ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5888/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 29.09.2021, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să dispună: 1. obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv a Procurorului general al acestei instituții să emită un nou ordin de salarizare începând cu data de 01.07.2015, cu respectarea sentinței civile nr. 418/LM/2019 din data de 15.07.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2018 a Tribunalului Bihor (astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 28.07.2020) definitivă prin decizia civilă nr. 842/2021 din data de 24.06.2021 a Curții de Apel Oradea, respectiv: stabilirea indemnizației de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.07.2015 și în continuare, si după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006) și la recalcularea indemnizațiilor de încadrare raportat la valoarea de referință sectorială de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015, fără posibilitatea plafonării acestui drept conform art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017. 2. obligarea tuturor pârâților ca pentru viitor, obligațiile salariale astfel stabilite, să fie achitate lunar, în conformitate cu prevederile art. 166 din Codul Muncii. Prin întâmpinarea depusă la dosar, la data de 02.11.2021, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a solicitat, în principal, admiterea excepției autorității de lucru judecat, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 29.09.2018 și respingerea acțiunii pentru această perioadă, ca prescrisă, admiterea excepției lipsei de obiect și respingerea capătului de cerere privind recalcularea indemnizației de încadrare prin raportare la valoarea de referință sectorială de 484,18 RON, pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016, ca rămas fără obiect, iar, pe fondul cauzei, respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin întâmpinarea depusă la dosar, la data de 21.10.2021, pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea și a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, excepția inadmisibilității acțiunii în contencios administrativ, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată. Prin întâmpinarea depusă la dosar, la data de 21.10.2021, pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea și a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, excepția inadmisibilității acțiunii în contencios administrativ, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, reiterând în totalitate argumentele prezentate în cadrul întâmpinării formulate și de pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor. Prin încheierea de ședință din data de 09.12.2021, instanța a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, pentru considerentele menționate în încheierea respectivă, iar celelalte excepții invocate prin întâmpinări, respectiv excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, excepția autorității de lucru judecat a Deciziei 842/2021 a Curții de Apel Oradea, excepția prescripției pentru pretenții anterioare datei de 29.09.2018 și excepția lipsei de obiect invocată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, au fost unite cu fondul cauzei.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 71/CA/2022-PI din 7 aprilie 2022 a Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, s-au hotărât următoarele: - s-a respins excepția autorității de lucru judecat, excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția lipsei de obiect, invocate de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; - s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, invocată de acest pârât; - s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și, în consecință, - s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A. împotriva pârâtului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; - s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor; - a fost obligat pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ la emiterea unui nou ordin de salarizare prin care să stabilească indemnizația de salarizare a reclamantei, după cum urmează: - începând cu data de 01.07.2015 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii cadru nr. 153/2017, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00 stabilit prin Anexa I la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A) pct. 13 (aferent salarizării procurorilor DNA și DIICOT), - începând cu data de 01.12.2015 și până la data de 01.08.2016, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 484,18 RON, - au fost respinse restul pretențiilor ca neîntemeiate; fără cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 71/CA/2022-PI din 7 aprilie 2022 a Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, pârâtii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor și reclamanta A. au declarat recurs. 3.1 Recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin cererea de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 2 alin. (1) lit. 1 din Legea nr. 554/2004. Contrar celor reținute, în opinia sa, refuzul exprimat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este justificat. Totodată, prima instanță a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 2, art. 3 alin. (1) și art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006, precum și pct. 13 -14 de la lit. A) din anexa la această ordonanță, art. 1 alin. (1), art. 12 alin. (1) și (3) și art. 30 alin. (1) și (5) din Legea nr. 330/2009, art. 10 alin. (1) și (2) și art. 11 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, art. 1 alin. (1) și (2) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 2 și art. 4 alin. (2) din Legea nr. O.83/2011, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 19/2012, art. