismele de unificare a practicii judiciare în legătură cu chestiuni de drept similare relevă că instanţa supremă a oferit deja suficiente repere pentru interpretarea şi aplicarea unitară a normelor legale în discuţie, care se impun a fi respectate şi valorificate, mutatis mutandis, de către instanţele de trimitere în cauzele cu care acestea au fost învestite, aplicarea concretă şi efectivă a legii constituind, în afara oricăror ambivalenţe, atributul constituţional exclusiv al acestora din urmă.

Astfel, prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 26 martie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit, în interpretarea şi aplicarea art. 2, raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, că punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti prin care s-au acordat unor angajaţi anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalţi angajaţi.

Ulterior, prin Decizia nr. 49 din 18 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 2 octombrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că, în interpretarea dispoziţiilor art. 3 1 alin. (1), raportat la art. 3 1 alin. (1 3 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, în forma modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016, stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare pentru personalul încadrat în direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului se raportează la nivelul aceluiaşi ordonator de credite căruia îi sunt subordonate financiar, şi nu la nivel naţional. În considerentul de la paragraful 123 din această decizie s-a reţinut că legiuitorul impune, în ceea ce priveşte stabilirea unui nivel maxim de salarizare la nivelul mai multor instituţii sau autorităţi publice, ca acele entităţi să se afle în subordinea unui ordonator de credite comun, să aibă acelaşi scop, să îndeplinească aceleaşi funcţii şi atribuţii, să se situeze la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar, condiţii care trebuie să fie îndeplinite cumulativ.

De asemenea, prin Decizia nr. 8 din 8 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 2 aprilie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 39 alin. (4) raportat la art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, în categoria „personalului numit/încadrat”, la care se referă prevederile art. 39 alin. (4), raportat la art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, este inclus şi personalul reîncadrat în baza prevederilor art. 36 din Legea-cadru nr. 153/2017. În considerentul de la paragraful 105 s-a reţinut că dispoziţiile art. 39 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 sunt aplicabile în situaţia în care există salariaţi în cadrul autorităţilor/instituţiilor publice aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi atribuţii, aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar, astfel încât în aceste situaţii nivelul salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituţii sau autorităţi publice subordonate. Noţiunea de funcţie similară, prevăzută de alin. (1) al art. 39, este cea definită de art. 7 lit. g) din aceeaşi lege, după cum urmează: „funcţia similară reprezintă o funcţie de acelaşi fel din cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice, care implică aceleaşi condiţii de studii, grad/treaptă profesională, gradaţie, vechime în funcţie sau vechime în specialitate, după caz, şi condiţii de muncă”.

Totodată, prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale. În considerentele de la paragraful 82 s-a reţinut că, atunci când instanţele judecătoreşti sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază, prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiţi destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaşte dreptul la respectivele majorări.

Cu privire la egalizarea salariului la nivelul maxim aflat în plată, cu luarea sau neluarea în considerare a sporurilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, prezintă relevanţă Decizia nr. 3 din 29 ianuarie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 15 februarie 2024, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (1) şi art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, principiul nediscriminării nu poate fi invocat pentru acordarea sporurilor prevăzute de art. 4 şi 5 din capitolul VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 la nivel maxim, dacă astfel s-ar depăşi plafonul de 30% prevăzut de art. 25 din acelaşi act normativ. În considerentele de la paragrafele 92 şi 93 s-a reţinut că ceea ce a decis Curtea Constituţională este egalizarea la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, corespunzător fiecărei/fiecărui funcţii, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale, iar nu egalizarea elementelor de salarizare suplimentare salariului de bază sau indemnizaţiei de încadrare, cum sunt sporurile, compensaţiile, adaosurile, primele, premiile şi celelalte drepturi ce intră în prezent în obiectul de reglementare al art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017. Prin urmare, atât Curtea Constituţională, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în mecanismele de control al constituţionalităţii legii şi, respectiv, de asigurare a interpretării şi aplicării unitare a legii, corespunzător misiunilor trasate pentru fiecare dintre acestea prin Constituţia României, au stabilit că existenţa unor diferenţe în privinţa cuantumului sporurilor acordate aceleiaşi categorii de personal care îşi desfăşoară activitatea în instituţii diferite nu constituie o încălcare a principiului nediscriminării.

Ca atare, există dezlegări anterioare date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin hotărâri obligatorii, care constituie suficiente repere de interpretare, utile instanţelor de trimitere în soluţionarea cauzelor deduse judecăţii.

Revine instanţelor învestite cu soluţionarea respectivelor cauze atribuţia jurisdicţională de a verifica şi respecta jurisprudenţa cu caracter obligatoriu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de a extrage acele elemente care prezintă relevanţă în soluţionarea litigiilor deduse judecăţii (Decizia nr. 82 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 28 ianuarie 2025, şi Decizia nr. 96 din 25 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 36 din 16 ianuarie 2025).

În acest context, instanţa supremă reafirmă că rolul şi funcţia mecanismelor de unificare a practicii judiciare nu vor fi mai energic asigurate prin pronunţarea repetată, în interpretarea şi aplicarea unor texte de lege diferite, dar care conţin, în realitate, una şi aceeaşi problemă de drept, întrucât existenţa unei hotărâri prealabile trebuie văzută nu doar ca un argument cu forţă obligatorie, cu care sunt înzestrate dezlegările sale prin efectul prevederilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, cât mai ales ca o sursă ori ca un instrument util instanţelor de judecată în procesul de aplicare a legii, prin soluţiile pe care le oferă atât unei probleme de drept punctuale, cât şi altora identice ori similare, chiar încorporate în alte texte de lege decât cele care au constituit obiectul sesizării (Decizia nr. 106 din 9 decembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 21 ianuarie 2025).

Mai mult, inadmisibilitatea sesizărilor conexate este dedusă inclusiv din Decizia nr. 71 din 11 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1330 din 31 decembrie 2024, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibile, sesizările conexate formulate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunilor de drept ce au vizat interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 39 alin. (1) şi (4) şi art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017, cu referire la stabilirea nivelului maxim de salarizare aflat în plată pentru funcţii similare prin includerea unor drepturi salariale recunoscute altor salariaţi prin hotărâri judecătoreşti definitive, reţinându-se că întrebarea dacă la stabilirea nivelului maxim de salarizare aflat în plată se poate ţine seama de majorările salariale acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive altor salariaţi care prestează aceeaşi activitate în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice a mai fost adresată Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Pe calea mai multor interpretări de principiu menite să asigure practica judiciară unitară şi previzibilă, jurisprudenţa recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a oferit reperele concrete de interpretare a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) şi (4) şi ale art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017, prevederi legale în legătură cu care instanţele de trimitere solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Ulterior, a fost pronunţată şi Decizia nr. 68 din 3 martie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 20 mai 2025, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibile, sesizările conexate ce au vizat interpretarea şi aplicarea art. 6 lit. b) şi c) şi a art. 39 alin. (1) şi (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, în sensul de a se stabili dacă principiile egalităţii şi nediscriminării pot fi invocate pentru egalizarea salariului la nivelul maxim aflat în plată, cu luarea sau neluarea în considerare a majorărilor şi/sau sporurilor salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, pentru funcţii similare din cadrul: aceleiaşi autorităţi/instituţii publice; altei autorităţi/instituţii publice similare din ţară; altei autorităţi/instituţii publice din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale; autorităţilor/instituţiilor publice centrale.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va conchide că mecanismul unificării jurisprudenţiale prin intermediul hotărârii prealabile nu poate fi declanşat, impunându-se respingerea sesizărilor conexe, ca inadmisibile.