ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 41/2016

Curtea de Apel Timișoara - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din data de 18 mai 2016, în Dosarul nr. 1.466/30/2015, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept care decurge din interpretarea dispozițiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, în sensul de a stabili dacă privarea nelegală de libertate trebuie să rezulte explicit din actele jurisdicționale menționate în cuprinsul acestui articol sau poate fi și implicită, dedusă din hotărârea definitivă de achitare.

Prin acțiunea civilă înregistrată la 6 martie 2015 la Tribunalul Timiș cu nr. 1.466/30/2015, reclamantul D.M.A. a chemat în judecată pe pârâtul statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 140.000 euro sau echivalentul în lei la data plății, cu titlul de despăgubiri pentru paguba cauzată prin privarea nelegală de libertate de la data de 10 ianuarie 2002 până la data de 22 martie 2002.

Ca temei juridic al acțiunii, reclamantul a invocat dispozițiile art. 539 și următoarele din Codul de procedură penală și art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a arătat că, fiind cercetat în dosarul de urmărire penală al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș, a fost arestat preventiv de la data de 10 ianuarie 2002 până la data de 22 martie 2002.

A mai arătat că prin Sentința penală nr. 318 din 23 septembrie 2013 a Tribunalului Timiș, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 734 din 22 septembrie 2014 a Curții de Apel Timișoara, s-a dispus achitarea sa pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, raportat la art. 10 lit. d) din Codul de procedură penală, iar pentru celelalte infracțiuni pentru care a fost cercetat s-a dispus încetarea procesului penal, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, raportat la art. 10 lit. g) din Codul de procedură penală.

Reclamantul a considerat că privarea sa de libertate a avut caracter nelegal, în condițiile în care premisa arestării preventive o constituia, potrivit art. 148 din Codul de procedură penală raportat la art. 143 din Codul de procedură penală, în forma aplicabilă la 10 ianuarie 2002, existența de probe sau indicii temeinice că ar fi comis vreo infracțiune, ceea ce în mod evident ar fi presupus confirmarea acestei împrejurări printr-o viitoare hotărâre de condamnare, însă în urma procesului penal ce a avut o durată de aproximativ 13 ani nu s-a dovedit vinovăția sa printr-o hotărâre definitivă de condamnare.

Prin Sentința civilă nr. 3.214 din 3 noiembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 1.466/30/2015, Tribunalul Timiș a respins excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea formulată de reclamantul D.M.A. împotriva pârâtului statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prima instanță a reținut că, în absența învestirii cu un petit prealabil de constatare a nelegalității măsurii arestului preventiv (întrucât, admițând că ar fi posibilă o astfel de verificare de către instanța civilă, numai în prezența unei învestiri exprese poate fi antamată), nu poate concluziona cu privire la caracterul nelegal al acesteia, după cum nici nu poate accepta că - prin soluția definitivă de achitare a reclamantului pentru infracțiunea de înșelăciune și de încetare a procesului penal pentru celelalte infracțiuni - implicit s-ar fi statuat asupra nelegalității măsurii privative de libertate dispuse în anul 2002.

Însăși interpretarea gramaticală a art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală [fost art. 504 alin. (3) din Codul de procedură penală anterior] nu îngăduie concluzia că simpla existență a unei hotărâri penale de achitare, indiferent în ce temei, atrage automat caracterizarea măsurii preventive dispuse ca fiind nelegală, ci este necesar, conform legii, ca acest lucru să rezulte în mod expres din actul jurisdicțional menționat.

Tribunalul a apreciat că nu se regăsește în speță situația legală reglementată de art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală [fost art. 504 alin. (3) din Codul de procedură penală anterior], neidentificându-se condițiile de admisibilitate impuse de legiuitor pentru a fundamenta, în mod legitim, pretențiile pecuniare reprezentând afirmatul prejudiciu moral cauzat de o pretinsă, dar nedovedită, din perspectiva exigențelor legii, eroare judiciară.

Împotriva Sentinței civile nr. 3.214 din 3 noiembrie 2015 a Tribunalului Timiș a declarat apel reclamantul D.M.A., apel înregistrat la Curtea de Apel Timișoara la 22 ianuarie 2016.

