Decizia nr. 347 din 6 octombrie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena-Mădălina Ivănescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Iaşi – Secţia a II-a civilă – contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 1.850/99/2024.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, iar părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea din 15 ianuarie 2025 pronunţată în Dosarul nr. 1.850/99/2024, Tribunalul Iaşi – Secţia a II-a civilă – contencios administrativ şi fiscal a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă dispoziţiile art. 104 lit. c) din Legea nr. 145/2019 privind statutul poliţiştilor de penitenciare, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la art. 4 lit. d) din anexa la Ordinul ministrului justiţiei nr. 1.318/C/2012 pentru aprobarea Normelor de acordare a drepturilor de hrană, în timp de pace, personalului din sistemul administraţiei penitenciare, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 bis din 17 mai 2012, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 37 de la punctul 9 litera A capitolul II din anexa nr. 4 la Regulamentul pentru descrierea, compunerea şi modul de purtare a uniformelor şi echipamentului specific pentru funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, precum şi regulile de acordare a drepturilor de echipament, aprobate prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.908/C/2013, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 23 octombrie 2013, cu modificările şi completările ulterioare, ce reglementează dreptul la uniformă şi echipament specific şi drepturi de hrană, sunt aplicabile în situaţia personalului din penitenciare aflat în concediu de acomodare, reglementat de art. 50 alin. (1) din Legea nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, cu modificările şi completările ulterioare?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept la 1 aprilie 2025 cu nr. 741/1/2025, termenul de judecată fiind stabilit la 6 octombrie 2025. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea nr. 145/2019 privind statutul poliţiştilor de penitenciare, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 145/2019) ” Art. 104. – Poliţistul de penitenciare are dreptul la: (…) c) uniformă şi echipament specific şi drepturi de hrană, în condiţiile legii şi ale hotărârii Guvernului; (…)”

Legea nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 273/2004) ” Art. 50. – (1) Adoptatorul sau, opţional, oricare dintre soţii familiei adoptatoare, care realizează venituri supuse impozitului pe venit, potrivit prevederilor Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, din activităţi salariale şi asimilate acestora sau, după caz, din activităţi independente, drepturi de autor ori activităţi agricole, denumit în continuare persoană îndreptăţită, poate beneficia de un concediu de acomodare cu durata de maximum doi ani, care include şi perioada încredinţării copilului în vederea adopţiei, precum şi de o indemnizaţie lunară. (…)”

Ordinul ministrului justiţiei nr. 1.318/C/2012 pentru aprobarea Normelor de acordare a drepturilor de hrană, în timp de pace, personalului din sistemul administraţiei penitenciare, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 din 17 mai 2012 (Ordinul ministrului justiţiei nr. 1.318/C/2012) ” Art. 1. – Se aprobă Normele de acordare a drepturilor de hrană, în timp de pace, personalului din sistemul administraţiei penitenciare, prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezentul ordin. Art. 2. – Ministerul Justiţiei, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi unităţile subordonate vor duce la îndeplinire prevederile prezentului ordin. (…)”

Anexa la Ordinul ministrului justiţiei nr. 1.318/C/2012 pentru aprobarea Normelor de acordare a drepturilor de hrană, în timp de pace, personalului din sistemul administraţiei penitenciare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 bis din 17 mai 2012, cu modificările şi completările ulterioare (Normele de acordare a drepturilor de hrană, în timp de pace, personalului din sistemul administraţiei penitenciare) ” Art. 4. – Funcţionarii publici cu statut special, aflaţi în activitate, primesc integral valoarea financiară neimpozabilă, actualizată, a normei de hrană de care au beneficiat anterior, în următoarele cazuri de suspendare a raporturilor de serviciu reglementate de lege: (…) d) pe durata concediului pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani; (…)”

Regulamentul pentru descrierea, compunerea şi modul de purtare a uniformelor şi echipamentului specific pentru funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, precum şi regulile de acordare a drepturilor de echipament, aprobate prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.908/C/2013, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 23 octombrie 2013, cu modificările şi completările ulterioare ” ANEXA Nr. 4 la regulament REGULI pentru aplicarea normelor de echipare a funcţionarilor publici cu statut special (…)

