ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4013/2024

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia la data de 29.03.2022 sub nr. x/2022, reclamanții A., B. și C. au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea unor noi ordine de stabilire a indemnizațiilor de încadrare brute lunare ale reclamanților în conformitate cu prevederile Legii nr. 71/2015 și ale O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 01.10.2015 și în continuare și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19. Cu titlu prealabil, în ceea ce privește competența Curții de Apel Alba Iulia, reclamanții au învederat că, raportat la calitatea lor de procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, au ales să învestească această instanță cu soluționarea cauzei, considerând-o competentă din punct de vedere material și teritorial, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 219/2022 din 01 noiembrie 2022, Curtea de Apel Alba-Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive și a prescripției dreptului material la acțiune, invocate prin întâmpinare; a admis în parte acțiunea; a obligat pârâtul la emiterea pentru fiecare reclamant a unui ordin în care indemnizația de încadrare brută lunară să fie stabilită, începând cu data de 06.01.2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19; a respins în rest acțiunea.

Cererea de recurs ce face obiectul prezentei judecăți Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat recurs împotriva sentinței de mai sus, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 29.03.2019 și respingerea acțiunii pentru această perioadă, ca prescrisă; respingerea acțiunii ca neîntemeiată. În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele: Instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004; contrar celor reținute, refuzul exprimat de Ministerul Public este justificat. În mod greșit, instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune. În esență, prima instanță a interpretat în mod greșit prevederile art. 171 alin. (1) și art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, precum și ale art. 2517 și art. 2523 C. civ., întrucât reclamanții au solicitat recalcularea indemnizațiilor de încadrare și plata drepturilor aferente începând cu 01.10.2015, iar acțiunea a fost înregistrată la 29.03.2022, instanța de fond trebuia să constate că în speță a operat prescripția dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 29.03.2019. Referitor la instituția prescripției, în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene s-a statuat că, în interesul ordinii publice, sistemul juridic trebuie construit astfel încât să se evite repunerea în discuție a situațiilor de fapt de lungă durată (cauza C-447/13 P Riccardo Nencini împotriva Parlamentului European). Soluția primei instanțe se fundamentează pe sentința civilă nr. 2291 din 22.09.2021 a Tribunalului Cluj, însă această hotărâre a fost pronunțată într-un litigiu de muncă și nu instituie în sarcina Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție obligația de a emite ordine de salarizare. Potrivit art. 4 alin. (2) și (3) și art. 71 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, art. 14, art. 22 alin. (1), art. 29 alin. (3) și art. 47 alin. (6) din actul normativ anterior invocat, art. 1 din O.G. nr. 22/2002, redistribuirea creditelor bugetare de către ordonatorul principal de credite se poate face doar dacă este prevăzută de lege; ordonatorul principal de credite poate utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate. în acest context, ordonatorul principal de credite nu poate fi obligat la emiterea ordinelor de salarizare. Având în vedere obiectul obligațiilor stabilite prin sentința civilă nr. 2291 din 22.09.2021 a Tribunalului Cluj, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 39 din O.U.G. nr. 114/2018, potrivit cu care executarea sentinței civile nr. 2291 din 22.09.2021 se realizează în condițiile art. 39 din O.U.G. nr. 114/2018. Contrar interpretării instanței de fond, legea nu condiționează executarea hotărârii anterior menționate de emiterea unor ordine de salarizare. Conform art. 79 1 alin. (1) și art. 80 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 (în vigoare în perioada supusă analizei), Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și Direcția Națională Anticorupție funcționează în cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție. Asimilarea salarizării procurorilor care își desfășoară activitatea în cadrul celor două Direcții cu cea a procurorilor din P.Î.C.C.J. s-a făcut în urma obținerii de către primii a unei trepte ierarhice superioare și a unui grad profesional superior, prin interviul susținut în vederea numirii în structurile respective. În consecință, salarizarea procurorilor din D.I.I.CO.T. și D.N.A. are la bază nivelul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție. Procurorii din celelalte parchete, chiar dacă participă la ședințele de judecată în cauzele instrumentate de D.I.I.CO.T. și D.N.A., nu efectuează și urmărirea penală, cu caracteristicile și dificultățile specifice cauzelor de crimă organizată și terorism, respectiv de combatere a corupției. În atari condiții, argumentul invocat de prima instanță, în sensul că salarizarea procurorilor din cadrul celor două Direcții are la baza doar criteriul apartenenței la un domeniu restrâns în realizarea justiției, respectiv specificul infracțiunilor, este nefondat. În conformitate cu art. 36 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., "(1) Tribunalul judecă în primă instanță: c) infracțiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de către Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sau Direcția Națională Anticorupție, dacă nu sunt dale prin lege în competența altor instanțe ierarhic superioare". Întrucât procurorii care funcționează în cadrul parchetelor de pe lângă judecătorii; nu participă la judecarea cauzelor privind infracțiunile la care se referă textul de lege citat, acestora nu li se poate acorda coeficientul de multiplicare 19. Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, instanța de fond trebuia să țină cont de dispozițiile Deciziilor nr. 818 - 821 din 03.07.2008 ale Curții Constituționale. Prin respectivele decizii, instanța de contencios constituțional a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin, 1 din O.G. nr. 137/2000, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Începând cu 01.01.2010, legiuitorul a instituit un nou sistem de salarizare, care a înlocuit reglementările anterioare. Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009, "începând cu data intrării în vigoare, în tot sau în parte, a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege", iar în conformitate cu art. 5 alin. (1) din Anexa VI a aceluiași act normativ, "începând cu 1 ianuarie 2010, indemnizațiile de încadrare brute lunare, respectiv salariile de; bază ale personalului prevăzut la art. 4 alin. (1) se stabilesc astfel: la indemnizațiile de "încadrare brute lunare, respectiv salariile de baza stabilite potrivit reglementărilor în vigoare la 31 decembrie 2009 se adaugă sporurile și 'majorările prevăzute în notele la anexele corespunzătoare, precum și adaosurile prevăzute la art. 4 alin. (3) lit. a)". Din analiza dispozițiilor legale citate rezultă că noile indemnizații de încadrare din sistemul justiției nu puteau fi decât cele prevăzute în Legea nr. 330/2009, iar la acestea nu puteau fi adăugate decât sporurile, majorările și adaosurile acordate prin aceeași lege. Principiile avute în vedere la elaborarea Legii nr. 330/2009 au fost menținute și în Legea nr. 284/2010, în vigoare de la 01.01.2011. Conform art. 1 alin. (2) și art. 33 alin. (1) din acest act normativ, art. 1 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, dreptul acordat de prima instanță nu se regăsește printre cele prevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraților în perioada 01.01.2010 la zi. Cu atât mai mult, respectivul drept nu poate fi acordat după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017. Conform art. 8 alin. (1) din Anexa V a Legii nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare, din coroborarea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 cu cele ale art. 8 alin. (1) din Anexa V a aceluiași act normativ rezultă că, începând cu 01.01.2018, a fost stabilit un nivel maxim al indemnizației de încadrare pe grade profesionale, care nu poate fi depășit, în atare situație, calculul drepturilor salariale ale procurorilor prin raportare la valori de referință sectoriale și la coeficienți de multiplicare este realizabil doar până la 31.12.2017. Începând cu 01.01.2018, coeficientul de multiplicare și valoarea de referință sectorială (elemente ale calculului drepturilor salariale) se regăsesc doar în componența drepturilor salariale care nu au ajuns la nivelul maxim aferent anului 2022. In caz contrar, se acordă drepturile salariale prevăzute de lege pentru anul 2022, corespunzătoare gradului profesional deținut, fără existența unui calcul care să aibă la bază cele două elemente. În consecință, întrucât legea de salarizare în vigoare a stabilit un nivel maxim pe grade profesionale, care nu poate fi depășit, începând cu 01.01.2018, s-a avut în vedere nivelul maxim al indemnizației de încadrare aferente anului 2022, corespunzătoare gradului profesional deținut. În aceste condiții, în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea ulterior datei de 01.01.2018. Promovarea judecătorilor și procurorilor, precum și a personalului asimilat acestora se realiza în conformitate cu dispozițiile art. 43 și urm. din Legea nr. 303/2004. La pct. 1 și 2 ale notei de la lit. B) din cap. I al Anexei V a Legii nr. 153/2017 se precizează ca "1. Prin "vechime în funcție", în sensul prezentului capitol, se înțelege vechimea în funcția de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiție. 2. Promovarea procurorilor, a personalului asimilat acestora și a magistraților-asistenți se face doar prin examen sau concurs, în condițiile Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare". În perioada supusă analizei, reclamanții nu au deținut gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Așadar, în mod greșit prima instanță a dispus recalcularea indemnizațiilor de încadrare ale reclamanților prin raportare la coeficientul de multiplicare 19, aferent gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În conformitate cu art. 1 alin. (5) 1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015, potrivit art. 3 1 alin. (1) 3 din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin art. I alin. (2) din O.U.G. nr. 43/2016, "In cazul instituțiilor sau autorităților publice aflate în subordinea aceluiași ordonator de credite, având același scop, îndeplinind aceleași funcții și atribuții, aflate la același nivel de subordonare din punct de vedere financiar, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituții sau autorități publice subordonate". Or, la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, nivelul maxim al indemnizațiilor de încadrare aflate în plată nu cuprindea și dreptul acordat de prima instanță. În considerentele Deciziei nr. 289 din 07.06.2005, publicată în M. Of. nr. 586 din 07.07.2005, Curtea Constituțională a reținut că "legiuitorul este în drept să modifice sistemul de salarizare existent ori să îl înlocuiască cu altul nou, considerat mai adecvat pentru atingerea scopului urmărit, ținând seama