Prin cererea de apel, reclamantul a solicitat instanței, în conformitate cu art. 519 din Codul de procedură civilă, să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile prin care să se dezlege de principiu chestiunea de drept referitoare la înțelesul noțiunii de "stabilire" a caracterului nelegal al arestării preventive, sintagmă cuprinsă în art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, respectiv dacă această stabilire trebuie să fie explicită sau poate fi și implicită, dedusă cu caracter retroactiv din hotărârea finală de achitare.

Instanța de apel - Curtea de Apel Timișoara - Secția I civilă, prin Încheierea din 18 mai 2016, a admis cererea formulată de apelantul reclamant și a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept care decurge din interpretarea dispozițiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală.

Prin Încheierea de sesizare din data de 18 mai 2016, pronunțată în Dosarul nr. 1.466/30/2015, Curtea de Apel Timișoara - Secția I civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, în conformitate cu dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru următoarele considerente:

În raport cu obiectul acțiunii și cu dispozițiile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, Curtea de Apel Timișoara este învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, apelul fiind singura cale de atac ce se poate declara în acțiuni precum cea dedusă spre soluționare.

Chestiunea de drept ce reclamă o rezolvare de principiu din partea instanței supreme în condițiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă rezultă din dispozițiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală și vizează condițiile de admisibilitate ale acțiunii civile în despăgubiri formulate în baza art. 539 din Codul de procedură penală.

S-a arătat că interpretarea dispozițiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală a generat o practică neunitară a instanțelor judecătorești, inclusiv la nivelul Curții de Apel Timișoara.

Într-o opinie, care aparține și primei instanțe, Tribunalul Timiș, se consideră că existența hotărârii penale de achitare nu atrage automat caracterizarea ca nelegală a măsurii preventive a arestării, fiind necesar ca acest caracter nelegal să fie stabilit, în mod expres, explicit, prin unul dintre actele jurisdicționale menționate în cuprinsul art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală. În același sens s-a pronunțat Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. 6.241/30/2014 prin Decizia civilă nr. 97 din 27 mai 2015.

Într-o altă opinie se consideră că hotărârea penală definitivă de achitare conferă implicit un caracter nelegal măsurii preventive a arestării. În acest sens s-a pronunțat și Curtea de Apel Timișoara, în Dosarul nr. 6.764/30/2014, prin Decizia civilă nr. 46 din 15 martie 2016.

Prin urmare, s-a apreciat că este necesară intervenția instanței supreme care, printr-o hotărâre prealabilă, să precizeze dacă stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate în cursul procesului penal, care dă dreptul la despăgubiri conform art. 539 alin. (1) din Codul de procedură penală, trebuie să fie cuprinsă explicit într-un act jurisdicțional sau poate fi și implicită, dedusă din hotărârea definitivă de achitare.

Instanța de trimitere a considerat ca fiind relevantă pentru dezlegarea problemei de drept supuse analizei și Hotărârea din 14 ianuarie 2014 a Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată în Cauza Sâncrăian împotriva României.

S-a reținut că de chestiunea de drept supusă discuției depinde soluționarea pe fond a cauzei de față, întrucât art. 539 din Codul de procedură penală reprezintă temeiul de drept al acțiunii reclamantului, iar acțiunea a fost respinsă de către prima instanță ca inadmisibilă, reținându-se că nu sunt îndeplinite condițiile impuse prin alin. (2) al art. 539 din Codul de procedură penală.

Asupra acestei chestiuni de drept Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii la data pronunțării încheierii de sesizare.

În consecință, s-a apreciat ca fiind îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în baza art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă.

Așa cum s-a reținut prin încheierea de sesizare, apelantul-reclamant a arătat că, în conformitate cu dispozițiile art. 539 alin. (1) din Codul de procedură penală, are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.

