ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5110/2022

Ședința publică din data de 2 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 2 noiembrie 2021, pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal sub numărul de dosar x/2021 reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. și M. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au solicitat instanței obligarea pârâtului la emiterea unor noi ordine de stabilire a indemnizațiilor de încadrare brute lunare ale reclamanților, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită prin raportare la valoare de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 13.07.2017 și în continuare.

Prin sentința nr. 65 din 22 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 02.11.2018, invocată prin întâmpinare; a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanți și a fost obligat pârâtul la emiterea pentru fiecare reclamant a unui ordin, în care drepturile salariale să fie stabilite, pentru perioada 13.07.2017-01.12.2021, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON; totodată a fost respinsă, ca rămasă fără obiect, cererea reclamanților privind emiterea unui ordin, în care drepturile salariale să fie stabilite prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2021.

Împotriva sentinței civile nr. 65 din 22 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 02.11.2018 și respingerea acțiunii pentru această perioadă, ca prescrisă; admiterea în integralitate a excepției rămânerii fără obiect și respingerea acțiunii ca rămasă fără obiect; respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

A susținut că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, întrucât, contrar celor reținute, refuzul exprimat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este unul justificat.

Consideră că prima instanță a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 36 din Anexa VI a Legii nr. 303/2009, art. 24 alin. (1) cap. VIII al Anexei VI a Legii nr. 284/2010, art. 4 alin. (12) teza a II-a din O.U.G. nr. 74/2013, art. 47 alin. (2) din Codul Muncii, art. 1 alin. (5)

1

și art. 3

1

din O.U.G. nr. 83/2014, art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, art. 1 alin. (1) și art. 3

1

alin. (1)

1

– 1

4

din O.U.G. nr. 57/2015, art. III din O.U.G. nr. 20/2016, art. 23 din cap. VIII al Anexei V a Legii nr. 153/2017, art. 38 din același act normativ și ale deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 13/2016, 23/2016, 36/2018, 56/2018 precum și ale deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016.

Apreciază recurentul-pârât că în mod greșit instanța a respins excepția prescripției extinctive întrucât reclamanții au solicitat recalcularea indemnizațiilor de încadrare și plata drepturilor aferente începând cu 13.07.2017, iar acțiunea a fost înregistrată la instanță la data de 02.11.2021, prin urmare, în speță a operat prescripția dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 02.11.2018.

De asemenea, a fost reiterată excepția rămânerii fără obiect a acțiunii, față de Ordinul nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în conformitate cu care începând cu 01.08.2016 salarizarea s-a raportat la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON.

În opinia recurentului-pârât, cum sentința nr. 2018 din 7.07.2021 a Tribunalului Alba a fost pronunțată într-un litigiu de muncă aceasta nu instituia în sarcina Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție obligația de a emite ordine de salarizare, astfel că, în mod greșit ordonatorul principal de credite a fost obligat la emiterea ordinelor de salarizare.

Intimații-reclamanți nu au formulat întâmpinare.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 8 iulie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 2 noiembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Reclamanții, procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au solicitat instanței de judecată obligarea pârâtului la emiterea unor noi ordine de stabilire a indemnizațiilor de încadrare brute lunare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 13.07.2017 și în continuare.

Prin titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 2018/2021 a Tribunalului Alba – secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia civilă nr. 520/2022 a Curții de Apel Alba Iulia – secția I civilă, s-a admis în parte acțiunea formulată de aceștia și au fost obligați pârâții Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea la recalcularea și plata în favoarea reclamanților, raportat la perioada în care au avut calitatea de angajator a acestora, cu titlu de despăgubiri bănești, suma reprezentând diferența dintre drepturile salariale lunare încasate și cele cuvenite și datorate, prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 13.07.2017 și în continuare, sumă care urmează a fi actualizată cu indicele de inflație precum și dobânda legală penalizatoare corespondentă, începând cu data nașterii dreptului material și până la data plății efective.

În speță, reclamanții au formulat cerere către pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea emiterii ordinelor de salarizare menționate în petitul acțiunii însă răspunsul pârâtului, anexat cererii, a fost în esență în sensul că prin sentința a cărei executare se solicită nu s-a stabilit în sarcina procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție obligația emiterii unor acte administrative.

Prin sentința recurată în prezenta cauză, acțiunea reclamanților a fost admisă în parte și obligat pârâtul la emiterea pentru fiecare reclamant a unui ordin, în care drepturile salariale să fie stabilite, pentru perioada 13.07.2017-01.12.2021, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, fiind respinsă, ca rămasă fără obiect, cererea pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2021, pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție înțelegând să formuleze critici din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a invocat, în esență, prescripția dreptului material la acțiune, lipsa de obiect a acțiunii față de emiterea Ordinului nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și greșita interpretare și aplicare a legislație privind drepturile salariale ale reclamanților, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

În primul rând, Înalta Curte constată că nu pot fi primite susținerile recurentului-pârât referitoare la prescripția dreptului material la acțiune cu privire la pretențiile anterioare datei de 02.11.2018.