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 1 din O.U.G. nr. 103/2013, art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 83/2014, art. 1 alin. (1) și art. 3 1 alin. V-1 din O.UG. nr. 57/2015, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 9/2017, art. 12 și art. 38 din Legea nr. 153/2017, ale Legii nr. 71/2015, ale O.U.G. nr. 20/2016, ale Deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 23/2016 și nr. 36/2018, precum și ale Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, prin raportare la sentința civilă nr. 418/LM/2020 din 15.07.2020 a Tribunalului Bihor și la decizia civilă nr. 842 din 24.06.2021 a Curții de Apel Oradea. In mod greșit instanța de fond a respins excepția autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 842 din 24462021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă în dosarul nr. x/2018, în ceea ce privește capătul de cerere vizând recalcularea indemnizației de încadrare prin raportare la valoarea de referință sectorială de 484,18 RON. Prin această decizie, Curtea de Apel Oradea a admis apelul declarat de apelantul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva sentinței civile nr. 418/LM/2020 din 15.072020 si a încheierii din 28.07.2020 ale Tribunalului Bihor, pe care le-a schimbat în parte, în sensul că a admis excepția autorității de lucru judecat și a respins capetele de cerere privind recalcularea indemnizațiilor de încadrare prin raportare la valoarea de referință sectorială de 484,18 RON și obligarea pârâților la plata diferențelor salariate rezultate, actualizate cu indicele de inflație și cu aplicarea dobânzii legale penalizatoare, ca efect al admiterii excepției autorității de lucru judecat Prima instanță, deși a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, la filele x ale sentinței recurate, a reținut că "această sentință a intrat în puterea lucrului judecat, rămânând definitiva ca urmare a respingerii apelurilor, (...), prin decizia nr. 842 din 24.06.2021... a intrat în puterea lucrului judecat, în temeiul art. 430 - 431 C. proc. civ., dreptul reclamantei la o indemnizație de încadrare calculată prin raportare la o valoare de referință sectorială de 484,18 RON (începând cu 01.12.2015) și un coeficient de multiplicare de 19,00 (începând cu 01.07.2015). A mai susținut recurentul că în mod greșit prima instanță a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune. Întrucât reclamanta a solicitat recalcularea indemnizației de încadrare si plata drepturilor aferente începând cu 01.07.2015, iar acțiunea a fost înregistrată la instanță la 29.09.2021, în raport de dispozițiile art. 171 și art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii și ale art. 2500, art. 2501 alin. (1), art. 2503 alin. (2), art. 2512 alin. (1), art. 2513 și art. 2517 C. civ., în speță a operat prescripția dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 29.09.2018. În opinia sa, nu pot fi reținute argumente referitoare la suspendarea sau întreruperea prescripției în temeiul O.U.G. nr. 71/2009, întrucât acest act normativ și-a încetat efectele în cursul anului 2016. O altă critică privește faptul că sentința civilă nr. 418/LM/2020 din 15.07.2020 a Tribunalului Bihor și decizia civilă nr. 842 din 24.06.2021 a Curții de Apel Oradea au fost pronunțate într-un litigiu de muncă și nu instituie în sarcina Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție obligația de a emite un ordin de salarizare. In conformitate cu art. 70 alin. (4) din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, "(i) Procurorul generat al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție este ordonator principal de credite". În speță sunt aplicabile, mutatis mutandis, considerentele Deciziei nr. 13 din 13.06.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 763 din 29.09.2016. Executarea sentinței civile nr. 418/LM/2020 din 15.07.2020 și a deciziei civile nr. 842 din 24.06.2021, altfel decât în condițiile art. 39 din O.U.G. nr. 114/2018, este nelegală. Conform art. 79 1 alin. (1) și art. 80 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și Direcția Națională Anticoruptie funcționează în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Asimilarea salarizării procurorilor care își desfășoară activitatea în cadrul celor două Direcții cu cea a procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a făcut în urma obținerii de către primii a unei trepte ierarhice superioare și a unui grad profesional superior, prin interviul susținut în vederea numirii în structurile respective. În consecință, salarizarea procurorilor din DIICOT și D.N.A. are la bază nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Procurorii din celelalte parchete, chiar dacă participă la ședințele de judecată în cauzele instrumentate de D.I.I.C.O.T. și D.N.A., nu efectuează și urmărirea penală, cu caracteristicile și dificultățile specifice cauzelor de crimă organizată și terorism, respectiv de combatere a corupției. În atare condiții argumentul invocat de prima instanță, în sensul că salarizarea procurorilor din cadrul celor două Direcții are la bază doar criteriul apartenenței la un domeniu restrâns în realizarea justiției, respectiv specificul infracțiunilor, este nefondat. Făcând trimitere la dispozițiile art. 36 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.., cu privire la competența Tribunalului în primă instanță, a susținut că întrucât procurorii care funcționează in cadrul parchetelor de pe lângă judecătorii nu participă la judecarea cauzelor privind infracțiunile la care se referă textul de lege citat, acestora nu li se poate acorda coeficientul de multiplicare 19,00. Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, instanța de fond trebuia să țină cont de dispozițiile Deciziilor nr. 818 - 821 din 03.07.2008 ale Curții Constituționale, publicate în M. Of. nr. 537 din 16.07.2008. Începând cu 01.01.2010, legiuitorul a instituit un nou sistem de salarizare, care a înlocuit reglementările anterioare. Astfel, enunțând dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009, a arătat că principiile avute în vedere la elaborarea Legii nr. 330/2009 au fost menținute și în Legea nr. 284/2010, în vigoare de la 01.012011. De asemenea, potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, "începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevazut la alin. (1) sunt și rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezenta lege". Prin urmare, dreptul acordat de prima instanță nu se regăsește printre cele prevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraților în perioada 01.01.2010 la zi. Cu atât mai mult, respectivul drept nu poate fi acordat după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017. Din coroborarea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 cu cele ale art. 8 alin. (1) din Anexa V a aceluiași act normativ rezultă că, începând cu 01.01.2018, a fost stabilit un nivel maxim al indemnizației de încadrare pe grade profesionale, care nu poate fi depășit. Calculul drepturilor salariate ale procurorilor prin raportare la valori de referință sectoriale si la coeficienți de multiplicare a fost realizabil doar până la 31.12.2017. Începând cu 01.01.2018, coeficientul de multiplicare și valoarea de referință sectorială (elemente ale calculului drepturilor salariale) se regăsesc doar în componența drepturilor salariale care nu au ajuns la nivelul maxim aferent anului 2022. În caz contrar, se acordă drepturile salariale prevăzute de lege pentru anul 2022, corespunzătoare gradului profesional deținut, fără existența unui calcul care să aibă la bază cele două elemente. În speță, întrucât legea de salarizare în vigoare a stabilit un nivel maxim pe grade profesionale, care nu poate fi depășit, începând cu 01.01.2018 s-a avut în vedere nivelul maxim al indemnizației de încadrare aferente anului 2022, corespunzătoare gradului profesional deținut. Promovarea judecătorilor si procurorilor, precum și a personalului asimilat acestora se realizează în conformitate cu dispozițiile art. 43 și urm. din Legea nr. 303/2004. La pct. 1 și 2 ale notei de la lit. 8 din cap. I al Anexei V a Legii nr. 153/2017 se precizează că "1. Prin "vechime în funcție", în sensul prezentului capitol, se înțelege vechimea în funcția de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiție. 2. Promovarea procurorilor, a personalului asimilat acestora și a magistraților-asistenți se face doar prin examen sau concurs, în condițiile Legii nr. 303/2004". În prezent, reclamanta nu deține gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Așadar, în mod greșit instanța de fond a dispus recalcularea indemnizației de încadrare a reclamantei prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,00 aferent gradului profesional corespunzător Parchetului de lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. 3.2 Recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, prin cererea de recurs formulată a susținut că sentința este netemeinică întrucât: - în mod greșit instanța a respins excepția inadmisibilitătii, apreciind că ordinele emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru stabilirea salariilor procurorilor pot fi asimilate unor acte administrative, acte emise în regim de putere publică; - instanța, deși reține autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 418 din 15.07.2020 a Tribunalului Bihor, astfel cum a fost modificată prin Decizia nr. 842 din 24.06.2021 a Curții de Apel Oradea, pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2018, înfrângând-o printr-o nouă soluționare a fondului; - în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor. A susținut recurentul că motivele de recurs se încadrează în prevederile art. 488, după cum urmează: - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive străine de natura cauzei, motiv de recurs ce se încadrează în prevederile art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., - în mod greșit instanța a respins autoritatea de lucru judecat invocată prin raportare la sentința civilă nr. 418 din 15.07.2020 a Tribunalului Bihor, astfel cum a fost modificată prin Decizia nr. 842 din 24.06.2021 a Curții de Apel Oradea, o înfrânge printr-o nouă soluționare a fondului, motiv de recurs ce se încadrează în prevederile art. 488 pct. 7 din C. proc. civ., - hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs ce se încadrează în prevederile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. În opinia sa, nu are susținere soluția instanței de fond cu privire la respingerea excepției inadmisibilității, reținându-se că ordinele emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru stabilirea salariilor procurorilor pot fi asimilate actelor administrative, acte emise de regim de putere publică. Ordinele de salarizare nu sunt acte administrative, iar raporturile stabilite între reclamanți și unitățile de parchet sunt raporturi de serviciu și nu raporturi administrative. Instanța de contencios, care a soluționat prezenta cauză, se substituie instanței de executare, obligând pârâții la punerea în executare a unei hotărâri pronunțată de o instanță civilă, în complet constituit pentru soluționarea conflictelor de muncă. Făcând trimitere la dispozițiile art. 622 din C. proc. civ., recurentul