A mai arătat că, în practica judiciară, înțelesul noțiunii de "stabilire" din cuprinsul alin. (2) al art. 539 din Codul de procedură penală a primit rezolvări diferite, unele instanțe considerând că trebuie să fie o constatare explicită a caracterului nelegal al arestării, similar dispozitivului unei acțiuni în constatare, în timp ce altele au apreciat că hotărârea definitivă de achitare are valența de a stabili caracterul nelegal al arestării, chiar dacă o face cu caracter retroactiv și într-un mod implicit.

În opinia reclamantului este corectă cea de-a doua interpretare, aceasta fiind nu doar una echitabilă, ci și legală, în perfect acord cu garanțiile oferite de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (art. 5 paragraful 5) și de Constituția României.

A considerat că soluția este echitabilă deoarece este cel puțin incorect ca o persoană nevinovată, aspect stabilit cu titlu definitiv, să fie arestată preventiv, dar și pentru că art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, în interpretarea restrictivă, ar institui o cerință imposibil de îndeplinit, căci legea procesual penală nu prevede obligația ca în cuprinsul hotărârii de fond, prin care se pronunță achitarea sau încetarea procesului penal, instanța să se pronunțe asupra legalității unei măsuri preventive care nu mai este în curs, din economia art. 399 din Codul de procedură penală rezultând explicit că instanța ce soluționează fondul cauzei se pronunță, în toate cazurile, numai asupra măsurilor preventive ce sunt în curs de executare, însă asupra celor care nu mai sunt în curs se pronunță doar în caz de condamnare, nu și în caz de achitare sau încetare a procesului penal.

Apelantul-reclamant a arătat că este de acord cu concluziile instanțelor care au apreciat că dreptul la despăgubiri în situația lipsirii nelegale de libertate este garantat, fără a fi necesară o hotărâre judecătorească anterioară prin care să se constate nelegalitatea reținerii sau arestării, iar caracterul nelegal al privării de libertate și al restrângerii libertății se evaluează prin prisma soluției finale pronunțate în cauza penală în care s-au luat aceste măsuri. Deși la momentul luării acestor măsuri, întemeiate pe dispozițiile procesuale penale incidente, existau temeiurile/indiciile care justificau adoptarea privării de libertate, finalizarea procedurii penale a condus la concluzia lipsei vinovăției penale în săvârșirea faptelor reținute ca infracțiuni. Tocmai reliefarea unor asemenea împrejurări deschide dreptul persoanei la reclamarea prejudiciului suferit ca urmare a privării și restrângerii de libertate, a concluzionat apelantul-reclamant.

Intimatul-pârât statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că, în opinia sa, cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în baza art. 519 din Codul de procedură civilă este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de acest text legal, nefiind întrunită condiția existenței unei chestiuni de drept reale, de care să depindă soluționarea pe fond a cauzei.

Art. 519 din Codul de procedură civilă nu definește noțiunea de "chestiune de drept". În doctrină s-a arătat însă că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, atunci când aceasta vizează o normă de drept, trebuie ca textul legal să fie îndoielnic, imperfect (lacunar) sau neclar. Prin urmare, sintagma "problemă de drept" trebuie raportată la prevederile cuprinse în art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora "niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă". Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege.

Intimatul-pârât a concluzionat că întrebarea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție nu vizează o asemenea chestiune de drept punctuală, concretă, ci se pretinde o interpretare abstractă, cu un ridicat grad de generalitate a dispozițiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedura penală.

După comunicarea celor două rapoarte întocmite în cauză, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părțile nu au mai formulat puncte de vedere.

Opinia completului de judecată al Curții de Apel Timișoara - Secția I civilă, învestit cu soluționarea cauzei în apel, este că, prin raportare la conținutul actual al art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală (care are un caracter lacunar, neacoperind toate situațiile ce se pot ivi în cursul unui proces penal), nelegalitatea privării de libertate trebuie să se stabilească în mod explicit, prin unul dintre actele jurisdicționale indicate în textul legal menționat.

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casație și Justiție privind prezenta sesizare, instanțele naționale au transmis puncte de vedere și hotărâri judecătorești, care au relevat existența unei practici neunitare atât sub imperiul vechii reglementări, referitor la dispozițiile art. 504 din Codul de procedură penală din 1968, cât și în actuala reglementare dată de art. 539 din Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010.

