ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4094/2023

Ședința publică din data de 26 septembrie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 07.04.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Finanțelor Publice, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, a solicitat instanței de judecată următoarele:

- anularea Ordinului de salarizare nr. 51/12.01.2021 împreună cu Nota nr. x/2020 respectiv răspunsul la contestație nr. 326/C/291/2021 din data de 23.02.2021, obligarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la recalcularea indemnizației de încadrare începând cu data de 01.01.2021, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 23,00 specific procurorilor cu funcție de conducere din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T respectiv a valorii de referință sectoriale de 605,22 RON prevăzută în Legea nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016 și în consecință emiterea unui nou Ordin de salarizare în acest sens

În subsidiar, în cazul în care se va aprecia că se impune acordarea unui coeficient de multiplicare mai redus de 23,00 solicită a se avea în vedere Sentința definitivă și irevocabilă nr. 66/2008 prin care s-a stabilit că, este îndreptățit cel puțin la un coeficient multiplicare de 19.00 specific procurorilor cu funcții de execuție (avea funcție de execuție la acea vreme).

- obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la repararea prejudiciului material cauzat constând în diferența salarială dintre indemnizația efectiv acordată începând cu 01.01.2021 și cea care se impunea a fi acordată conform petitului nr. 1 între perioada 01.01.2021 până în prezent, actualizat cu indicele de inflație și dobânda legală penalizatoare începând cu data nașterii dreptului material până la plata efectivă, urmând ca această din urmă indemnizație să fie acordată și pe viitor,

- obligarea celorlalți pârâți, în calitate de ordonatori de credite, la alocarea fondurilor necesare în vederea achitării drepturilor salariale, astfel încât să se poată asigura punerea în executare efectivă și concretă a hotărârii ce se va pronunța în cauză.

Reclamantul a depus cerere modificatoare a acțiunii, solicitând:

- obligarea pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor la repararea prejudiciului material cauzat constând în diferența salarială dintre indemnizația efectiv acordată începând cu 01.01.2021 si cea care se impunea a fi acordată conform petitului nr. 1 între perioada 01.01.2021 până în prezent, actualizat cu indicele de inflație si dobânda legală penalizatoare începând cu data nașterii dreptului material până la plata efectivă, urmând ca acești pârâți să fie obligați la achitarea acesteia din urmă indemnizații si pe viitor.

- obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la alocarea fondurilor necesare în vederea achitării drepturilor salariale astfel stabilite, astfel încât să se poată asigura punerea în executare efectivă si concretă a hotărârii ce se va pronunța în cauză.

Prin sentința civilă nr. 467 din 11 martie 2022, Curtea de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea în privința capătului de cerere având ca obiect plata diferențe drepturi salariale; a respins capătul de cerere având ca obiect plata diferențe drepturi salariale formulat în contradictoriu cu pârâtul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL ORADEA, ca fiind formulat împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, ca neîntemeiată; a respins excepția inadmisibilității formulării acțiunii invocată de pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, ca neîntemeiată; a respins excepția inadmisibilității formulării acțiunii în privința Notei x/2020, invocată de pârâtul Ministerul Public –Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca neîntemeiată; a admis excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect alocare fonduri bugetare; a respins capătul de cerere având ca obiect alocare fonduri bugetare formulat în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă; a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamatul A., în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL PUBLIC- PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BIHOR; a anulat în parte Ordinul nr. 51/12.01.2021, nota nr. x/2020 și adresa nr. x/2021 emise de pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în ceea ce privește recalcularea indemnizației de încadrare cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 605,225 RON (valoarea de referință sectorială de 484,18 RON la care se adaugă majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016); a obligat pârâtul Ministerul Public –Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să emită reclamantului ordin de stabilire a drepturilor salariale individuale producător de efecte juridice începând cu data de 01.01.2021, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 605,225 RON(valoarea de referință sectorială de 484,18 RON la care se adaugă majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016) în limitele prevăzute de Legea - cadru nr. 153/2017, Anexa V, Capitolul I, lit. B) și Capitolul VIII, în raport de gradul profesional, vechimea în funcție și gradația, proprii reclamantului; a obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor să plătească reclamantului diferențele salariale rezultate începând cu data de 01.01.2021 până la emiterea unui nou ordin de salarizare în sensul indicat, diferențe ce vor fi actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală aferente perioadei de la data scadenței fiecărui venit salarial lunar și până la data plății efective; a respins în rest cererea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată; a obligat pârâții Ministerul Public –Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 2000 RON, onorariu avocat cenzurat conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs atât reclamantul A., cât și pârâții Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor.