a arătat că hotărârea judecătorească care a determinat declanșarea prezentului litigiu este sentința civilă nr. 418 din 15.07.2020 a Tribunalului Bihor, astfel cum a fost modificată prin Decizia nr. 842 din 24.06.2021 a Curții de Apel Oradea, pronunțată de Curtea de Apel Oradea. Instanța de contencios administrativ, prin admiterea acțiunii, cel puțin în ceea ce privește obligarea ordonatorilor secundari și terțiari de credite la plata unor sume, a nesocotit atât prevederile art. 622 din C. proc. civ., cât și dispozițiile art. 623 din C. proc. civ. Mai mult, în situația în care s-ar fi apreciat că este necesar a se lămuri întinderea sau înțelesul titlului executoriu, reclamanții - intimați aveau la dispoziție reglementări specifice, potrivit art. 442 și următoarele din C. civ., reglementări cuprinse în secțiunea a IV al Cap. IV din Titlul I intitulat "îndreptarea, lămurirea si completarea hotărârii" sau puteau urma procedura, specifică etapei de executare silită, contestației la executare reglementată de art. 712 și urm. din C. proc. civ. A mai susținut recurentul că în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor. Reclamanta este procuror. În cererea introductivă de instanță a precizat perioadele de activitatea în cadrul fiecărui pârât în parte, motiv pentru care aceasta a chemat în judecată ordonatorii secundari și terțiari de credite în cadrul cărora și-au desfășurat activitatea doar pentru pretențiile aferente perioadelor în care și-a desfășurat activitatea în cadrul acestora. Ordinele de salarizare ale procurorilor sunt emise de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar petitele 1) și 2) sunt astfel formulate încât este evident că nu pot fi opuse Parchetului de pe lângă Bihor, de altfel acesta nici nu a fost obligat prin hotărârea recurată. Indemnizațiile de încadrare și celelalte drepturi ale procurorilor se stabilesc de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Legea nr. 153/2017 - Anexa V Familia ocupațională Justiție și Curtea Constituțională în Capitolul 8 - secțiunea 1 "Dispoziții comune", la art. 8 prevede "(1) (...) procurorii (...) au dreptul, pentru activitatea desfășurată, la o indemnizație de încadrare stabilită în raport cu nivelul (...) parchetelor sau, după caz, cu gradul profesional obținut cu funcția deținută și, după caz, cu vechimea în muncă și în funcție, potrivit prevederilor prezentei legi. (2) Indemnizațiile de încadrare și celelalte drepturi ale (...) procurorilor (...) se stabilesc, după caz, de (...) procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (...)." Totodată potrivit Regulamentului de ordine interioară al parchetelor, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție are atribuția de a "stabili, prin ordin, indemnizațiile de încadrare brute lunare sau salariile de bază brute, după caz, precum și alte drepturi pentru categoriile de personal potrivit legii." 3.3 Recurenta-reclamantă A. prin cererea de recurs formulată, a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței civile nr. 71/CA/2022-PI din 07.04.2022, în sensul înlăturării considerentelor care vizează plafonarea indemnizației de încadrare a acesteia conform art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017 și înlocuirea lor cu alte considerente în sensul că aceste dispoziții legale nu se aplică în speță. A susținut că reținerile instanței de fond cu referire la incidența prevederilor art. 38 ainl. 6 din Legea 153/2017 încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 418/LM/2020 pronunțată în dosarul civil nr. x/2018 a Tribunalului Bihor (motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.). Pârâții din dosarul nr. x/2018 (aceeași din prezentul dosar) au solicitat în mod expres ca instanța să aibă în vedere limitarea instituită de art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017 solicitare care a fost respinsă ca neîntemeiată, stabilindu-se că aceste dispoziții legale nu sunt incidente în cauză. S-a arătat pe larg argumentele pentru care prevederile art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017 nu sunt aplicabile în speță, argumentele judecătorului fondului fiind expuse pe larg la pag. 15-18 din hotărâre. Aceste considerente nu au fost apelate intrând în puterea lucrului judecat. A mai susținut că reținerile instanței de fond cu referire la incidența prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017 au fost date cu aplicarea greșită a normelor de drept material (motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.). Dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153 din 2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, inclusiv sintagma "ca urmare a majorărilor salariale reglementate" se interpretează în sensul că nu se aplica și în cazul majorărilor salariate recunoscute prin hotărâri judecătorești având în vedere următoarele considerente: O interpretare contrară, în sensul includerii majorărilor salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești și/sau acte administrative ale ordonatorului de credite în sfera noțiunii de "majorări reglementate", cu consecința diminuării indemnizației de încadrare, astfel recunoscută prin hotărârile judecătorești, începând cu data la care aceasta devine egală sau mai mare cu maximul reglementat pentru anul 2022, contravine dispozițiilor art. 38 alin. (6 ind.l) și alin. (8) din Legea-cadru nr. 153/2017, care consacră principiul menținerii în plată a drepturilor câștigate, fie ca urmare a aplicării în integralitate a noului act normativ care modifică formula de calcul a salariului/indemnizației de bază, fie ca urmare a promovării în funcție, grad sau treaptă profesională ori a avansării în gradație, potrivit