Într-o orientare jurisprudențială s-a apreciat că stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate rezultă implicit din hotărârea definitivă de achitare, chiar dacă nu s-a dispus în acest sens, în mod explicit, printr-un act jurisdicțional.

Într-o altă orientare s-a considerat că existența unei hotărâri definitive de achitare nu atrage automat caracterizarea măsurii preventive privative de libertate ca nelegală, fiind necesar ca acest caracter nelegal să fie stabilit în mod expres, explicit, prin unul dintre actele jurisdicționale prevăzute de lege.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Adresa nr. 512 din 31 august 2016 a direcției de specialitate, a comunicat că, în jurisprudența instanței supreme, vizând aplicarea dispozițiilor art. 504 alin. (2) și (3) din Codul de procedură penală din 1968, care au același conținut ca și art. 539 din actualul Cod de procedură penală, s-au conturat două opinii:

Într-o opinie majoritară s-a considerat că reclamantul este îndreptățit a i se acorda despăgubiri în condițiile în care față de acesta, pe parcursul procesului penal, a fost luată o măsură preventivă privativă de libertate, iar prin hotărârea finală s-a dispus achitarea, chiar dacă instanța penală nu a statuat asupra caracterului nelegal al măsurii preventive, acesta rezultând implicit din însăși soluția de achitare (în acest sens au fost indicate, exemplificativ, hotărâri judecătorești pronunțate în perioada 2010-2014).

Într-o opinie minoritară s-a apreciat că nelegalitatea măsurii preventive restrictive de libertate trebuie să fie constatată prin unul dintre actele de procedură enumerate în cuprinsul art. 504 din Codul de procedură penală din 1968 (în acest sens au fost indicate, exemplificativ, hotărâri judecătorești pronunțate în perioada 2011-2015).

Prin punctul de vedere formulat, Direcția legislație, studii, documentare și informatică juridică din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție a arătat că sesizarea ce face obiectul prezentului dosar este inadmisibilă, întrucât nu este îndeplinită condiția noutății, atât timp cât prin noua reglementare nu sunt aduse modificări de substanță, cele două texte de lege - art. 504 din Codul de procedură penală din 1968 și art. 539 din actualul Cod de procedură penală - fiind similare. De asemenea, s-a apreciat că sesizarea Curții de Apel Timișoara este inadmisibilă și prin prisma faptului că problema ridicată prezintă un grad mare de generalitate, iar sfera situațiilor care ar trebui să își găsească o rezolvare este foarte vastă, ținând cont de particularitățile fiecărei spețe soluționate de instanțele penale, din care mai apoi pot deriva acțiunile civile în despăgubiri, raportat la temeiul pentru care prin hotărâre definitivă se dispune achitarea unei persoane față de care, pe parcursul procesului penal, s-a luat o măsură preventivă restrictivă de libertate.

Examinând condițiile de admisibilitate a sesizării, Ministerul Public a arătat că sunt îndeplinite primele două condiții prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, respectiv existența unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanță, și care să se afle în competența legală a completului de judecată învestit să soluționeze cauza.

Referitor la cea de-a treia condiție de admisibilitate, privitoare la existența unei chestiuni de drept, s-a observat că instanța de trimitere își fundamentează demersul de sesizare a instanței supreme invocând caracterul lacunar al dispozițiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, întrucât nu acoperă toate situațiile care se pot ivi în cursul procesului penal, ceea ce, în opinia sa, ridică problema stabilirii caracterului nelegal al privării de libertate în mod explicit sau implicit prin hotărârea de achitare.

Fără a contesta că de această chestiune de drept depinde soluționarea pe fond a cauzei, Ministerul Public a apreciat că, deși aceasta rezultă din modalitatea de formulare a prevederilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală în care sunt indicate limitativ actele procedurale prin care se stabilește privarea nelegală de libertate, ea vizează, în realitate, întreaga problematică a textului din perspectiva stabilirii caracterului nelegal de libertate, atunci când procesul penal s-a finalizat printr-o soluție de achitare sau de clasare a cauzei, constituind, în realitate, după cum s-a observat și în doctrină, una dintre cele mai complicate probleme ale procesului penal, atât din punct de vedere juridic, cât și din punct de vedere moral.