În conformitate cu prevederile art. 2.537 C. civ., prescripția se întrerupe: 2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanței la masa credală în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererii de intervenție în cadrul urmăririi silite pornite de alți creditori ori prin invocarea, pe cale de excepție, a dreptului a cărui acțiune se prescrie.

Cum prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba sub nr. x/2020, soluționată prin sentința civilă nr. 2018/2021 din 7 iulie 2021 pronunțată de Tribunalul Alba – secția I Civilă, intimații-reclamanți din prezenta cauză au solicitat instanței recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016 raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, în mod corect a reținut judecătorul fondului că termenul general de prescripție a fost întrerupt de această acțiune, astfel că, raportat la data de 2.11.2021, data înregistrării acțiunii de față, nu se poate considera că pretențiile reclamanților (anterioare datei de 02.11.2018) erau prescrise, câtă vreme, operase întreruperea prescripției în conformitate cu prevederile art. 2537 pct. 2 C. civ.

Nu pot fi primite nici criticile privitoare la faptul că acțiunea reclamanților a rămas fără obiect ca urmare a emiterii Ordinului nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel, obiectul acțiunii de față este reprezentat de pretenția reclamanților de a le fi emise noi ordine de stabilire a indemnizațiilor de încadrare brute lunare în care indemnizația de încadrare să fie stabilită prin raportare la valoare de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 13.07.2017 și în continuare.

Recurentul invocă rămânerea fără obiect a acțiunii, prin raportare la Ordinul nr. 2295/2021, emis la data de 07.12.2021 de procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a stabilit că începând cu 01.08.2016, procurorii se salarizează având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, însă omite că, în aplicarea acestui ordin a fost emis ulterior Ordinul 2400/27.12.2021, prin care s-a dispus că procurorii din cadrul parchetelor de pe lângă curțile de apel, prevăzuți în anexele nr. 1-15 beneficiază de drepturile salariale începând cu data de 01.12.2021.

Prin urmare, cum pentru perioada anterioară datei de 01.12.2021 intimaților-reclamanți nu au beneficiat de valoarea de referință sectorială de 605,225, în mod corect prima instanță a obligat pârâtul la emiterea ordinului pentru perioada 13.07.2017 – 01.12.2021 și a respins ca rămasă fără obiect cererea acestora doar în ce privește perioada ulterioară datei de 01.12.2021.

În continuare, instanța de control judiciar constată că raționamentul recurentului-pârâtului este unul greșit deoarece în conformitate cu prevederile art. 8 alin. (2) din Cap. VIII, Secțiunea a 2 a la Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017, indemnizațiile de încadrare și celelalte drepturi ale judecătorilor, procurorilor, magistraților-asistenți, inspectorilor judiciari și ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor și ale personalului de instruire de la Institutul Național al Magistraturii și Școala Națională de Grefieri se stabilesc, după caz, de ministrul justiției, de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, de președintele Consiliului Superior al Magistraturii, de inspectorul șef al Inspecției Judiciare, directorul Institutului Național al Magistraturii și al Școlii Naționale de Grefieri sau de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu excepția cazurilor în care, prin lege specială sau prin prezenta lege, se prevede altfel.

În calitatea sa, Ministerul Public - Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție avea obligația de a pune în concordanță starea de drept rezultată din hotărârea judecătorească pronunțată în favoarea reclamanților cu starea de drept rezultată din actele administrative prin care se stabilesc drepturile salariale ale acestora.

Amintește instanța de control judiciar că, potrivit art. 430 din C. proc. civ.: "(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.

(2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.", iar potrivit art. 431 alin. (2) din același cod "(2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă."

Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că recunoașterea autorității de lucru judecat a hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2020, reprezintă o manifestarea concretă a îndatoririi de a soluționa cererea dedusă judecății potrivit legii, îndatorire stabilită de art. 5 alin. (1) din C. proc. civ., din marea importanță pe care legiuitorul a dat-o acestei autorități a lucrului judecat desprinzându-se și grija în analiza sa, în așa fel încât oriunde există autoritate de lucru judecat, ea să fie aplicată cu prioritate.

Așa fiind, în mod corect prima instanță a interpretat și aplicat prevederile legale incidente în speță, reținând nejustificat refuzul pârâtului de emitere a ordinului de salarizare pentru reclamanți, față de efectul autorității de lucru judecat al sentinței civile nr. 2018/2021 a Tribunalului Alba – secția I Civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 520/2022 a Curții de Apel Alba Iulia – secția I Civilă.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței nr. 65 din 22 martie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 noiembrie 2022.