ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 54/2017

Curtea de Apel Timișoara - Secția contencios administrativ și fiscal a dispus, prin Încheierea din data de 1 februarie 2017, în Dosarul nr. 8.944/30/2015, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Timiș cu nr. 8.944/30/2015, la data de 27 noiembrie 2015, reclamantele i-au chemat în judecată pe pârâții Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor București, Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Timiș, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea primilor doi pârâți să calculeze și să plătească drepturile salariale rezultate din neaplicarea dispozițiilor art. I pct. 6 din Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, cu modificările ulterioare (Legea nr. 71/2015), începând cu data de 9 aprilie 2015 și în continuare, actualizate cu indicele de inflație, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamantele au arătat că, după apariția modificărilor aduse de Legea nr. 71/2015, acestea nu au beneficiat de dreptul salarial aferent, în cuantum de 15% din salariul de bază, discriminarea fiind evidentă, câtă vreme și după apariția Legii nr. 71/2015 se menține, în mod nelegal și complet nerezonabil, diferența de tratament între salariații care aveau sporul anterior datei de 31 decembrie 2009.

Pârâta Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Timiș a formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată, susținând, în esență, că diferențele de tratament apărute în urma aplicării dispozițiilor legale nu echivalează cu încălcarea principiului nediscriminării, întrucât pot exista diferențe salariale între funcționarii publici salarizați potrivit legii noi și cei salarizați în baza vechii legi (deși persoanele sunt încadrate în posturi identice).

Prin Sentința civilă nr. 824 din 25 aprilie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 8.944/30/2015, Tribunalul Timiș a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și a respins acțiunea formulată de reclamante în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesual pasivă; a respins excepția inadmisibilității și excepția tardivității acțiunii; a admis acțiunea formulată de reclamante în contradictoriu cu pârâții Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Timiș și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și a obligat pârâta Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Timiș să calculeze și să plătească reclamantelor sporul salarial de 15% din salariul de bază pentru titlul de doctor în medicină veterinară, prin includerea acestuia în indemnizația lunară, începând cu data de 9 aprilie 2015, actualizat cu rata inflației la data plății.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că reclamantele sunt îndreptățite ca, începând cu data de 9 aprilie 2015, data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, să beneficieze de recunoașterea diferenței de drepturi salariale aferente condițiilor de studii ale acestora - deținătoare de titluri științifice de doctor, ceea ce echivalează cu un procent de 15% din salariul de bază, și că legiuitorul a urmărit înlăturarea inechității în salarizare, respectiv a discriminării identificate între personalul din instituțiile și autoritățile publice, salarizat din fonduri publice, respectiv dintre funcționarii publici care au beneficiat de sporul de doctorat până la data de 31 decembrie 2009 și care, ulterior, ca urmare a apariției Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare (Legea-cadru nr. 330/2009), și Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2010), au beneficiat în continuare de acesta, cu titlu de sume compensatorii incluse în salariul de bază, și funcționarii publici care au obținut ulterior titlul de doctor și care nu au beneficiat de aceste sume acordate în considerarea titlului de doctor, datorită abrogării sporului de doctorat prin Legea nr. 330/2009.

S-a concluzionat că legiuitorul, prin adoptarea Legii nr. 71/2015, a eliminat aceste diferențe de tratament care, în aceleași condiții de fapt și de drept, reprezintă discriminare.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâta Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Timiș, susținând, în esență, că dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 nu ar fi aplicabile.

Prin Încheierea de sesizare din data de 1 februarie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 8.944/30/2015, Curtea de Apel Timișoara - Secția contencios administrativ și fiscal a constatat admisibilă sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport cu dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, având în vedere următoarele aspecte:

De lămurirea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1 alin. (5

Astfel, dacă interpretarea corectă a dispozițiilor menționate este aceea că ele se aplică tuturor funcționarilor plătiți din fonduri publice, indiferent de modalitatea de finanțare a autorităților/instituțiilor publice, toate acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 1 alin. (5

Problema de drept enunțată este nouă deoarece, prin consultarea jurisprudenței, s-a constatat că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat asupra acesteia printr-o altă hotărâre.