În plus, observând și că reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin întrebarea formulată se solicită, în realitate, instanței supreme, să dezlege o chestiune de principiu.

De aceea, problema de drept sesizată este aptă a fi soluționată printr-un recurs în interesul legii, iar nu în cadrul procedurii prevăzute de art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă.

Referitor la condiția caracterului de noutate a chestiunii de drept, s-a arătat că în prezenta cauză instanța de trimitere solicită interpretarea dispozițiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, text de lege care reia și configurează, în ambianța noului Cod de procedură penală, dispozițiile art. 504 alin. (3) din Codul de procedură penală din 1968.

Comparativ, se observă că, în noua reglementare, legiuitorul a înțeles să ofere posibilitatea obținerii de reparații pecuniare numai pentru măsurile preventive privative de libertate (reținere, arestul la domiciliu și arestarea preventivă) și că dreptul la despăgubiri nu mai este condiționat de pronunțarea unei hotărâri definitive de achitare sau de încetare a procesului penal pentru autoritatea de lucru judecat.

Din această analiză comparativă rezultă că aspectele vizate, respectiv dacă hotărârea definitivă de achitare reprezintă, per se, o constatare implicită și retroactivă a caracterului nelegal al măsurii arestării preventive luate față de reclamant în cursul procesului penal, nu sunt determinate de legea nou-intrată în vigoare, întrucât sub aceste aspecte există o continuitate de soluție legislativă.

Prin urmare, împrejurarea că aceleași soluții legale, într-o formulare sensibil diferită, dar identică din perspectivele antamate de instanța de trimitere, sunt cuprinse într-o nouă reglementare (Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală) nu conferă problemei de drept caracter de noutate.

Circumscris aceleiași condiții de admisibilitate s-a arătat că, în jurisprudența instanței supreme, față de rațiunea instituirii lor, s-a făcut distincția celor două mecanisme judiciare, de control a priori și control a posteriori.

Sub acest aspect, Ministerul Public a precizat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție se analizează jurisprudența în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept: "Interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 504 alin. (2) și (3) din Codul de procedură penală din 1968 corespunzător art. 539 alin. (1) și (2) din actualul Cod de procedură penală, cu privire la admisibilitatea acțiunii care vizează acordarea daunelor morale și materiale pentru privarea sau restrângerea nelegală de libertate, atunci când instanța penală nu s-a pronunțat cu privire la caracterul nelegal al măsurii privative/restrictive de libertate".

Din analiza jurisprudenței cartată în această lucrare s-a observat că, atât sub imperiul Codului de procedură penală din 1968, cât și după intrarea în vigoare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, instanțele au statuat neunitar, astfel:

Într-o orientare se consideră că soluția definitivă de achitare, scoatere de sub urmărire penală ori clasare constituie, în sine, o constatare implicită și retroactivă a caracterului nelegal al măsurilor preventive privative sau, după caz, restrictive de libertate, astfel încât, din perspectiva acestei modalități de finalizare a procesului penal, privarea și/sau restrângerea de libertate nu au avut temei legal. Așadar, aceste soluții invalidează retroactiv măsurile preventive dispuse în cauză.

Într-o altă orientare s-a considerat că finalizarea procesului penal printr-o hotărâre definitivă de achitare ori ordonanță de scoatere de sub urmărire penală/clasare nu atrage automat caracterizarea măsurilor preventive luate în cursul procesului ca nelegale și că instanțele civile nu sunt în măsură să analizeze aspectele legate de temeinicia și legalitatea acestor măsuri, în lipsa unei statuări exprese din partea instanțelor penale.