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi – Secţia a II-a civilă – contencios administrativ şi fiscal la 10.04.2024 cu nr. 1.850/99/2024, reclamanta ABC, în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul X, a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună: obligarea pârâtului la plata către reclamantă a drepturilor reprezentând norma de hrană şi a drepturilor de echipament, începând cu 1.02.2024, pe toată perioada concediului de acomodare (concediului pentru îngrijirea copilului adoptat); obligarea pârâtului la plata dobânzii legale calculate asupra drepturilor de echipament şi a drepturilor constând în indemnizaţia de hrană, calculate de la 1.02.2024 până la plata efectivă şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că este comisar de poliţie penitenciară, ofiţer principal I, în cadrul unităţii pârâte şi că, începând cu 1.02.2024 până, cel târziu, la 31.01.2026, aceasta beneficiază de concediu de acomodare, aprobat în beneficiul minorei DEF, născută la 10.07.2022, pe care reclamanta a adoptat-o. Pe perioada concediului de acomodare, unitatea pârâtă a suspendat plata drepturilor de echipament, acordate până atunci reclamantei, potrivit Ordinului ministrului justiţiei nr. 2.908/C/2013, şi plata drepturilor de hrană, acordate până atunci potrivit Ordinului ministrului justiţiei nr. 1.318/C/2012, cu motivarea că dispoziţiile ordinelor amintite nu fac referire la situaţia particulară a reclamantei.

Reclamanta solicită obligarea pârâtului la plata drepturilor în discuţie, având în vedere similitudinea existentă între cele două tipuri de concediu – concediu de creştere copil, prevăzut expres de Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.908/C/2013 şi de Ordinul ministrului justiţiei nr. 1.318/C/2012, şi concediul de acomodare, acordat în situaţia adopţiei -, precum şi scopul similar al celor două tipuri de concediu, reclamanta considerând că o eventuală diferenţiere efectuată între părintele natural şi părintele adoptator este discriminatorie.

În drept, au fost invocate prevederile: art. 1 şi art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, art. 104 din Legea nr. 145/2019, art. 50 din Legea nr. 273/2004, art. 37, capitolul II, litera A, punctul 9 din anexa nr. 4 la Regulamentul pentru descrierea, compunerea şi modul de purtare a uniformelor şi echipamentului specific pentru funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, precum şi regulile de acordare a drepturilor de echipament, aprobate prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.908/C/2013, şi art. 4 din Normele de acordare a drepturilor de hrană, în timp de pace, personalului din sistemul administraţiei penitenciare.

Pârâtul Penitenciarul X a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, arătând că: dispoziţiile care prevăd drepturile poliţiştilor din penitenciare la norma de hrană şi la echipament nu reglementează situaţia funcţionarului aflat în concediu de acomodare/concediu pentru încredinţarea copilului în vederea adopţiei; cele două tipuri de concediu – de creştere copil şi, respectiv, de acomodare – reprezintă instituţii de drept distincte, potrivit dispoziţiilor art. 53 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 53/2003 sau Codul muncii), astfel că nu există un temei legal explicit care să permită acordarea drepturilor solicitate de reclamantă.

Tribunalul judecă într-o cauză dintre cele prevăzute de art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Prin Încheierea de şedinţă din 15 ianuarie 2025, instanţa de trimitere a reţinut că sesizarea este admisibilă, fiind îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, respectiv: obiectul cauzei este reprezentat de stabilirea şi plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice; completul învestit judecă litigiul în primă instanţă; de modalitatea de interpretare a chestiunii de drept supuse dezlegării depinde soluţionarea fondului cauzei; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra chestiunii de drept în discuţie şi aceasta nici nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În ceea ce priveşte caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi dificultatea completului în a-şi însuşi o anumită interpretare, tribunalul a reţinut că, spre deosebire de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu impune o astfel de condiţie, completul învestit cu soluţionarea unei chestiuni ce ţine de salarizarea personalului plătit din fonduri publice fiind obligat, în măsura în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a lămurit deja problema de drept incidentă, să sesizeze această instanţă. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reclamanta a apreciat că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării chestiunii de drept, în temeiul dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, este admisibilă.