legii. Redând expunerea de motive a Legii-cadru nr. 153/2017, recurenutul a susținut că prin aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017 s-ar ajunge, în mod paradoxal la situația în care, deși cererea a fost admisă, pentru o perioadă de referință anterioară datei de 1 ianuarie 2018, hotărârea judecătorească nu va putea produce efecte juridice începând cu aceeași dată, în condițiile reglementate la alin. (3) al art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017, întrucât ar fi atins nivelul indemnizației de încadrare stabilit pentru anul 2022, la care fac trimitere prevederile alin. (6) din lege. În fine, a făcut trimitere recurenta la dispozițiile Deciziei nr. 763/22.10.2020 a Curții Constituționale, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată, constatându-se că prevederile art. 1 alin. (3) 1 și ale art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Apărările formulate în recurs În stadiul procesual al recursului nu s-au formulat întâmpinări.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea dosarului de recurs la data de 7 decembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele instanței de recurs Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursurile pârâților sunt nefondate, iar recursul reclamantei este fondat în limitele și pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante. Situația de fapt reținută de prima instanță Reclamanta A. este procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea, având grad de parchet de pe lângă tribunal din ianuarie 2018, conform istoricului de carte de muncă. Între aceasta și pârâți s-a derulat anterior sesizării instanței un litigiu având ca obiect drepturile salariale cuvenite reclamantei, soluționat prin sentința civilă nr. 418/LM/15.07.2020 pronunțată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2018, definitivă prin Decizia nr. 842/24.06.2021 a Curții de Apel Oradea. Potrivit acestor hotărâri judecătorești, pârâții din prezentul litigiu au fost obligați la recalcularea indemnizației de încadrare a reclamantei, conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 01.07.2015 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii cadru nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare de 19,00 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006), precum și la recalcularea indemnizațiilor de încadrare raportat la valoarea de referință sectorială de 484,18 RON începând cu 01.12.2015. De asemenea, au fost obligați pârâții la repararea prejudiciului creat constând în diferența salarială rezultată dintre noua indemnizație de încadrare și indemnizația încasată, începând cu data de 01.07.2015, în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT, și cu 01.12.2015 raportat la valoarea de referință sectorială, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plății efective. Aceste dispoziții au fost menținute prin decizia pronunțată în apel în ceea ce o privește pe reclamanta A.. În apel, sentința a fost schimbată în parte în ce privește alți reclamanți, ca efect al admiterii față de aceștia a autorității de lucru judecat. Ulterior, la data de 24.08.2021, reclamanta s-a adresat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând ca în baza acestor hotărâri judecătorești, pârâtul să emită un nou ordin de salarizare prin care să stabilească indemnizația de încadrare a reclamantei, conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 01.07.2015 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii cadru nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare de 19,00 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006), precum și valoarea de referință sectorială de 484,18 RON începând cu 01.12.2015, fără posibilitatea plafonării acestui drept, conform art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. Pârâtul a refuzat emiterea ordinului solicitat prin adresa nr. x/08.09.2021, susținând că hotărârile judecătorești arătate nu obligă la emiterea unor acte administrative, ci doar la recalcularea și plata indemnizației, cu mențiunea că în anul 2019 personalul din categoriile profesionale nominalizate în ordine/decizii se salarizează prin raportare la VRS de 484,18 RON pentru intervalul 01.12.2016 - 31.12.2017. Reclamanta a contestat acest răspuns, apreciind că ele constituie un refuz nejustificat de soluționare a cererii sale, astfel cum este definit de art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuz nejustificat de a soluționa o cerere - exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile. Prin sentința recurată, acțiunea a fost admisă în parte, pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, precum și reclamanta formulând recurs. 2. Analiza motivelor de casare invocate de recurenți 2.1 Recursul pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Înalta Curte constată că sunt nefondate susținerile recurentului în sensul că în mod greșit instanța de fond a respins excepția autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 842 din 24462021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă în dosarul nr. x/2018, în ceea ce privește capătul de cerere vizând recalcularea indemnizației de încadrare prin raportare la valoarea de referință sectorială de 484,18 RON. Prima instanță, deși a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, la filele x ale sentinței recurate, a reținut că "această sentință a intrat în puterea lucrului judecat, (…) în temeiul art. 430 - 431 C. proc. civ., dreptul reclamantei la o indemnizație de încadrare calculată prin raportare la o valoare de referință sectorială de 484,18 RON (începând cu 01.12.2015) și un coeficient de multiplicare de 19,00 (începând cu 01.07.2015). Potrivit dispozițiilor art. 430 din C. proc. civ. "(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată." Art. 431 alin. (2) din același act normativ prevede că "(2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă." Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat nu presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză și nu conduce la respingerea cererii ci, în condițiile existenței unei identități de părți, presupune o identitate între problema de drept dezlegată definitiv într-un alt litigiu și problema de drept care trebuie rezolvată în litigiul în care se invocă autoritatea de lucru judecat. Odată ce unei anumite probleme i s-a dat o dezlegare într-un litigiu anterior purtat între aceleași părți instanța de judecată nu poate, într-un litigiu ulterior, să tranșeze în mod diferit respectivul diferend. Prin urmare, în mod corect a constatat judecătorul fondului că obiectul prezentei acțiuni este diferit de cel al litigiului din dosarul nr. x/2018, întrucât în prezenta cauză instanța este chemată a se pronunța asupra refuzului pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de a emite un ordin de salarizare, act administrativ, prin raportare la VRS 484,18 RON, în temeiul recunoașterii acestui drept tocmai prin hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2018. Această acțiune își are cauza juridică în prevederile art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004 prin raportare la dispozițiile speciale în materie de salarizare a procurorilor. Or, pentru a exista autoritate de lucru judecat, în baza art. 430 și 431 C. proc. civ., este necesar a fi întrunită tripla identitate de părți, obiect și cauză juridică între cele două litigii, astfel cum s-a reținut anterior. Întrucât prezenta acțiune diferă prin obiectul și cauza sa, prima instanță a apreciat în mod corect că excepția autorității de lucru judecat este neîntemeiată, față de neîndeplinirea condiției triplei identități, această soluție nefiind însă în contradicție cu reținerea efectul pozitiv al autorității de lucru judecat în ceea ce privește dreptul reclamantei la o indemnizație de încadrare calculată prin raportare la o valoare de referință sectorială de 484,18 RON (începând cu 01.12.2015) și un coeficient de multiplicare de 19,00 - diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006 (începând cu 01.07.2015). Nu pot fi primite nici argumentele recurentului cu privire la greșita respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, în opinia sa, în speță operând prescripția dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 29.09.2018. Astfel, în acord cu opinia primei instanțe, Înalta Curte constată că obiectul prezentei acțiuni nu îl formează stabilirea și plata drepturilor salariale ale reclamantei. Acest obiect l-a avut litigiul anterior, din cadrul dosarului nr. x/2018, în urma căruia pârâții din prezentul litigiu au fost obligați la recalcularea indemnizației de încadrare a reclamantei, luând în considerare coeficientul de multiplicare de 19,00 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006), precum și la recalcularea indemnizațiilor de încadrare raportat la valoarea de referință sectorială de 484,18 RON începând cu 01.12.2015, pârâții fiind obligați și la repararea prejudiciului creat constând în diferența salarială rezultată. Acțiunea formulată de către reclamanta are ca obiect verificarea legalității refuzului pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de a emite un ordin de salarizare, act administrativ, fiind aplicabile regulile speciale, derogatorii, prevăzute de art. 11 din Legea nr. 554/2004 în materia prescripției dreptului material la acțiune. Potrivit art. 11 din Legea contenciosului administrativ, cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, în speță refuzul nejustificat de soluționare a cererii materializat în adresa nr. x/08.09.2021 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, se pot introduce în termen de 6 luni de la: b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii. Termenul de 6 luni, prevăzut la alin. (1) al art. 11 este un termen de prescripție, iar nu de decădere, consecința depășirii lui fiind respingerea acțiunii ca prescrisă. În speță, în baza art. 11, momentul de început al termenului de prescripție este cel al comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii. Acțiunea fiind introdusă la data de 29.09.2021, la aproximativ 20 de zile de la data emiterii adresei din litigiu, este evident că termenul de prescripție de 6 luni nu este împlinit, astfel că în mod corect a constatat prima instanță că excepția invocată este neîntemeiată. Pe de altă parte, în ce privește termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 171 din Legea nr. 53/2003, în condițiile în care prin hotărârile judecătorești menționate mai sus s-a recunoscut cu autoritate de lucru judecat îndreptățirea reclamantei la plata contravalorii diferenței dintre indemnizația de încadrare stabilită astfel și indemnizația actuală de încadrare, calculată începând cu 01.07.2015, în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT, și cu 01.12.2015 raportat la valoarea de referință sectorială, și în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare și actualizată cu indicele de inflație, precum și dobânda legală penalizatoare. În ceea ce privește susținerile recurentului-pârât pe fondul recursului, în sensul că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 2 alin. (1) lit. 1 din Legea nr. 554/2004, în opinia sa, refuzul exprimat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție fiind justificat; că prima instanță a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile din actele normative