A fost observată și o a treia orientare, în sensul că, deși caracterul nelegal al măsurilor preventive luate în cursul procesului penal nu a fost stabilit expres prin actele procesuale indicate în cuprinsul art. 504 alin. (3) din Codul de procedură penală din 1968, respectiv art. 539 alin. (1) din Codul de procedură penală din 2010, și nici pronunțarea unora dintre soluțiile indicate nu atrage automat această constatare, totuși instanțele civile pot face ele însele o atare evaluare, prin aplicarea directă și prioritară a prevederilor art. 5 din Convenție, urmând criteriile dezvoltate în acest sens în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În consecință, s-a apreciat că nu este îndeplinită condiția de admisibilitate a sesizării sub aspectul noutății problemei de drept.

O condiție de admisibilitate distinctă de cea a noutății este aceea ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat.

Spre deosebire de legislația procesual penală, în care această condiție este subsumată statuării printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii, în materie civilă, de lege lata, nu există o atare circumstanțiere.

De aceea, această condiție de admisibilitate a fost analizată de completele competente pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materii extrapenale prin luarea în considerare a jurisprudenței secțiilor competente să judece în materiile respective.

Chiar dacă, raportat la data începerii procesului în care s-a formulat sesizarea, secțiile civile ale instanței supreme nu mai au în competența lor materială acest tip de cauze, totuși instanța supremă a statuat anterior, ca instanță de recurs, în cauze soluționate de tribunale în primă instanță anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, cu modificările ulterioare, pronunțând soluții în sensul ambelor orientări expuse în cuprinsul încheierii de sesizare.

În conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (11) din Codul de procedură civilă raportat la art. 516 alin. (6) din Codul de procedură civilă a fost solicitată opinia unor specialiști asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, fiind transmis punctul de vedere formulat de domnul prof. univ. dr. Mihai Adrian Hotca de la Facultatea de Drept din cadrul Universității "Nicolae Titulescu" din București.

Acesta a apreciat că stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate, în cursul procesului penal, care dă dreptul la despăgubiri conform dispozițiilor art. 539 alin. (1) din Codul de procedură penală poate fi și implicită, dedusă din hotărârea de achitare.

În argumentarea acestei concluzii s-a arătat că, dacă în actul jurisdicțional vizat există precizări exprese din care rezultă că privarea de libertate este nelegală, instanța civilă învestită cu soluționarea cererii privind acordarea de despăgubiri este ținută de aceste consemnări, în sensul că nu poate stabili contrariul, fiind obligată să le aibă în vedere ca atare.

În schimb, în ipoteza în care în actul jurisdicțional în discuție există mențiuni explicite din care rezultă că privarea de libertate este legală, instanța civilă învestită cu soluționarea cererii privind acordarea de despăgubiri este obligată să le aibă în vedere, în sensul că nu poate stabili că privarea de libertate a fost nelegală.

În ambele situații descrise mai sus, statuările exprese ale organelor judiciare au putere de lucru judecat în fața instanței civile.

În practică pot exista situații în care din cuprinsul actului jurisdicțional să lipsească orice mențiuni referitoare la caracterul (legal sau nelegal) al privării de libertate.

În astfel de situații, lipsind statuarea expresă a unui organ judiciar penal cu privire la caracterul privării de libertate, stabilirea acestui aspect este apanajul instanței civile învestite cu soluționarea acțiunii în despăgubiri, întemeiată pe dispozițiile art. 539 din Codul de procedură penală.

În acest context, prin expresia "privare nelegală de libertate stabilită", atunci când din actul jurisdicțional lipsesc mențiunile privind acest aspect, se consideră că instanța civilă, în stabilirea caracterului privării de libertate, trebuie să aibă în vedere existența unei soluții dispuse de organul judiciar penal prin care, deși nu există precizări referitoare la caracterul privării de libertate, să se constate că sunt incidente (în principal) dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. a) -j) din Codul de procedură penală, prin raportare la momentul privării de libertate sau alte dispoziții care permit aprecierea nelegalității unor măsuri preventive privative de libertate (reținere, arest preventiv sau arest la domiciliu).

Dispozițiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală au făcut obiectul controlului de constituționalitate, fiind pronunțate până în prezent următoarele decizii de respingere a excepției de neconstituționalitate:

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 48 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 5 mai 2016, s-au reținut următoarele considerente:

Curtea reține că dispozițiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt similare prevederilor art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, care au fost suspuse controlului de constituționalitate prin Decizia nr. 417 din 14 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.044 din 11 noiembrie 2004, Decizia nr. 221 din 21 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 516 din 17 iunie 2005, și Decizia nr. 78 din 5 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2008, prin care s-a constatat că textul de lege criticat este o concretizare a principiului constituțional prevăzut de art. 52 alin. (3) din Constituție, conform căruia «Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii [...]» și, pe cale de consecință, realizarea dreptului la repararea de către stat a pagubei cauzate prin erorile judiciare are loc în condițiile legii. Prin aceleași decizii, Curtea a reținut că prevederile art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968 nu numai că nu îngrădesc accesul liber la justiție, ci instituie tocmai normele procedurale necesare exercitării acestui drept, fiind în deplină concordanță și cu dispozițiile constituționale ale art. 126 alin. (2), în temeiul cărora procedura de judecată este prevăzută numai prin lege. De asemenea, Curtea a statuat în aceleași decizii că reglementarea expresă a actelor procedurale prin care se constată încălcarea libertății individuale nu este de natură a limita accesul liber la justiție al acelor persoane care nu se regăsesc în unul din cazurile enumerate în art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, acestea având posibilitatea de a-și valorifica dreptul în justiție pe alte căi legale, dar în condițiile legii și urmând procedura prevăzută de lege.

Curtea constată că atribuirea de către legiuitor a competenței de a se pronunța asupra legalității măsurilor preventive privative de libertate organelor judiciare care se pronunță în ultimă instanță în cauzele penale a fost realizată în exercitarea competenței sale constituționale prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituție. Totodată, Curtea reține că stabilirea, prin dispozițiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, a condiției de admisibilitate pentru obținerea despăgubirilor în fața instanței civile, criticate de autor, este în acord cu prevederile art. 126 alin. (2) din Constituție, conform cărora competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege."

Aceleași considerente au fost menținute de Curtea Constituțională și la pronunțarea Deciziei nr. 271 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 519 din 11 iulie 2016, precum și în Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 21 aprilie 2016.

În plus, prin Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, Curtea Constituțională a statuat că

Cu referire la susținerile autorului excepției, potrivit cărora «cercetarea condiției nelegalității măsurii privative de libertate ar trebui să cadă în sarcina instanței civile învestite cu soluționarea cererii de despăgubire», Curtea observă că, potrivit unora dintre instanțele naționale, în măsura în care caracterul nelegal al măsurii privative de libertate a fost stabilit de instanța penală, reevaluarea acestui aspect de către instanța civilă este contrară normelor procesual penale ale art. 539. Aceleași instanțe naționale apreciază însă că o atare evaluare a legalității măsurii privative de libertate ar putea fi realizată de către instanța civilă numai dacă instanța penală a omis sau cadrul procesual nu i-a impus să statueze asupra acestui aspect ori pentru alte motive de nelegalitate, decât cele analizate de organele judiciare în cadrul controlului legalității măsurilor preventive privative de libertate în cursul procesului penal, sau în măsura în care hotărârile «intermediare» prin care a fost verificată legalitatea măsurilor preventive au fost absolut nemotivate ori alte asemenea motive identificate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prin raportare la prevederile art. 5 paragrafele 1-4 din Convenție, respectiv art. 9 din Codul de procedură penală. Curtea reține însă că aceste din urmă motive, invocate de către autor, nu sunt veritabile critici de neconstituționalitate, ci, în realitate, privesc modul de interpretare și aplicare a prevederilor de lege criticate. O eventuală problemă de practică neunitară a instanțelor naționale cu privire la competența instanței civile de a se pronunța referitor la legalitatea măsurii privative de libertate nu intră sub incidența controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională, ci este de competența instanței supreme, având în vedere rolul său, consacrat constituțional, de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești."