Părţile nu au formulat puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Potrivit punctului de vedere exprimat de instanţa de trimitere, deşi art. 4 lit. d) din Normele de acordare a drepturilor de hrană, în timp de pace, personalului din sistemul administraţiei penitenciare şi art. 37, capitolul II, litera A, punctul 9 din anexa nr. 4 la Regulamentul pentru descrierea, compunerea şi modul de purtare a uniformelor şi echipamentului specific pentru funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, precum şi regulile de acordare a drepturilor de echipament, aprobate prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.908/C/2013, nu prevăd, în mod expres, dreptul poliţistului de penitenciar de a beneficia de norma de hrană, respectiv de dreptul la echipament pe perioada concediului de acomodare reglementat de art. 50 alin. (1) din Legea nr. 273/2004, este discriminatorie neacordarea acestor drepturi părintelui adoptator, atât timp cât actele normative în discuţie recunosc dreptul de a beneficia de norma de hrană şi de dreptul la echipament poliţistului de penitenciar aflat în concediu de creştere a copilului până la împlinirea vârstei de doi ani. Având în vedere faptul că, ulterior pronunţării hotărârii definitive de adopţie, părintele adoptator beneficiază de aceleaşi drepturi şi obligaţii ca părintele biologic, instanţa de trimitere arată că nu identifică niciun motiv pentru care s-ar justifica un tratament diferit al părintelui adoptator faţă de părintele biologic, în această situaţie particulară. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

În raport cu întrebarea cu care a fost sesizată instanţa supremă în prezentul dosar, nu a fost necesară consultarea jurisprudenţei instanţelor naţionale. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Art. 50 alin. (1) din Legea nr. 273/2004 a făcut obiectul controlului de constituţionalitate, fiind pronunţate de către Curtea Constituţională deciziile nr. 103 din 16 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 29 iunie 2023, şi nr. 18 din 21 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 29 martie 2020, prin care au fost respinse, ca neîntemeiate, excepţiile de neconstituţionalitate invocate şi s-a constatat, printre altele, că dispoziţiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 273/2004 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În mecanismele de unificare a practicii judiciare a fost identificată o decizie potenţial relevantă cu privire la problema de drept ce formează obiectul prezentei sesizări, respectiv Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 121 din 7 aprilie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 555 din 16 iunie 2025, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „Dacă, în interpretarea Ordinului Ministerului Afacerilor Interne nr. 136/2017, poliţiştii care activează ca sportivi la asociaţiile sportive ale Ministerului Afacerilor Interne beneficiază de norma de hrană 12B sau contravaloarea financiară a acesteia şi în ce condiţii?”. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii sesizării

Temeiul prezentei sesizări îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, al cărei domeniu de aplicare este conturat expres prin dispoziţiile art. 1, prin art. 2 instituindu-se o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, „Dacă, în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

În contextul normativ expus, procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii de admisibilitate a sesizării: (i) existenţa unei cauze în curs de judecată, în primă instanţă sau în calea de atac; (ii) cauza să facă parte din categoria celor prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze, respectiv litigiul să vizeze stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice; (iii) existenţa unei chestiuni de drept susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, iar soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept; (iv) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Evaluând elementele sesizării, se reţine că aceasta a fost formulată într-un litigiu având ca obiect solicitarea unui funcţionar public din cadrul Penitenciarului X, întemeiată pe dispoziţiile art. 104 lit. c) din Legea nr. 145/2019, art. 4 lit. d) din Normele de acordare a drepturilor de hrană, în timp de pace, personalului din sistemul administraţiei penitenciare şi art. 37, capitolul II, litera A, punctul 9 din anexa nr. 4 la Regulamentul pentru descrierea, compunerea şi modul de purtare a uniformelor şi echipamentului specific pentru funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, precum şi regulile de acordare a drepturilor de echipament, aprobate prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.908/C/2013, de acordare a drepturilor de hrană şi de echipament în perioada concediului de acomodare/concediului pentru încredinţarea copilului în vederea adopţiei prevăzut de art. 50 alin. (1) din Legea nr. 273/2004.

Aşadar, instanţa de trimitere a fost învestită cu soluţionarea unui litigiu care se înscrie în domeniul de aplicare al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, astfel cum este acesta descris în art. 1 alin. (1) din actul normativ menţionat, cererea de chemare în judecată fiind formulată de un comisar de poliţie penitenciară, angajat al Penitenciarului X.