privind salarizarea, ale Deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 23/2016 și nr. 36/2018, precum și ale Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, prin raportare la sentința civilă nr. 418/LM/2020 din 15.07.2020 a Tribunalului Bihor și la decizia civilă nr. 842 din 24.06.2021 a Curții de Apel Oradea; că sentința civilă nr. 418/LM/2020 din 15.07.2020 a Tribunalului Bihor și decizia civilă nr. 842 din 24.06.2021 a Curții de Apel Oradea au fost pronunțate într-un litigiu de muncă și nu instituie în sarcina Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție obligația de a emite un ordin de salarizare; că întrucât procurorii care funcționează în cadrul parchetelor de pe lângă judecătorii nu participă la judecarea cauzelor privind infracțiunile la care se referă cu trimitere la art. 36 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.., cu privire la competența Tribunalului în primă instanță; raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, instanța de fond trebuia să țină cont de dispozițiile Deciziilor nr. 818 - 821 din 03.07.2008 ale Curții Constituționale, publicate în M. Of. nr. 537 din 16.07.2008; începând cu 01.01.2010, legiuitorul a instituit un nou sistem de salarizare, care a înlocuit reglementările anterioare; invocând dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009, a arătat că principiile avute în vedere la elaborarea Legii nr. 330/2009 au fost menținute și în Legea nr. 284/2010, în vigoare de la 01.012011, făcând trimitere si la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 153/2017; dreptul acordat de prima instanță nu se regăsește printre cele prevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraților în perioada 01.01.2010 la zi, respectivul drept neputând fi acordat după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017; în prezent, reclamanta nu deține gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție; așadar, în mod greșit instanța de fond a dispus recalcularea indemnizației de încadrare a reclamantei prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,00 aferent gradului profesional corespunzător Parchetului de lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de control judiciar constată că și acestea sunt nefondate. Înalta Curte constată că acțiunea reclamantei având ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin de încadrare, începând cu data de 01.07.2015 și în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare de 19,00 stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 13 (aferent salarizării procurorilor DNA și DIICOT), precum și raportat la valoarea de referință sectorială de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015, este întemeiată, refuzul pârâtului exprimat prin adresa nr. x/2021 fiind apreciat nejustificat pentru următoarele aspecte: Prin sentința nr. 418 din 15.07.2020 pronunțată de Tribunalul Bihor, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018, pârâții din prezentul litigiu au fost obligați la recalcularea indemnizației de încadrare a reclamantei, conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 01.07.2015 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii cadru nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare de 19,00 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006), precum și la recalcularea indemnizațiilor de încadrare raportat la valoarea de referință sectorială de 484,18 RON începând cu 01.12.2015 și să-i plătească contravaloarea diferenței dintre indemnizația de încadrare stabilită astfel și indemnizația actuală de încadrare, actualizată cu indicele de inflație, precum și dobânda legată. Această sentință a intrat în puterea lucrului judecat rămânând definitivă ca urmare a respingerii apelurilor, în ce o privește pe reclamantă, prin decizia 842 din data de 24.06.2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea în același dosar. Prin aceste hotărâri s-a reținut că drepturile solicitate de către reclamantă, alături de ceilalți reclamanți, cu privire la stabilirea indemnizației raportat la VRS 484,18 RON, au fost recunoscute în favoarea altor colegi ai acestora, depunându-se un număr considerabil de hotărâri în acest sens. S-au apreciat incidente în cauză dispozițiile art. 1 alin. (5) 1 din O.U.G. nr. 83/2014 astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 71/2015 și necesitatea aplicării principiului egalității în fața legii, pentru care nivelul maxim al salariului/indemnizației de încadrare pentru aceeași funcție, grad, gradație, vechime, trebuie să includă majorările stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie același pentru tot personalul din cadrul aceleiași categorii profesionale. În ce privește stabilirea indemnizației cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00, instanța a reținut incidența art. 1 alin. (2) lit. i) din O.G. nr. 137/2000, constatând că reclamanții au depus un număr considerabil de hotărâri judecătorești prin care altor magistrați, aflați în situații profesionale identice, le-a fost recunoscut dreptul la o indemnizație cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00. Prin urmare, a intrat în puterea lucrului judecat, în temeiul art. 430-431 C. proc. civ., dreptul reclamantei la o indemnizație de încadrare calculată prin raportare la o valoare de referință sectorială de 484,18 RON - începând cu 01.12.2015 - și un coeficient de multiplicare de 19,00 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006) - începând cu 01.07.2015. Or, potrivit art. 430 din C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Efectul pozitiv al lucrului judecat, reglementat la art. 431 alin. (2) din același cod, astfel cum