3.1. Prin recursul formulat, recurentul – reclamant A. a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., criticând soluția instanței de fond sub două aspecte: a) respingerea solicitării acordării coeficientului de multiplicare de 23 specific procurorilor cu funcții de conducere din cadrul DNA și DIICOT și b) obligarea PICCJ să emită recurentului ordin de salarizare corespunzător acestor drepturi salariale însă în mod greșit în limitele prevăzute de Legea - cadru nr. 153/2017, Anexa V. Capitolul I. lit. B) si Capitolul VIII. în raport de gradul profesional, vechimea în funcție și gradația, proprii reclamantului.

În ceea ce privește acordarea coeficientului de multiplicare de 23 specific procurorilor cu funcții de conducere din cadrul DNA și DIICOT, recurentul – reclamant a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A susținut că soluția prezentată de către prima instanță care a apreciat că refuzul PIICJ de soluționare favorabilă a contestației recurentului este justificat deoarece acesta nu a invocat o hotărâre judecătorească prin care să i se recunoască direct coeficientul de multiplicare 23,00 specific procurorilor cu funcție de conducere din cadrul DNA și DIICOT sau alte hotărâri din care să rezultă că sunt magistrați care beneficiază deja de aceste drepturi (astfel încât nu a putut reține discriminarea în ceea ce îl privește pe reclamant) este fundamental greșită.

Ceea ce a solicitat instanței de judecată a fost să constate faptul că este discriminat; de altfel, chiar și prima instanță a reținut în considerente o poziție de inegalitate față de alți salariați în ceea ce-1 privește pe recurent decurgând din sentința civilă nr. 66/23.10.2008 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 343/18.02.2010 a Curții de Apel Oradea, prin care s-a admis cererea reclamantului din prezenta cauză și s-a dispus obligarea pârâților Ministerul Public Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor la plata unei despăgubiri egale, cu diferențele de drepturi salariale dintre indemnizațiile procurorilor de la D.N.A. și D.I.I.CO.T. și drepturile salariale încasate, începând cu 01.04.2006 și pentru viitor, până la încetarea stării de discriminare.

Instanța sesizată cu lămurirea dispozitivului sentinței nr. 66/2008 a stabilit în sensul că diferențele de drepturi salariale acordate au devenit parte integrantă a indemnizației reclamanților și nu pot avea o altă semnificație decât că au intrat și rămân incluse în indemnizația brută de încadrare lunară, interpretare care este de acord și cu Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 (prin care prevederile art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015, ce exclud la nivelul anului 2016 luarea în considerare a hotărârilor judecătorești, de natura sentinței nr. 66/2008, sunt neconstituționale), cu Decizia ICCJ nr. 23/2015 (care a stabilit că drepturile salariale acordate prin hotărâri judecătorești definitive privind creșterile salariate prevăzute de O.G. nr. 10/2007, cum este și în cazul intimatului, se includ în sintagma de indemnizație avută și vor fi luate în calcul la stabilirea pensiei de serviciu a magistraților), precum și cu deciziile ICCJ 36/2018 și 7/2019.

Astfel, sentința nr. 66/2008, a stabilit că reclamanților li se aplică dispozițiile O.U.G. nr. 10/2007 cu privire la majorările salariale în procentele stabilite ca atare în cuprinsul actului normativ, iar problema care s-a impus a fi lămurită în anul 2020 a fost aceea a momentului până când au obținut magistrații drepturile acordate prin sentința inițială din 2008 și anume: "dacă diferențele salariale dintre indemnizațiile lunare ale reclamanților și cele ale procurorilor de la DNA și DIICOT au fost și rămân incluse în indemnizația brută de încadrare și după intrarea în vigoare a Legii cadru nr. 330/2009".