Cauza în care a fost formulată sesizarea se află în curs de soluţionare pe rolul Tribunalului Iaşi – Secţia a II-a civilă – contencios administrativ şi fiscal, care judecă în faza procesuală a fondului, în virtutea competenţelor ei legale conturate prin dispoziţiile art. 95 pct. 4 din Codul de procedură civilă raportate la cele ale art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53/2003.

De asemenea, este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate ca problema de drept să nu fi făcut obiectul unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici al unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Nu este îndeplinită însă a treia condiţie de admisibilitate ce vizează existenţa unei chestiuni de drept, care ar putea face obiect al sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

În cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu se defineşte noţiunea „chestiune de drept”, însă lămurirea acesteia se va face ţinând seama de principiile prezentate de legiuitorul delegat în preambulul ordonanţei de urgenţă şi de necesitatea completării, conform art. 4 din ordonanţa de urgenţă, a dispoziţiilor speciale ale acesteia cu prevederile dreptului comun cuprinse în Codul de procedură civilă şi cu jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dată în interpretarea prevederilor de drept comun, jurisprudenţă care a dezvoltat noţiunea autonomă a „chestiunii de drept”, susceptibilă de interpretare pe calea mecanismului hotărârii prealabile.

În preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, alături de alte principii prezentate, legiuitorul delegat a înţeles să ţină seama de „configuraţia actuală a mecanismului hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi de efectul obligativităţii hotărârii pe care o pronunţă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în deplin acord cu îndatorirea sa constituţională de asigurare a aplicării şi interpretării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti din România”, apreciindu-se că, în raport cu coordonatele acestui mecanism, aplicarea acestor noi norme legale cu caracter special poate influenţa pozitiv activitatea instanţelor judecătoreşti, „în condiţiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept”.

Astfel fiind, reiese neîndoielnic ideea că procedura specială prevăzută de ordonanţa de urgenţă prezintă caracteristicile esenţiale ale procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, aşa cum aceasta este reglementată de dispoziţiile de drept comun din art. 519-521 din Codul de procedură civilă, la care se adaugă diferenţele specifice menţionate expres în conţinutul dispoziţiilor ordonanţei de urgenţă.

Mai mult, spre deosebire de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă care folosesc noţiunea de „chestiune de drept”, în preambulul ordonanţei de urgenţă, legiuitorul delegat foloseşte sintagma „chestiuni dificile de drept”, dorind să sublinieze astfel că doar chestiunile cu un anumit grad de dificultate în drept (şi nu orice chestiuni de drept) sunt cele care pot fi obiectul procedurii speciale reglementate de ordonanţa de urgenţă, în acord cu întreaga jurisprudenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dezvoltată începând cu anul 2013, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, care a instituit acest mecanism de unificare a priori a jurisprudenţei instanţelor naţionale.

În plus, potrivit art. 40 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, preambulul reprezintă unul dintre elementele constitutive ale actului normativ (alături de titlu, formula introductivă, partea dispozitivă, formula de atestare a autenticităţii actului), fiind cel care enunţă, în sinteză, scopul şi, după caz, motivarea reglementării (conform art. 43 din aceeaşi lege).

Chiar dacă în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României s-a statuat că „expunerea de motive, prin prisma art. 1 alin. (5) din Constituţie, este un document de motivare necesar în cadrul procedurii de adoptare a legilor, însă, odată adoptată legea, rolul său se reduce la facilitarea înţelegerii acesteia”, expunerea de motive dezvăluie finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea actului normativ, fiind un instrument important în folosirea metodei teleologice. În acest sens, Curtea Constituţională a României a arătat că „expunerea de motive a legii nu este decât un instrument al uneia dintre metodele de interpretare consacrate – metoda de interpretare teleologică. Aceasta presupune stabilirea sensului unei dispoziţii legale ţinându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea actului normativ din care face parte acea dispoziţie. Astfel, expunerea de motive este doar un instrument din multe altele ale unei metode interpretative. Faptul că aceasta nu este suficient de precisă sau că nu lămureşte toate aspectele de conţinut ale normei nu duce la concluzia că însăşi norma respectivă este neconstituţională pentru acest motiv, ea având doar o funcţie de suport în interpretarea normei adoptate” (Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 285 din 17 mai 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 593 din 29 iunie 2023).