Instanța supremă s-a pronunțat doar cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor art. 1 alin. (5

Însă, din considerentele deciziei menționate rezultă că Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a pronunțat cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor art. 1 alin. (5

Altfel spus, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a analizat problema finanțării autorităților și instituțiilor publice, aspect care interesează în cauza de față, și nici nu a exclus de la aplicarea normei favorabile vreo categorie de personal discriminat, nefăcând nicio apreciere cu privire la personalul plătit din fondurile publice, încadrat în instituțiile și autoritățile publice prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea-cadru nr. 284/2010.

Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, consultate la data formulării sesizării.

Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat cu privire la drepturile salariale în discuție, însă doar în ce privește interpretarea dispozițiilor art. 30 alin. (6) și art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea-cadru nr. 330/2009, art. 4 alin. (1), art. 6 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2010, art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fondurile publice (Legea nr. 285/2010) și art. 8 din anexa nr. 5 la Legea nr. 63/2011 privind încadrarea și salarizarea în anul 2011 a personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ, cu modificările ulterioare (Decizia nr. 21/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii).

Cu acel prilej, Înalta Curte de Casație și Justiție a analizat doar problema sumelor compensatorii acordate în baza vechilor legi-cadru de salarizare (legile-cadru nr. 330/2009 și nr. 284/2010), până la apariția Legii nr. 71/2015 (paragraful 52 din Decizia în interesul legii nr. 21/2016). Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a pronunțat cu privire la efectele Legii nr. 71/2015 ori asupra modului de interpretare a dispozițiilor art. 1 alin. (5

După comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părțile au formulat următoarele puncte de vedere asupra chestiunii de drept supuse judecății:

Intimata-pârâtă Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor a apreciat că prevederile art. 1 alin. (5

În argumentarea acestui punct de vedere partea a arătat că, începând cu anul 2010, sporul pentru titlul științific de doctor a fost acordat sub forma unei sume compensatorii cu caracter tranzitoriu, care să acopere suma aferentă acestui spor, numai persoanelor care au beneficiat de acesta în luna decembrie 2009 și dacă drepturile salariale determinate în conformitate cu Legea-cadru nr. 330/2009 și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2010 erau mai mici decât cele stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului pentru funcția respectivă pentru luna decembrie 2009. Aceste sume compensatorii erau incluse în salariul de bază și nu se luau în calcul la determinarea altor drepturi de natură salarială care se stabileau în funcție de acesta.

Începând cu data de 1 ianuarie 2011 au intrat în vigoare Legea-cadru nr. 284/2010, precum și Legea nr. 285/2010, acte normative care nu cuprind dispoziții privind acordarea sporului pentru titlul științific de doctor în cazul personalului plătit din fonduri publice care a obținut titlul științific de doctor ulterior lunii decembrie 2009.

S-a mai arătat că direcțiile sanitare veterinare și pentru siguranța alimentelor județene și a municipiului București nu fac parte dintre instituțiile publice limitativ prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010, acestea nefiind finanțate integral din bugetul de stat, ci, așa cum rezultă din dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, și ale Hotărârii Guvernului nr. 1.415/2009 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor și a unităților din subordinea acesteia, cu modificările și completările ulterioare, finanțarea cheltuielilor curente și de capital ale acestor direcții se asigură din venituri proprii și subvenții acordate de la bugetul de stat.

S-a considerat că Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 23/2016 dată în Dosarul nr. 1.733/1/2016, nu s-a pronunțat în sensul că dispozițiile art. 1 alin. (5

Personalul care a obținut ulterior datei de 31 decembrie 2009 titlul științific de doctor, care își desfășoară activitatea în domeniul în care a obținut acest titlu și care nu a beneficiat de suma compensatorie inclusă în anul 2010 în salariul de bază, beneficiază, în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, cu modificările și completările ulterioare, de suma compensatorie aferentă titlului științific de doctor, începând cu luna august 2016, stabilită la nivelul similar în plată pentru aceeași funcție, grad/treaptă profesională și gradație corespunzătoare vechimii în muncă sau, după caz, vechime în funcție în cazul celorlalte categorii de personal, din instituția sau autoritatea publică respectivă sau, după caz, dintr-o instituție sau autoritate publică similară.

Intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, a apreciat că, din interpretarea sistematică a textelor de lege în discuție, rezultă că dispozițiile art. I pct. 1 din Legea nr. 71/2015 [prin care s-a introdus un nou alineat - alin. (5

În aceste condiții, s-a considerat că prevederile art. 1 alin. (5

Completul de judecată al Curții de Apel Timișoara - Secția contencios administrativ și fiscal și-a exprimat prin Încheierea de sesizare din 1 februarie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 8.944/30/2015, următorul punct de vedere:

Dispozițiile art. 1 alin. (5

Se poate observa că alin. (1) al art. 1 din acest act normativ face referire expresă la personalul plătit din fondurile publice. De asemenea, alineatul menționat face trimitere la anexele Legii-cadru nr. 284/2010, fără să distingă între diferitele categorii de personal plătite din fondurile publice.

Așa cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 23/2016, art. 1 alin. (5

Prin urmare, și domeniul de aplicare al art. 1 alin. (5

Odată stabilit că art. 1 alin. (5

Or, dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a), b), c) și d) stabilesc mai multe categorii de personal cărora li se aplică Legea-cadru nr. 284/2010. Se poate observa că dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 se referă la personalul din autorități și instituții publice finanțate integral din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, în timp ce dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) se referă la personalul din autorități și instituții publice finanțate din venituri proprii și subvenții acordate de la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale.

Prin urmare, legiuitorul a înțeles să includă în noțiunea de "personal plătit din fondurile publice", care apare în denumirea Legii-cadru nr. 284/2010, atât personalul din autoritățile și instituțiile finanțate integral din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele fondurilor speciale, cât și personalul din autoritățile și instituțiile finanțate atât din bugetele menționate, cât și din venituri proprii.

Modalitatea în care a procedat legiuitorul se bazează pe împrejurarea că și veniturile proprii ale autorităților și instituțiilor publice sunt venituri/fonduri publice, așa cum rezultă din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, respectiv din dispozițiile art. 1 alin. (1) și alin. (2) lit. f) coroborate cu dispozițiile art. 2 pct. 27 și 30 din lege.

Având în vedere că și veniturile proprii ale autorităților și instituțiilor publice sunt venituri/fonduri publice, analiza coroborată a textelor de lege în discuție conduce la concluzia incidenței art. (1) alin. (5

Este adevărat că, prin Decizia nr. 23/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5

Din motivarea acestei decizii rezultă că instanța supremă a interpretat în mod extensiv dispozițiile art. 1 alin. (5

De fapt, instanța supremă nici nu a analizat aspectul referitor la finanțarea autorităților și instituțiilor publice și nici nu a exclus vreo categorie de la aplicarea normei favorabile persoanelor discriminate, nefăcând nicio apreciere cu privire la personalul încadrat în instituțiile și autoritățile publice prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea-cadru nr. 284/2010.

Un ultim argument vizând aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, instanțele naționale au înaintat hotărârile judecătorești identificate și care prezintă relevanță pentru problema de drept în discuție, relevând următoarele aspecte:

La nivelul Curții de Apel Timișoara - instanța care a formulat prezenta sesizare - s-a înregistrat o reorientare parțială a jurisprudenței după pronunțarea Deciziei nr. 23/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul respingerii acțiunilor pe considerentul că decizia menționată face referire doar la personalul prevăzut de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010. Anterior acestei decizii a instanței supreme, practica judiciară fusese unitară în sensul admiterii acțiunilor întemeiate pe dispozițiile art. 1 alin. (5

Practica judiciară identificată la nivelul Curții de Apel Cluj, Curții de Apel Iași și Curții de Apel Alba Iulia este în sensul că dispozițiile art. 1 alin. (5

La nivelul Curții de Apel Constanța există o cauză similară, dosarul fiind suspendat în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă până la soluționarea prezentei sesizări.