Ceea ce s-a hotărât cu putere de lucru judecat prin această hotărâre judecătorească, astfel cum a fost lămurită, este că și în prezent subzistă, în ceea ce-1 privește pe Recurent, o stare de discriminare rezultând dintr-o salarizare inegală față de procurorii DNA și DIICOT și faptul că diferențele de drepturi salariale câștigate se vor include în indemnizația brută de încadrare și după intrarea în vigoare a Legii cadru 330/2009, indiferent că vorbim de funcțiile de execuție sau conducere pe care le-a deținut/le deține Recurentul, sentința nr. 66/2008 fiind relevantă din această perspectivă în prezentul litigiu.

Prima instanță a omis un aspect important și anume faptul că în litigiile de față sarcina probei a căzut în sarcina intimaților, în sensul că, potrivit art. 27 alin. (4) din O.U.G. nr. 137/2000, aceștia trebuiau să dovedească că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament, în sensul că nu există alți magistrați care beneficiază de calcularea indemnizației cu luarea în considerare a coeficientului de 23.00. Ori, intimații nu au contestat susținerile reclamantului în sensul existenței altor magistrați care beneficiază de acest mod de calcul în cadrul familiei ocupaționale Justiției.

De asemenea, din perspectiva recurentului, considerentul primei instanțe referitor la faptul că "includerea în calculul indemnizațiilor de încadrare brute, a diferențelor salariale incluse în indemnizațiile procurorilor care funcționează în cadrul DNA și DIICOT este nejustificată, în condițiile în care din înscrisurile existente la dosar nu a rezultat că există magistrații care beneficiază de aceste hotărâri judecătorești și care au deja în plată majorarea indemnizație de încadrare, după apariția Legii 330/2009" este greșit raportat la considerentele Deciziei ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 36/2018, pronunțată în cadrul dosarului cu nr. x/2018

În opinia recurentului, nu este necesar ca reclamantul să facă dovada punerii în plată a drepturilor câștigate de alți magistrați/sau de către el însuși prin emiterea ordinelor de salarizare în mod corespunzător; orice interpretare contrară ar conduce la încălcarea dreptului la salariu egal și muncă egală, precum și la nesocotirea considerentelor obligatorii ale Deciziei mai sus menționate, precum și ale celor cuprinse în deciziile Curții Constituționale și ICCJ care au fost găsite relevante în contextul analizei sesizării (Decizia nr. 23/2016 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 54/2017, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016).

Recurentul a considerat ca fiind incident în mod suplimentar și motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Prima instanță a încălcat ceea ce s-a hotărât cu putere de lucru judecat în Sentința 66/2008, astfel cum a fost lămurită și anume că inclusiv și în prezent subzistă în ceea ce-l privește pe recurent o stare de discriminare rezultând dintr-o salarizare inegală față de procurorii DNA și DIICOT și faptul că diferențele de drepturi salariale câștigate se vor include în indemnizația brută de încadrare și după intrarea în vigoare a Legii cadru 330/2009. La emiterea noului Ordin de salarizare, trebuia să se țină cont de drepturile câștigate prin sentința nr. 66/2008 rămasă definitivă și irevocabilă și de legislația în vigoare, precum și de conținutul Deciziei CCR nr. 794/2016.

În ceea ce privește cererea de recalculare a indemnizației de încadrare cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 605,225 RON

Din încălcarea considerentelor Deciziei ÎCCJ nr. 7/2019, a Deciziei CCR 794/2016 și a art. 6 din CEDO precum și raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7, 8 C. proc. civ. rezultă și ultimul motiv de recurs în sensul că prima instanță a obligat PICCJ să emită Recurentului ordin de salarizare corespunzător acestor drepturi salariale, însă în mod greșit în limitele prevăzute de Legea - cadru nr. 153/2017, Anexa V. Capitolul I. lit. B) și Capitolul VIII. în raport de gradul profesional, vechimea în funcție și gradație, proprii reclamantului.