s-a reținut anterior, se opune ca o chestiune litigioasă dezlegată, între aceleași părți în prezentul litigiu, să mai poate fi readusă în discuție în fața unei alte instanțe de judecată. Raportat la aceste considerente, nu mai pot fi repuse în discuție și instanța nu se mai poate pronunța asupra apărărilor ridicate de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu referire la motivele ce au determinat asimilarea salarizării procurorilor din cadrul DNA și DIICOT cu cea a procurorilor de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și faptul că ceilalți procurori nu efectuează urmărirea penală specifică cauzelor de crimă organizată și terorism, iar procurorii ce funcționează în cadrul parchetelor de pe lângă judecătorii nici nu participă la judecarea acestor tipuri de cauze, fiind în competența tribunalului, în primă instanță. Nu sunt întemeiate, tot prin prisma dobândirii puterii de lucru judecat, nici susținerile privind chestiunea litigioasă legată de instituirea unui nou sistem de salarizare începând cu 01.01.2010, prin Legea nr. 330/2009 și că drepturile solicitate de reclamantă nu ar fi cuprinse în actele normative aplicabile după această dată și nici după intrarea în vigoare a Legi nr. 153/2017. Dispozitivul hotărârilor judecătorești intrate sub putere de lucru judecat este clar în această privință, stipulând perioada la care se referă drepturile reclamantei, respectiv începând cu 01.07.2015 pentru coeficient de multiplicare 19,00 și 01.12.2015 pentru VRS, și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017. Instanța s-a pronunțat atât asupra legislației aplicabile cât și asupra drepturilor cuvenite reclamantei în această perioadă. Aceleași considerente se impun și în ce privește nivelul maxim aflat în plată la care instanța s-a raportat atunci când a stabilit drepturile salariale la care este îndreptățită reclamanta, prin sentința nr. 418 din 15.07.2020 pronunțată de Tribunalul Bihor, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018, definitivă prin respingerea apelului în ce o privește pe reclamantă ori îndreptățirea legiuitorului la modificarea legislației salarizării, potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 289/2005 publicată în M.Of. nr. 586/07.07.2005. Aceste apărări au fost analizate în cadrul litigiului anterior, iar considerentele hotărârilor judecătorești au dobândit autoritate de lucru judecat, în baza art. 430 alin. (2) C. proc. civ., ca și considerente ce sprijină dispozitivul hotărârii. Nu mai poate fi supusă analizei nici apărarea cum că reclamanta nu deține gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru a fi îndreptățită la indemnizația solicitată ori Deciziile Curții Constituționale nr. 818 - 821 din 03.07.2008, întrucât astfel de apărări trebuiau a fi formulate în cadrul primului litigiu ce a avut ca obiect drepturile salariale cuvenite reclamantei. Hotărârile judecătorești definitive nu mai pot fi repuse în discuție, fără a se încălca principiul securității raporturilor juridice, decât în condițiile și cazurile expres prevăzute de lege, constând în căi de atac extraordinare, și nu prin noi litigii ulterioare cu scopul de a obține o hotărâre contrară. În acest sens dreptul la judecarea într-un mod echitabil de către o instanță, așa precum este garantat de articolul 6 § 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenției, care, în partea sa relevantă, declară preeminența dreptului ca fiind o parte a moștenirii comune a Statelor Contractante. Unul din aspectele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care cere, printre altele, ca, atunci când instanțele judecătorești dau o apreciere finală unei chestiuni, constatarea lor să nu mai poată fi pusă în discuție (cauza Brumărescu v. Romania, Roșca v. Moldova). Față de aceste aspecte, în mod corect a constatat prima instanță ca fiind nejustificat refuzul de emitere a ordinului de salarizare pentru reclamant, refuz cuprins în adresa nr. x/2021 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, motivele invocate neputând fi reținute având în vedere efectul autorității de lucru judecat al sentinței nr. 418 din 15.07.2020 pronunțată de Tribunalul Bihor, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018, și deciziei nr. 842/24.06.2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea în același dosar atât în ceea ce privește dispozitivul, cât și în ceea ce privește motivele care conțin ele însele soluții pe aspectele litigioase invocate de pârât. Instanța de recurs apreciază ca neîntemeiată și apărarea pârâtului cu referire la faptul că sentința invocată de reclamantă nu cuprinde obligația de a emite un ordin de salarizare. Într-adevăr, dispozitivul hotărârii judecătorești nu cuprinde o astfel de obligație. De altfel, dacă ar fi cuprins obligația de a emite ordin de salarizare, reclamanta nu ar mai fi avut interes în a promova prezenta acțiune, ci ar fi procedat la punerea în executare a sentinței prin procedurile legale de executare silită. Însă, obiectul prezentului litigiu îl formează obligația Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de a emite un ordin de salarizare în baza prevederilor legale ce reglementează această obligație, având în vedere că s-a stabilit cu putere de lucru judecat care este indemnizația la care are dreptul reclamanta. Potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 153/2017, indemnizațiile de încadrare și celelalte drepturi ale procurorilor se stabilesc de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Modalitatea practică de stabilire a drepturilor salariale este prevăzută de art. 76 din Legea nr. 304/2004, potrivit căreia în exercitarea atribuțiilor ce-i revin, inclusiv stabilirea