ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5902/2022

Ședința publică din data de 8 decembrie 2022

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 01.04.2021, pe rolul Curții de Apel Craiova – secția de contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost disjunsă din Dosarul nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Ministrul Justiției, obligarea pârâților la emiterea unor noi ordine de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 01.08.2016, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, în vederea realizării unei salarizări la nivelul maxim aflat în plată pentru aceeași funcție, grad, gradație, vechime în muncă dacă persoanele își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Prin sentința nr. 306 din 29 octombrie 2021, Curtea a respins excepția prescripției și excepția inadmisibilității, invocate de pârâtul Ministerul Justiției.

A admis acțiunea formulată de reclamantă și a obligat pârâții Ministerul Justiției și Ministrul Justiției să emită în favoarea reclamantei un nou ordin de încadrare, începând cu data de 01.08.2016, prin care indemnizația de încadrare să fie stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON.

Împotriva acestei sentințe, pârâtul Ministerul Justiției a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

A arătat recurentul-pârât că, întrucât intimata-reclamantă a învestit instanța cu o cerere având ca obiect emiterea unui nou ordin de salarizare, fără a fi contestat modul de stabilire a indemnizației de încadrare și a da instanței competente posibilitatea analizei legalității actului prin care i s-a stabilit indemnizația de încadrare, în mod greșit Curtea de Apel București a respins excepția inadmisibilității acțiunii, eludându-se dispozițiile legale care statuează procedura modificării actelor administrative emise de ministrul justiției pentru stabilirea indemnizațiilor de încadrare.

Referitor la respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, a precizat recurentul că intimata-reclamantă s-a adresat autorității publice emitente cu o cerere de emitere ordin în data de 27.01.2021, iar termenul de 3 ani anterior momentului înregistrării acțiunii în anulare formulate în temeiul Legii nr. 554/2004, respectiv data de 01.02.2018, nu satisface exigențele prevăzute de art. 18 alin. (3) din același act normativ.

A invocat Decizia nr. 22 din 24 iunie 2019 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 853/22.10.2019.

A mai apreciat că Ministrul Justiției nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză, pentru că, în acțiunile având ca obiect emiterea unor ordine de salarizare pentru magistrați, calitate procesuală pasivă o are Ministerul Justiției, și nu ministrul.

A continuat recurentul că instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 44 pct. 11 și 20 din Legea nr. 153/2017, art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 și ale art. III din O.U.G. nr. 20/2016.

Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, nu se mai poate vorbi despre un nivel maxim al salariului în funcție de acordarea unor drepturi prin hotărâri judecătorești, iar textele analizate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 794/2016 sunt abrogate, astfel că, implicit, nici acestea și nici decizia Curții Constituționale nu mai pot constitui temei pentru acordarea drepturilor solicitate prin acțiune.

Refuzul de recunoaștere a unei valori de referință sectorială de 605,225 RON (rezultată din VRS de 484,18 RON majorat cu 25% conform art. III din O.U.G. nr. 20/2016) nu este unul nejustificat, ci este întemeiat pe dispozițiile legale incidente în materia salarizării. Această creștere a vizat, în mod expres și exclusiv, cuantumul brut al salariului de bază pentru consilierii de probațiune, iar nu o valoare de referință sectorială aplicabilă în familia ocupațională "Justiție".

Din analiza art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 și ale art. III din O.U.G. nr. 20/2016, reiese că aplicarea creșterii de 25% se face la cuantumul brut al salariilor de bază, iar nu prin aplicarea acestor procente la valoarea de referință sectorială.

Acest mecanism de calcul a fost aplicat pentru personalul de probațiune prin toate ordinele emise până la acest moment, prin care s-a majorat succesiv valoarea de referință sectorială, din care reiese că, în aplicarea art. III din O.U.G. nr. 20/2016, creșterea de 25% a fost aplicată cu 01.08.2016 exclusiv cuantumului salariului de bază nu și sporurilor.

Prin urmare, hotărârea recurată, acordând drepturi neprevăzute de actele normative incidente, a fost dată cu depășirea limitelor puterii judecătorești.

Stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora este fundamentează un anumit sistem salarial.

De asemenea, prin mai multe decizii (nr. 818/2008, 819/2008, 820/2008, 821/2008) Curtea Constituțională a statuat că instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

La data de 14.09.2022, recurentul-pârât Ministerul Justiției a formulat cerere prin care a invocat excepția rămânerii fără obiect a acțiunii, invocând faptul că a fost emis Ordinul ministrului justiției nr. 6245/C/30.12.2021 prin care a răspuns pretențiilor intimatei-reclamante și a stabilit drepturile salariale solicitate prin cererea dedusă judecății.

În aplicarea acestui ordin, a fost emis Ordinul nr. 422/C/2022 în favoarea intimatei-reclamante A..

Astfel, a solicitat casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca rămasă fără obiect.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând hotărârea atacată în raport cu criticile recurenului-pârât și cu dispozițiilor legale incidente în speță, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, neputându-se reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

1.1. În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte apreciază că, în raport cu obiectul acțiunii, instanța de fond a reținut în mod corect faptul că reclamanta nu a solicitat obligarea pârâților la plata unor drepturi salariale, ci obligarea acestora la emiterea unui nou ordin de salarizare conform drepturilor salariale deja stabilite cu autoritate de lucru judecat prin Sentința definitivă nr. 946 din 6 aprilie 2021 a Tribunalului Dâmbovița – secția I civilă.