și de resursele financiare disponibile în diferite perioade de timp". În jurisprudența sa, C.E.D.O. a reținut că "este la latitudinea statului sa determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare" (Hot. pron. în cauza Kechko c. Ucrainei). De asemenea, aceeași instanță a stabilit ca "statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Curtea a constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsura existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit" (Hot. pron. în cauza Wieczorek c. Poloniei). Toate aceste statuări ale Curții Constituționale și ale Curții Europene a Drepturilor Omului sunt aplicabile, mutatis mutandis, și în prezenta cauză. În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Deși cererea de recurs le-a fost comunicată intimaților-reclamanți A., B. și C. în termenul legal, aceștia nu au formulat apărări în cadrul unei întâmpinări, astfel cum impun dispozițiile art. 471 1 alin. (3) C. proc. civ., incidente și în cazul recursului, conform art. 490 alin. (2) și art. 494 din același act normativ.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ. Un prim motiv de recurs invocă faptul că instanța de fond a respins în mod greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune (motiv întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.). Înalta Curte constată că acest prim motiv de recurs este nefondat; în mod corect a statuat prima instanță în sensul că motivarea invocării excepțiilor conține argumente ce vizează alt obiect decât cel dedus judecății, iar termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ. nu este aplicabil cauzei, întrucât reclamanții nu solicită plata drepturilor salariale restante și nici punerea în executare a sentinței civile nr. 66/2008 a Curții de Apel Oradea. În cauză, se solicită obligarea la emiterea unui ordin de salarizare ca act administrativ, singura prescripție ce putea fi invocată de către pârât fiind aceea reglementată de prevederile art. 11 din Legea contenciosului administrativ, care însă nu a fost invocată ca atare. În consecință, reținând că în mod corect a statuat prima instanță în sensul că excepția prescripției viza aspecte străine de obiectul judecății în prezenta cauză, acest prim motiv de casare este nefondat. În ceea ce privește motivul de casare referitor la fondul cauzei, Înalta Curte constată că este fondat. În fapt, astfel cum a reținut prima instanță, prin sentința civilă nr. 2291/22.09.2021 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2020, îndreptată prin încheierea civilă nr. 10/CC/2022 din 11.01.2022, s-a admis acțiunea formulată de reclamanți din prezenta cauză în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și alții și s-a dispus obligarea pârâților la recalcularea indemnizațiilor, conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 06.01.2017 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii-cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006). Concomitent, s-a dispus obligarea pârâților la plata către reclamanți a diferențelor salariale rezultate dintre noua indemnizație de încadrare și indemnizația actuală de încadrare, începând cu data de 06.01.2017 și în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare și la alocarea fondurilor necesare plății diferențelor bănești corespunzătoare. Deși, la data de 09.02.2022, reclamanții au solicitat pârâtului Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție emiterea ordinului de salarizare și stabilirea indemnizației de încadrare brută lunară luând în considerare coeficientul de multiplicare 19, conform sentințelor definitive obținute, prin adresa nr. x/16.03.2022, pârâtul le-a comunicat că hotărârile nu instituie în sarcina procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție obligația de a emite noi ordine de salarizare pentru reclamanți. Drept urmare, apreciind refuzul pârâtului ca fiind nejustificat, A., B. și C. au promovat prezenta acțiune, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 8 și art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Înalta Curte constată că este pe deplin și integral aplicabilă Decizia nr. 4/2024 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Alba Iulia, ce formează obiectul Dosarului nr. x, publicat în Monitorul Oficial, nr. 383 din 24 aprilie 2024, prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar în interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, și a prevederilor art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, s-a stabilit că: "Drepturile acordate judecătorilor și procurorilor, prin hotărâri judecătorești definitive, reprezentând diferențe rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri. Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depășirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienților de multiplicare menționați. Indemnizațiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 și care corespund funcției, gradului profesional, vechimii în funcție și gradației fiecărui judecător sau procuror în parte." În considerentele acestei decizii, se arată că natura juridică a diferențelor de drepturi rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, pronunțate în litigii de dreptul muncii, este așadar aceea de despăgubiri, iar nicidecum aceea de drepturi salariale stabilite pe cale jurisprudențială. Conform considerentelor acestei decizii: "93. În al doilea rând, această concluzie se desprinde și din deciziile Curții Constituționale nr. 818, 819 și 820 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, prin care instanța de contencios constituțional, examinând inclusiv dispozițiile art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, a statuat că acestea sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. În