Celelalte instanțe naționale nu au identificat practică judiciară.

Punctele de vedere teoretice exprimate de judecătorii din cadrul curților de apel Craiova, Galați, Suceava și Bacău conturează opinia majoritară în sensul că dispozițiile art. 1 alin. (5

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Adresa nr. 699/C/1.111/III-5/2017 din 6 aprilie 2017, a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu s-a verificat și nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul sesizării de față.

În raport cu obiectul sesizării de față prezintă relevanță Decizia nr. 242 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 478 din 28 iunie 2016.

În cuprinsul acestei decizii, Curtea Constituțională a reținut că textul de lege criticat - art. 1 alin. (5

Analizând din punct de vedere sistematic conținutul normativ al art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, Curtea Constituțională a observat că alin. (1) și (2) instituite regula menținerii în anul 2015 a aceluiași cuantum al salariilor de bază, sporurilor și al celorlalte elemente ale salariului personalului plătit din fonduri publice ca cel din decembrie 2014, iar art. 1 alin. (5), (5

Astfel, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, art. 16 din Constituție "vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit față de anumite categorii de persoane, dar și necesitatea lui" (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002). Totodată, principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite (a se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).

Ținând cont de această jurisprudență, Curtea Constituțională a constatat, pe de-o parte, că legiuitorul este liber să stabilească reguli și excepții referitoare la salarizarea personalului plătit din fonduri publice, iar, pe de ală parte, că personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi nu se află în aceeași situație juridică cu celălalt personal plătit din fonduri publice.

Analizând jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, în procedurile de unificare a practicii judiciare, au fost identificate următoarele hotărâri relevante:

Decizia nr. 23/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în Dosarul nr. 1.733/1/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 9 noiembrie 2016, prin care s-a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 28.884/3/2015, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, și, în consecință, s-a stabilit că:

Decizia nr. 21/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii în Dosarul nr. 20/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.002 din 13 decembrie 2016, prin care s-a admis recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului și s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 30 alin. (6) și art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea nr. 330/2009, art. 4 alin. (1), art. 6 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2010, art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010 și art. 8 din anexa nr. 5 a Legii nr. 63/2011, au dreptul la sume compensatorii persoanele care au dobândit titlul de doctor după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009.

Prin Decizia nr. 8/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în Dosarul nr. 3.285/1/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 202 din 23 martie 2017, s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Brașov - Secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 152/119/2016, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dispozițiile art. 5 alin. (1

În considerentele acestei decizii instanța supremă a reținut că cerința noutății chestiunii de drept nu este îndeplinită, pentru că, din studierea jurisprudenței puse la dispoziție de instanțele naționale rezultă că la nivelul curților de apel din întreaga țară a fost pronunțat un număr important de hotărâri definitive prin care s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1

De asemenea, ca un argument suplimentar în sensul inadmisibilității sesizării, s-a reținut că problema de drept indicată în actul de sesizare a fost implicit rezolvată de instanța supremă prin Decizia nr. 21 din 21 noiembrie 2016, pronunțată în interesul legii, menționată mai sus, prin care s-a stabilit că au dreptul la sumele compensatorii prevăzute de legile-cadru de salarizare în sectorul public și persoanele care au dobândit titlul de doctor după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009.

Prin raportul întocmit în cauză s-au propus următoarele variante de soluție:

Într-o primă variantă s-a apreciat că nu ar fi îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, sub aspectul noutății chestiunii de drept invocate în raport cu argumentele prezentate în considerentele Deciziei nr. 23/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Asupra rezolvării de principiu a chestiunii de drept sesizate, pentru ipoteza în care completul desemnat în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile ar ajunge la concluzia întrunirii condițiilor de admisibilitate, opinia judecătorilor-raportori a fost, într-o variantă, în sensul că dispozițiile art. 1 alin. (5

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctele de vedere formulate de către părți și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă: "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Astfel cum rezultă din conținutul normei citate, legiuitorul a instituit o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, după cum urmează:

Analizând, prioritar, aceste condiții de admisibilitate a sesizării se constată că primele două cerințe legale sunt îndeplinite.