Raţiunea instituirii condiţiilor formale anterior arătate ale sesizării constă în asigurarea îndeplinirii scopului pentru care a fost introdus acest mecanism procedural, respectiv uniformizarea jurisprudenţei şi asigurarea predictibilităţii acesteia, fără ca folosirea sa să genereze suspendarea nejustificată a judecării unei cauze, printr-o interpretare arbitrară a necesităţii declanşării procedurii de către instanţa de judecată, cu consecinţa prelungirii nejustificate a duratei procesului civil şi, din această perspectivă, a afectării dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În consecinţă, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu instituie în sarcina instanţelor specializate în materia prevăzută de art. 1 obligaţia de a declanşa mecanismul pronunţării unei hotărâri prealabile în orice situaţie în care este identificată o chestiune de drept ce nu a primit o rezolvare de principiu din partea instanţei supreme, ci numai în acele cazuri în care chestiunea de drept în discuţie reflectă acele trăsături, cu excepţia caracterului noutăţii, pe care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept le-a subliniat în mod constant în jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea dispoziţiilor art. 519-521 din Codul de procedură civilă, cu care ordonanţa de urgenţă se completează.

În situaţia contrară s-ar ajunge la o delegare, nepermisă, a funcţiei jurisdicţionale a judecătorului cauzei în favoarea instanţei supreme, chemată astfel nu să dea dezlegări de principiu asupra unor chestiuni de drept dificile, ci să dea rezolvare unor raporturi juridice concrete, aplicând norma de drept asupra situaţiilor factuale punctuale.

În acest context, instanţa de trimitere a reţinut că reclamanta, în calitate de comisar de poliţie penitenciară, ofiţer principal în cadrul unităţii pârâte, a solicitat obligarea acesteia din urmă la plata drepturilor reprezentând norma de hrană [prevăzute de art. 4 lit. d) din Normele de acordare a drepturilor de hrană, în timp de pace, personalului din sistemul administraţiei penitenciare] şi a drepturilor de echipament (reglementate de art. 37 capitolul II litera A punctul 9 din anexa nr. 4 la Regulamentul pentru descrierea, compunerea şi modul de purtare a uniformelor şi echipamentului specific pentru funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, precum şi regulile de acordare a drepturilor de echipament, aprobate prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.908/C/2013), începând cu 1.02.2024, pe toată perioada de acomodare la care reclamanta are dreptul conform art. 50 alin. (1) din Legea nr. 273/2004, precum şi obligarea unităţii pârâte la plata dobânzii legale calculate asupra drepturilor solicitate, de la 1.01.2024 până la plata efectivă a acestora.

Titularul sesizării a considerat că, raportat la obiectul litigiului şi inexistenţa unor dezlegări ale instanţei supreme în legătură cu această chestiune de drept, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, care, de altfel, în opinia acestuia, ar obliga instanţa învestită cu soluţionarea unei astfel de acţiuni să sesizeze instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, motiv pentru care nu a prezentat niciun argument din care să rezulte că problema de drept a cărei dezlegare s-a solicitat ar putea primi interpretări divergente, de natură a genera o jurisprudenţă neunitară.

Dimpotrivă, fără a întâmpina vreo dificultate în interpretarea dispoziţiilor legale care formează obiectul sesizării, în cuprinsul punctului de vedere exprimat, autorul sesizării a argumentat cu suficientă claritate că, deşi art. 4 lit. d) din Normele de acordare a drepturilor de hrană, în timp de pace, personalului din sistemul administraţiei penitenciare şi art. 37 capitolul II litera A punctul 9 din anexa nr. 4 la Regulamentul pentru descrierea, compunerea şi modul de purtare a uniformelor şi echipamentului specific pentru funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, precum şi regulile de acordare a drepturilor de echipament, aprobate prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.908/C/2013, nu prevăd, în mod expres, dreptul poliţistului de penitenciar de a beneficia de norma de hrană, respectiv de dreptul la echipament pe perioada concediului de acomodare reglementat de art. 50 alin. (1) din Legea nr. 273/2004, este discriminatorie neacordarea acestor drepturi părintelui adoptator, atât timp cât actele normative în discuţie recunosc dreptul de a beneficia de norma de hrană şi de dreptul la echipament poliţistului de penitenciar aflat în concediu de creştere a copilului până la împlinirea vârstei de doi ani.