Există o bogată jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului referitor la art. 5 din Convenție, consacrat dreptului la libertate și la siguranță al persoanei, inclusiv în ceea ce privește aplicarea art. 5 paragraful 5 ce garantează un drept executoriu la reparație victimelor unei arestări sau detenții în condiții contrare art. 5, drept recunoscut și în plan intern prin dispozițiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală.

În strânsă legătură cu chestiunea de drept ce face obiectul sesizării este de amintit Hotărârea din 28 octombrie 1994, pronunțată în Cauza Murray împotriva Regatului Unit, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că faptele ce au dat naștere la bănuieli nu trebuie să fie de același nivel cu cele necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzație; acestea au a fi probate în faza ulterioară a urmăririi penale angajate împotriva persoanei reținute. Absența inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că o privare de libertate pentru existența unor bănuieli legitime de săvârșire a unei infracțiuni nu ar fi conformă scopului dispozițiilor art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenție. Existența acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pentru că textul discutat nu impune ca poliția sau autoritatea care dispune arestarea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzație completă sau în momentul arestării sau pe timpul reținerii provizorii, care este limitată în timp. Totuși, nu trebuie pierdut din vedere că, pentru ca bănuielile să fie plauzibile, legitime, trebuie să existe fapte sau informații de natură a convinge un observator obiectiv că persoana în cauză a comis o infracțiune.

De asemenea, în Cauza Sâncrăian împotriva României, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut încălcarea art. 5 art. 522

Așa fiind, Curtea a concluzionat că reclamanta nu putea solicita nicio despăgubire în temeiul acestei dispoziții legale pentru încălcarea art. 5 paragraful 1 din Convenție, în lipsa unei recunoașteri a nelegalității detenției de către autoritățile naționale. În plus, întrucât nu era disponibilă în dreptul român nicio cale de atac legală care să permită controlul legalității detenției, s-a reținut că reclamanta nu putea invoca responsabilitatea statului în scopul obținerii unei reparații pentru încălcarea art. 5 paragraful 4 din Convenție. Pe cale de consecință, reținând că reclamanta nu dispune de nicio cale eficace în dreptul intern de a solicita acordarea unei reparații pentru încălcările aduse dreptului său la liberate, s-a decis că a fost încălcat și art. 5 paragraful 5 din Convenție.

În cauză au fost întocmite două rapoarte, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă. Prin ambele rapoarte, judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a mecanismului privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, rapoartele întocmite de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă: "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Din cuprinsul prevederilor legale enunțate se desprind condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ.

Procedând la analiza asupra admisibilității sesizării se cuvine menționat scopul instituirii acestui mecanism de unificare a practicii, acela de a elimina riscul apariției unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei chestiuni de drept.

În acest context trebuie reamintite elementele de diferențiere între cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanțelor judecătorești (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariției unei astfel de practici (control a priori).

Una dintre condițiile distincte prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru admisibilitatea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile se referă la noutatea chestiunii de drept.

Așa cum Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis în jurisprudența sa anterioară (Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015, și Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015), cerința noutății este îndeplinită atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementările recent intrate în vigoare, instanțele nu i-au dat, încă, o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat față de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate.

Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unei interpretări date, iar opiniile jurisprudențiale diferite nu pot constitui temei declanșator al mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile. În situația în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătorești care să fi soluționat diferit, în mod constant, o problemă de drept, într-o anumită perioadă de timp, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcție de reglare - recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă.

Instanța de trimitere nu a justificat îndeplinirea cerinței noutății chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, lăsând a se înțelege ca aceasta decurge dintr-un act normativ relativ recent intrat in vigoare.

Pentru a stabili caracterul de noutate al chestiunii de drept este necesară o analiză comparativă a prevederilor art. 539 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală din 2010 cu prevederile art. 504 alin (2) și (3) din Codul de procedură penală din 1968, relative la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, pentru a observa dacă, sub aspectul problemei de drept invocate, art. 539 alin. (1) și (2) conține o soluție legislativă nouă, diferită de aceea care a existat până la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală din 2010 și care a generat o jurisprudență însemnată.

Astfel, alin. (2) al art. 539 din Codul de procedură penală din 2010 prevede că "Privarea nelegală de liber