Raportat la Deciziile menționate mai sus și jurisprudența CEDO evocată apreciem ca aceste drepturi salariate se impun a fi acordate cu depășirea limitelor prevăzute de Legea 153/2017. Potrivit art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 în situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022,

Din interpretarea dispoziției legale rezultă că legiuitorul a avut în vedere majorările salariale reglementate de lege sau stabilite prin ordinele de salarizare (acte administrative) ale ordonatorilor principali de credite nu și a celor care au fost câștigate prin hotărâri judecătorești, în caz contrar o hotărâre judecătorească ar rămâne fără efect, creditorul ar fi lipsit de posibilitatea de a pune o hotărâre judecătorească definitivă în executare, fiind încălcat art. 6 din CEDO.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a invocat două aspecte:

- din considerentele hotărârii atacate nu se poate identifica unul prin care să se indice care este motivul pentru care s-a impus reținerea limitării drepturilor salariale decurgând din Legea 153/2017 iar, totodată,

- această soluție de limitare a drepturilor salariate câștigate raportat la Legea 153/2017 este în contradicție cu propriile considerente ale primei instanțe referitoare la cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 794/2016.

3.2. Prin recursul formulat, recurenții-pârâți Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea excepției rămânerii fără obiect și respingerea acțiunii ca rămasă fără obiect; în subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004. Contrar celor reținute, refuzul exprimat prin adresa din 23.02.2021 a Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție este justificat.

Totodată, prima instanță a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 36 din Anexa VI a Legii nr. 330/2009, art. 24 alin. (1) din cap. VIII al Anexei VI a Legii nr. 284/2010, art. 4 alin. (12) teza a II-a din O.U.G. nr. 74/2013, art. 47 alin. (2) din Codul muncii, art. 1 alin. (5)

1

și art. 3

1

din O.U.G. nr. 83/2014, art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, art. 1 alin. (1) și art. 3

1

alin. (1)

1

- 1

4

din O.U.G. nr. 57/2015, art. III din O.U.G. nr. 20/2016, art. 23 din cap. VIII al Anexei V a Legii nr. 153/2017, art. 38 din același act normativ și ale Deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 13/2016, nr. 23/2016, nr. 36/2018 și nr. 56/2018, precum și ale Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, prin raportare la sentința civilă nr. 2016 din 24.11.2020, pronunțată de Tribunalul Alba, secția I civilă în dosarul nr. x/2020.

Cu privire la această sentință, a arătat că, prin decizia civilă nr. 367 din 17.02.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelurile pârâților și a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenție în interes propriu formulată de A.; în consecință, a înlăturat din dispozitivul sentinței "obligația stabilită în sarcina pârâților de plată a diferențelor salariale către intervenientul A. calculate prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON".

În ceea ce privește excepția rămânerii fără obiect a acțiunii, recurentul – pârât a arătat că, în conformitate cu art. 1 din Ordinul nr. 2295 din 07.12.2021 al Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, începând cu 01.08.2016, procurorii din cadrul acestui parchet, parchetelor de pe lângă curțile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale și parchetelor de pe lângă judecătorii, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, precum și specialiștii din cadrul Ministerului Public se salarizează având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, în condițiile prezentului ordin.

De asemenea, începând cu 01.01.2018, drepturile salariale se stabilesc potrivit art. 1 din același ordin, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare.

A mai susținut recurentul că în mod greșit ordonatorul principal de credite a fost obligat la emiterea ordinului de salarizare, în condițiile în care din prevederile art. 4 alin. (2) și (3) și art. 71 din Legea nr. 500/2002, art. 14, art. 22 alin. (1), art. 29 alin. (3) și art. 47 alin. (6) din același act normativ, art. 1 din O.G. nr. 22/2002, rezultă că: redistribuirea creditelor bugetare de către ordonatorul principal de credite se poate face doar dacă este prevăzută de lege; ordonatorul principal de credite poate utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate.