considerentele acestor decizii, Curtea Constituțională a subliniat că dispozițiile din cuprinsul Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 examinate nu pot fi interpretate și aplicate în sensul că ar conferi instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, deoarece o asemenea interpretare este evident neconstituțională, întrucât încalcă principiul separației puterilor consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării. 94. Pe cale de consecință, întrucât instanțele nu se pot substitui legiuitorului și nu pot conferi drepturi pe cale jurisprudențială, pe care legea nu le prevede, putând exclusiv să dispună repararea unui prejudiciu creat printr-un tratament discriminator, inclusiv sub forma unei despăgubiri periodice, rezultă că aceste drepturi bănești, recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri periodice, iar respectivele hotărâri judecătorești nu au fost de natură a modifica/a completa legea și nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de acești coeficienți, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară și constatat pe cale jurisprudențială." Ca atare, despăgubirile echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor Direcției Naționale Anticorupție și Direcției pentru Investigarea Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești, nu au schimbat indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de hotărâri judecătorești și prin urmare, nu se poate face raportarea la un nivel maxim în plată așa cum a reținut instanța de fond, nici înainte și nici după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009. În ceea ce privește apărarea intimaților legată de autoritatea de lucru judecat a motivelor cu valoare decizională cuprinse în hotărârea judecătorească definitivă invocată de către aceștia, Înalta Curte constată, mai întâi, că prin sentința civilă nr. 2291/22.09.2021 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2020 nu s-a instituit în sarcina pârâtului obligația de a emite noi ordine de salarizare. Apoi, din perspectiva invocării existenței unui drept "câștigat" prin obținerea hotărârilor judecătorești definitive de mai sus, chiar și supuse principiului obligativității, Înalta Curte constată că este fondată critica recurentului, în sensul că prin această hotărâre menționată drepturile câștigate de reclamanți au avut caracterul unor despăgubiri și nu caracterul unor drepturi salariale, iar mențiunea privind acordarea pentru viitor nu poate schimba natura acestora. Din considerentele deciziilor definitive anterior menționate rezultă că acei coeficienți de multiplicare prevăzuți de O.U.G. nr. 27/2006 au fost avuți în vedere ca repere pentru cuantificarea despăgubirilor, individualizate în raport de fiecare din reclamanții din litigiile respective, elementele de cuantificare constând în indicarea acestor coeficienți de multiplicare sunt indicate în funcție de situația particulară a fiecăruia dintre reclamanți. Așadar, despăgubirile echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T., acordate prin hotărâri judecătorești, nu au schimbat indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de aceștia. Nu este posibilă o interpretare a efectelor hotărârii menționate în sensul dorit de intimați, din moment ce acestea nu stabilesc includerea în indemnizația de încadrare a unor coeficienți de multiplicare specifici unei anumite categorii de personal (procurori de pe lângă Parchetul ICCJ conform Anexei V lit. B) pct. 1 din Legea nr. 153/2017). O asemenea interpretare a efectelor deciziilor menționate ar contraveni Deciziei nr. 794/2016 pronunțate de Curtea Constituțională și principiului stabilirii salariilor judecătorilor în raport de nivelul instanțelor și nu ar avea temei legal în reglementările salariale invocate de reclamanți în cauză și contravin. Pe de altă parte, din perspectiva invocării efectului pozitiv al hotărârilor judecătorești anterior menționate, pentru a se putea invoca cu succes un asemenea efect este necesar să se confirme existența triplei identități (de părți, obiect și cauză juridică). Or, între acțiunile în pretenții având ca obiect acordarea despăgubirilor ca urmare a invocării discriminării în raport de procurorii DNA-DIICOT și acțiunile în contencios administrativ având ca obiect emiterea ordinului de salarizare prin includerea coeficientului de multiplicare 19,000 nu există nici identitate de obiect, după cum reiese în mod evident, dar nici de cauză juridică; în prima situație, cauza juridică este reprezentată de repararea prejudiciului cauzat prin discriminarea față de alți magistrați (procurori sau judecători), în a doua situație, este reprezentată de invocarea greșitei emiteri a ordinului de stabilire a indemnizației de încadrare. Înalta Curte mai constată că în mod greșit a reținut prima instanță că nu puteau fi repuse în discuție în prezentul litigiu celelalte apărări invocate de pârât în fața primei instanțe, întrucât obiectul procesului nu constă în stabilirea din nou a drepturilor salariale ale reclamanților prin raportare la coeficientul de multiplicare 19.000, iar în cuprinsul hotărârii judecătorești evocate anterior o parte din argumente au fost analizate; aceste argumente au fost de altfel avute în vedere în considerentele ce au fundamentat decizia de unificare a practicii judiciare mai sus amintite, impunându-se la acest moment cu forță juridică obligatorie. Pentru aceste motive, în temeiul art. 407 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, va casa în parte sentința recurată și rejudecând, va respinge în tot acțiunea promovată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca nefondată; va menține în rest sentința recurată (cu privire la soluția dată excepțiilor).