În continuare, instanţa de trimitere şi-a motivat punctul de vedere arătând că, faţă de faptul că, ulterior pronunţării hotărârii definitive de adopţie, părintele adoptator beneficiază de aceleaşi drepturi şi obligaţii ca părintele biologic, nu se identifică niciun motiv pentru care s-ar justifica un tratament diferit al părintelui adoptator faţă de părintele biologic, în această situaţie particulară.

În acest context, astfel cum s-a stabilit deja în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, „în condiţiile în care instanţa de trimitere expune o interpretare clară şi argumentată în privinţa chestiunii de drept în discuţie, fără a fi prezentate şi argumentate diferite interpretări posibile ale textului legal ori elemente care să conducă la concluzia că acestea ar avea un caracter complex ori precar, imperfect, lacunar ori contradictoriu, nu se poate aprecia că există o veritabilă problemă de drept care să justifice pronunţarea unei hotărâri prealabile” (Decizia nr. 50 din 26 septembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1132 din 24 noiembrie 2022).

Devine astfel evident că, întrucât în cauză nu se pune problema existenţei unei dificultăţi de interpretare a unei norme de drept neclare, îndoielnice, sesizarea formulată nu întruneşte condiţia de admisibilitate ca aceasta să privească o chestiune de drept reală, ci se solicită, în realitate, o rezolvare a însuşi raportului litigios şi validarea argumentelor prezentate pentru adoptarea soluţiei. Or, instanţa supremă nu poate fi învestită în cadrul acestei proceduri, cu interpretarea şi aplicarea legii la circumstanţele concrete ale cauzei cu a cărei soluţionare au fost învestite instanţele, atribut care este şi trebuie să rămână în competenţa acestora.

Prin urmare, autorul sesizării nu urmăreşte identificarea conţinutului conceptual al normelor, ci stabilirea modului de aplicare a acestora la situaţia de fapt din dosar, operaţiune ce excedează atribuţiilor completului constituit pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Chiar dacă evaluarea în concret a chestiunii de drept, ca fiind una calificată, susceptibilă de controverse jurisprudenţiale, aparţine Completului învestit cu dezlegarea unor chestiuni de drept, obligaţia circumstanţierii acesteia, cu referire punctuală la dificultăţile de interpretare, date de ambivalenţa, imprecizia sau caracterul precar al normelor, incumbă instanţei de trimitere, cea care trebuie să justifice declanşarea mecanismului de unificare a priori.

Aceasta întrucât instanţa supremă, rămânând în limitele competenţei sale constituţionale, trebuie să asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti [art. 126 alin. (3) Constituţie], fără să se poată substitui însă atributului jurisdicţional al judecătorului fondului, cel care trebuie să stabilească faptele şi să realizeze aplicarea adecvată a legii asupra raportului juridic căruia este chemat să îi dea rezolvare.

Este motivul pentru care, în jurisprudenţa instanţei supreme, s-a statuat în mod constant că din încheierea de sesizare trebuie să rezulte dificultatea chestiunii de drept ce se cere a fi lămurită, inclusiv prin prezentarea interpretărilor diferite pe care aceasta le poate suscita şi a obstacolelor care au împiedicat completul de judecată ca, în îndeplinirea obligaţiei ce îi revine, de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu, să decidă asupra interpretării corecte.

Rolul completului de judecată care iniţiază sesizarea este acela de a arăta, în mod sigur şi categoric, norma a cărei interpretare o solicită, caracterul său determinant în soluţionarea pe fond a cauzei, dar şi de a evidenţia argumentele care susţin caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, inclusiv dificultatea completului în a-şi însuşi o anumită interpretare, demonstrând, în această manieră, necesitatea de a apela la mecanismul de unificare prealabilă.

Sesizarea de faţă nu îndeplineşte exigenţele procedurale menţionate anterior în legătură cu întrebarea formulată.

În concluzie, nefiind îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate, în cazul sesizării de faţă, mecanismul de unificare a practicii judiciare prin pronunţarea unei hotărâri prealabile care să ofere o dezlegare de principiu nu poate fi activat.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,