În fine, a arătat că la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, nivelul maxim al indemnizațiilor de încadrare aflate în plată nu cuprindea și dreptul acordat de prima instanță.

În cauză, s-au depus întâmpinări de către recurentul-reclamant A., recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor și intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursurilor

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată următoarele:

II.1. În ceea ce privește recursul recurenților-pârâți Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, se constată că, în fața instanței de recurs, aceștia au depus Ordinul nr. 2295 din 07.12.2021, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit, la art. 1, că "Începând cu data de 1 august 2016, procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, parchetelor de pe lângă curțile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale și parchetelor de pe lângă judecătorii, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, precum și specialiștii din cadrul Ministerului Public se salarizează având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON".

În raport de actul emis, capătul de cerere privind acordarea V.R.S. în cuantum de 605,225 RON cu aplicarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, de la data de 01.01.2021, a rămas fără obiect, în condițiile în care a intervenit o împrejurare nouă, neadusă la cunoștința instanței de fond, constând în recunoașterea parțială de către pârâți, pe cale administrativă, a pretențiilor reclamantului.

Față de această împrejurare, Înalta Curte apreciază ca fiind relevante dispozițiile art. 29 și art. 32 din C. proc. civ., potrivit cărora, unul dintre elementele acțiunii civile este, alături de părți și cauză, obiectul cererii, respectiv pretenția concretă a reclamantului, condiție generală care vizează orice cerere în justiție și care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât și la momentul exercitării și soluționării căilor de atac.

În consecință, dată fiind emiterea de către pârâtul Ministerul Public – Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a Ordinului nr. 2295/2021, Înalta Curte reține că, în prezent, acest capăt de cerere din acțiunea reclamantului a rămas fără obiect.

În plus, se reține că reclamantul a invocat eronat puterea de lucru judecat dedusă din hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Alba – secția I civilă, cât timp prin decizia civilă nr. 376 din 17.02.2022, pronunțată în dosarul anterior menționat, Curtea de Apel Alba Iulia – secția I civilă a admis apelurile pârâților și a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenție în interes propriu formulată de A., înlăturând, pe cale de consecință, din dispozitivul sentinței "obligația stabilită în sarcina pârâților de plată a diferențelor salariale către intervenientul A. calculate prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON".

II.2. În ceea ce privește recursul recurentului – reclamant A., soluția primei instanțe reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Referitor la emiterea ordinului de salarizare cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 23,00 specific procurorilor cu funcții de conducere din cadrul DNA și DIICOT, prima instanță a avut în vedere sentința civilă nr. 66/23.10.2008 pronunțată de Curtea de Apel Oradea – secția civilă mixtă, în dosarul nr. x/2008, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 343/18.02.2010 a Curții de Apel Oradea – secția civilă mixtă, pronunțată în dosarul nr. x/2009.

Prin sentința civilă nr. 66/23.10.2008 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, în dosarul nr. x/2008, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 343/18.02.2010 a Curții de Apel Oradea, s-a admis cererea reclamantului din prezenta cauză și s-a dispus obligarea pârâților Ministerul Public Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor la plata unei despăgubiri egale, cu diferențele de drepturi salariate dintre indemnizațiile procurorilor de la D.N.A. și D.I.I.C.O.T. și drepturile salariale încasate, începând cu 1.04.2006 și pentru viitor, până la încetarea stării de discriminare.

Pârâtul și-a exprimat explicit refuzul de soluționare favorabilă a cererii reclamantului, invocând în esență că la data intrării în vigoare a Legii 330/2009 drepturile bănești acordate reclamantului prin hotărârile judecătorești menționate nu erau incluse în indemnizația sa de încadrare și că principiile instituite prin Legea 330/2009 au fost menținute și în Legea 284/2010, în vigoare de la 01.01.2011.