Astfel, Cauza înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Timiș cu nr. 8.944/30/2015 are ca obiect acțiunea formulată de reclamante în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor București, Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Timiș, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Ministerul Finanțelor Publice, prin care au solicitat instanței să se dispună obligarea primilor doi pârâți la calcularea și la plata drepturilor salariale rezultate din neaplicarea dispozițiilor art. I pct. 6 din Legea nr. 71/2015, începând cu 9 aprilie 2015 și în continuare, actualizate cu indicele de inflație, cu cheltuieli de judecată.

Conform art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare: "Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe."

Prima instanță a pronunțat în cauză Sentința civilă nr. 824 din 25 aprilie 2016, iar împotriva acesteia a promovat recurs pârâta Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Timiș, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara - Secția contencios administrativ și fiscal, instanță ce soluționează pricina în ultimă instanță, pronunțând o hotărâre definitivă, având în vedere dispozițiile art. 96 pct. 3 raportat la art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, coroborate cu art. 10 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Și condiția de admisibilitate a sesizării referitoare la ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată este îndeplinită.

Instanța de recurs a arătat, în actul de sesizare, că recurenta Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Timiș contestă aplicabilitatea dispozițiilor art. 1 alin. (5

În funcție de interpretarea acestor dispoziții se poate stabili dacă ele se aplică tuturor funcționarilor plătiți din fonduri publice, indiferent de modalitatea de finanțare a autorităților/instituțiilor publice, și toate acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 1 alin. (5

Condiția noutății chestiunii de drept ce face obiectul sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile reprezintă o condiție distinctă de admisibilitate, iar verificarea acesteia implică nu numai a se constata că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat deja asupra acesteia, dar și că problema de drept dedusă soluționării în această procedură nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

În absența unei definiții legale a noțiunii de "noutate", verificarea întrunirii acesteia ține de exercitarea atributului de apreciere a completului învestit cu pronunțarea prezentei hotărâri.

Așa cum chiar Curtea de Apel Timișoara a arătat, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut, prin Decizia nr. 23/2016, că art. 1 alin. (5

În raport cu limitele învestirii, interpretarea textului s-a făcut numai prin raportare la dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010, astfel că prezenta sesizare întrunește cerințele de noutate a chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită.

Ca atare, având în vedere că prin Decizia nr. 23/2016 instanța supremă s-a pronunțat numai cu privire la personalul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010, prezenta sesizare fiind admisibilă, urmează a se da o interpretare dispozițiilor legale, așa cum s-a solicitat de către instanța de trimitere.

Pornind de la cele statuate de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 23/2016 se poate considera că personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice în favoarea cărora este edictată norma din art. 1 alin. (5

Această concluzie se desprinde atât din denumirea actului normativ (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice), cât și din conținutul art. 1 alin. (1) din acest act normativ ce se referă la "personalul plătit din fondurile publice".

Dacă art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 se referă la autorități și instituții publice finanțate integral din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, art. 2 alin. (1) lit. b) din aceeași lege- cadru vizează autorități și instituții publice finanțate din venituri proprii și subvenții acordate de la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale.

Faptul că autoritatea sau instituția publică este finanțată din venituri proprii sau subvenții presupune tot utilizarea fondurilor publice, având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) și alin. (2) lit. f) coroborate cu cele ale art. 2 pct. 27 și 30 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, asemenea fonduri sunt și cele destinate instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetul fondurilor speciale.

Un alt argument în sensul că autoritățile și instituțiile publice finanțate din venituri proprii sunt considerate ca fiind beneficiare ale veniturilor publice îl reprezintă și prevederile art. 2 pct. 30 din legea finanțelor publice ce le definește ca fiind asemenea autorități sau instituții pe toate cele finanțate din bugetele prevăzute de art. 1 alin. (2) din lege, între care și cele finanțate integral sau parțial de la bugetul de stat.

De aceea, se poate considera că interpretarea corectă a prevederilor art. 1 alin. (5