De altfel, potrivit regulii generale prevăzute în art. 2523 din C. civ., prescripția începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui.

Prin Legea nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016 legiuitorul a prevăzut o soluție legislativă menită să asigure egalizarea indemnizațiilor la nivelul maxim aflat în plată, prin raportare la aceeași funcție, grad, gradație, vechime în muncă și în specialitate, aceleași condiții de studii, din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familia ocupațională "Justiție", indiferent de instituția sau autoritatea publică angajatoare, în baza unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sau prin acte administrative, întemeiate pe Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016.

Așadar, salariul de bază/indemnizația de încadrare trebuia calculat(ă) la nivelul maxim aflat în plată în cadrul familiei ocupaționale "Justiție", nivel maxim ce a fost stabilit, prin sentința menționată anterior, respectiv prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu luna august 2016.

Termenul general de prescripție extinctivă de 3 ani a început să curgă, în situația intimatei-reclamante, de la data sentinței nr. 946 din 6 aprilie 2021 a Tribunalului Dâmbovița, data cunoașterii de către aceasta a dreptului la calcularea drepturilor salariale prin aplicarea acestei din urmă valori de referință sectorială.

1.2. Reține Înalta Curte că nu sunt fondate criticile recurentului-pârât nici în ceea ce privește respingerea excepției inadmisibilității prin sentința recurată, în raport cu Adresa nr. x/2021 prin care pârâții, ca răspuns la cererea formulată de reclamantă, i-au comunicat refuzul emiterii unui nou ordin de salarizare în sensul solicitat. Astfel, conform art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 plângerea prealabilă nu este obligatorie în cazul refuzului nejustificat al pârâtului de a soluționa o cerere referitoare la un drept sau interes legitim.

1.3. Susținerile recurentului-pârât cu referire la calitatea procesuală pasivă a Ministrului Justiției în cauză nu pot fi reținute.

Conform Anexei V, cap. VIII, art. 8 alin. (2) din Legea nr. 153/2017, indemnizațiile de încadrare și celelalte drepturi ale judecătorilor se stabilesc, după caz, de ministrul justiției, de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu excepția cazurilor în care, prin lege specială sau prin prezenta lege, se prevede altfel.

De asemenea, conform art. 13 din H.G. nr. 652/2009, Ministrul Justiției emite ordine și instrucțiuni în ceea ce privește stabilirea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi ale judecătorilor, justificând calitatea procesuală.

1.4. Pe fondul cauzei, Înalta Curte, preliminar, constată că nu este întemeiată excepția rămânerii fără obiect a acțiunii invocată de recurentul-pârât, avându-se în vedere că, prin OMJ nr. 6245/C/30.12.2021, invocat de recurent, drepturile salariale solicitate prin cererea dedusă judecății au fost stabilite începând cu perioada 31.12.2021.

Însă, prin acțiune, reclamanta a solicitat emiterea unui ordin prin care să-i fie acordate drepturile salariale cu o indemnizație de încadrare recalculată, începând cu 01.08.2016 și în continuare.

Restul alegațiilor recurentului-pârât, referitoare la fondul cererii de chemare în judecată, nu vizează considerentele hotărârii recurate.

Pentru a admite acțiunea, judecătorul fondului a constatat că reclamanta se află în posesia unei hotărâri judecătorești definitive (Sentința civilă nr. 946/2021 a Tribunalului Dâmbovița – secția I civilă, complet specializat în soluționarea conflictelor de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020) prin care s-a stabilit dreptul de a i se acorda indemnizația de încadrare și celelalte drepturi aferente raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu 01.08.2016.

A avut în vedere dispozițiile art. 430 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora autoritatea de lucru judecat constituie un efect esențial al hotărârilor judecătorești, și cele ale art. 431 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

De asemenea, instanța de fond a mai reținut cele statuate prin Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial din 19 noiembrie 2021, și faptul că, prin ordine ale Președintelui ÎCCJ și ale Secretarului General al Consiliului Superior al Magistraturii, s-a dispus salarizarea, începând cu 01.08.2016, a judecătorilor, magistraților-asistenți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție, a membrilor CSM, a personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON.

Așadar, Curtea de Apel București a apreciat, raportat la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, a fi nejustificat refuzul pârâților de a emite reclamantei ordinul de salarizare în sensul solicitat de aceasta.

Or, după cum rezultă din argumentele expuse prin cererea de recurs, redate la pct. I.2. al prezentei decizii, recurentul-pârât nu a adus nicio critică cu privire la motivele reținute în cuprinsul sentinței recurate.

Pentru considerentele arătate, instanța de fond interpretând și aplicând corect dispozițiile legale incidente, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepția rămânerii fără obiect a acțiunii și va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția rămânerii fără obiect a acțiunii invocată de recurentul Ministerul Justiției.

Respinge recursul formulat de recurentul-pârât Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 306 din 29 octombrie 2021 a Curții de Apel Craiova – secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 8 decembrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.