Înalta Curte constată că refuzul pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de soluționare favorabilă a cererii reclamantului nu are caracter nejustificat, acesta interpretând în mod corect noțiunea de nivel maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare, prevăzut de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015.

Astfel, includerea în calculul indemnizațiilor de încadrare brute, a diferențelor salariale incluse în indemnizațiile procurorilor care funcționează în cadrul DNA și DIICOT este nejustificată, în condițiile în care din înscrisurile existente la dosar nu a rezultat că există magistrații care beneficiază de aceste hotărâri judecătorești și care au deja în plată majorarea indemnizației de încadrare, după apariția Legii 330/2009.

În plus, sentința civilă invocată privește drepturile salariale ale procurorilor cu funcție de execuție în timp ce reclamantul ocupă în prezent o funcție de conducere-prim procuror adjunct. Cele două funcții nefiind similare din perspectiva legislației aplicabile în materia salarizării (Legea nr. 153/2017), în mod corect s-a reținut că eventualele hotărâri judecătorești obținute cu privire la drepturile salariale cuvenite persoanelor cu funcții de execuție nu pot fi avute în vedere prin analogie, la stabilirea drepturilor salariale ale unei persoane care ocupă o funcție de conducere, iar reclamantul nu a invocat o hotărâre judecătorească prin care să i se recunoască direct coeficientul de multiplicare 23,00 specific procurorilor cu funcție de conducere din cadrul DNA și DIICOT.

În aceste condiții, se constată că, în cauză, reclamantul nu a invocat o hotărâre judecătorească prin care să i se recunoască direct coeficientul de multiplicare 23,00 specific procurorilor cu funcție de conducere din cadrul DNA și DIICOT, astfel încât refuzul pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curtea de Casație și Justiție de soluționarea favorabilă a acestei solicitări, apare ca justificat și din această perspectivă.

Contrar susținerilor recurentului – reclamant, considerentele primei instanțe sub acest aspect nu încalcă ceea ce s-a statuat în hotărârea judecătorească mai sus menționată, neputând fi reținută puterea lucrului judecat cu privire la coeficientul de multiplicare 23,00, cât timp reclamantul nu este beneficiarul unei hotărâri judecătorești care să conțină acest coeficient ca atare menționat în dispozitiv.

Nici din dispozitivul sentinței civile nr. 66/23.10.2008 a Curții de Apel Oradea, pronunțată în dosarul nr. x/2008,definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 343/18.02.2010 a Curții de Apel Oradea, dispozitiv al cărui înțeles, întindere și aplicare a fost lămurit prin încheierea din Camera de consiliu din data de 29.01.2020, pronunțată de Curtea de Apel Oradea – secția I civilă, în dosarul nr. x/2008, nu rezultă că reclamantului i s-a recunoscut dreptul la acordarea coeficientului de multiplicare 23,00.

Nu pot fi primite nici susținerile referitoare la greșita soluție a instanței de fond de obligare a pârâtului să emită ordin de salarizare corespunzător acestor drepturi salariale, în limitele prevăzute de Legea - cadru nr. 153/2017, Anexa V. Capitolul I. lit. B) și Capitolul VIII, în raport de gradul profesional, vechimea în funcție și gradație, proprii reclamantului.

Alineatul (6) al art. 38 din Legea nr. 153/2017 prevede că: "în situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022".

Dispozițiile art. 25 din același act normativ prevăd că: "suma sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, după caz".

Față de conținutul acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată că, majorarea cu 25%, începând cu 1 ianuarie 2018, a cuantumului brut al salariilor de bază și a sporurilor acordate pentru luna decembrie 2017, este dublu limitată, pe de o parte, de salariul stabilit conform Legii nr. 153/2017 pentru anul 2022, pe de altă parte, se impune ca suma sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite să nu depășească 30% din suma salariilor de bază și a indemnizațiilor de încadrare.

În acest sens, Înalta Curte constată că prin Decizia 15/2021 din 28 iunie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii și publicată în Monitorul Oficial nr. 921 din 27 septembrie 2021, prin care s-a statuat că:

"În interpretarea unitară a dispozițiilor art. 38 alin. (3) lit. a) și alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, raportate la art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V la aceeași lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depășească limita prevăzută de art. 25 din aceeași lege, raportată la ordonatorul de credite care stabilește drepturile salariale."

Prin această decizie obligatorie, s-a stabilit în mod definitiv și dincolo de orice dubiu că prin sintagma "fără a depăși limita prevăzută la art. 25", care se regăsește în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, se instituie interdicția stabilirii și acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30 % din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

S-a mai statuat de asemenea că indicarea nivelului maxim nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite și acordate de fiecare ordonator de credite, să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru.

Prin urmare, Norma de plafonare prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 are caracter special, limita prevăzută neputând fi depășită.

Recurentul - reclamant a mai invocat ca motiv de casare, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susținând că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, precum și că aceasta conține motive contradictorii.

Din perspectiva acestor critici, reține Înalta Curte că cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările părților litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziția procesuală a părților.

O hotărâre motivată corespunzător, astfel încât să fie posibilă exercitarea controlului judiciar asupra sa și să ofere toate garanțiile unui proces echitabil, cu respectarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituția României și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi atinsă de un viciu de nelegalitate rezultat din lipsa unui răspuns la fiecare argument cuprins în cererile părților, cât timp raționamentul logico-juridic s-a format cu luarea în considerare a acestor argumente, chiar și în condițiile în care nu s-a referit expres la fiecare dintre ele.

În privința lipsei motivelor pe care se întemeiază sentința recurată, este evident că o astfel de critică are un caracter neîntemeiat, hotărârea primei instanțe fiind amplu motivată, răspunzând chestiunilor de fapt și de drept care au fost supuse judecății în fața sa.

Totodată, nu există nicio contradicție în considerentele hotărârii recurate, dimpotrivă Înalta Curte constată că instanța de fond a motivat pertinent hotărârea recurată, răspunzând criticilor și apărărilor formulate de părți, ceea ce înseamnă că hotărârea a fost motivată în acord cu cerințele impuse de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și cu jurisprudența C.E.D.O. în materie, și făcând o aplicare corectă a normelor legale incidente cauzei.

Împrejurarea că în contextul analizării temeiniciei solicitării reclamantului de emitere a ordinului de salarizare cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 484,18 RON la care se adaugă majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 începând cu data de 01.01.2021, a reținut ca fiind aplicabilă și Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, nu constituie o motivare contradictorie, considerentele instanței de control constituțional la care a făcut referire judecătorul fondului nefiind în contradicție cu soluția de limitare a drepturilor salariale câștigate raportat la Legea nr. 153/2017.

În practica instanțelor de control judiciar s-a reținut constant că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. atunci când există o contradicție între soluția pronunțată și considerentele ce stau la baza acesteia sau atunci când considerentele reflectă un caracter antagonic, nefiind posibil de urmărit raționamentul care a stat la baza pronunțării soluției, ori când instanța s-a pronunțat cu privire la altă acțiune decât cea care face obiectul litigiului, niciuna dintre aceste ipoteze nefiind întâlnită în cauză.

Așadar, instanța de fond a redat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat, așa încât ansamblul considerentelor hotărârii nu sunt contradictorii, ci dimpotrivă converg spre aceeași soluție, putând fi astfel realizat controlul judiciar, fapt pentru care și motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenții-pârâți Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor împotriva sentinței civile nr. 467 din 11 martie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, va casa în parte sentința recurată și, în rejudecare, va respinge capetele de cerere vizând pretențiile referitoare la VRS 605,225 RON, ca rămase fără obiect și va înlătura obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, urmând a menține în rest celelalte dispoziții ale sentinței recurate. Totodată, va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenții-pârâți Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor împotriva sentinței civile nr. 467 din 11 martie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:

Respinge capetele de cerere vizând pretențiile referitoare la VRS 605,225 RON, ca rămase fără obiect.

Înlătură obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată către reclamant.

Menține în rest celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 467 din 11 martie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 26 septembrie 2023.