ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5941/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 18.12.2020, sub nr. x/2020, reclamantele A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș și Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, emiterea de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, procurorul general a unui nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 01.10.2015 și în continuare și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DIICOT și DNA, O.U.G. nr. 27/2006). Prin întâmpinare, pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș și Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș au invocat excepția lipsei calității procesual pasive, în baza art. 36 coroborat cu art. 40 din C. proc. civ. Prin întâmpinare, pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat respingerea acțiunii și a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, pentru perioada anterioară datei de 18.12.2017, prin raportare la data introducerii acțiunii, 18.12.2020.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 86 din 13 aprilie 2021 a Curții de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția lipsei calității procesual pasive, invocate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș și Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș și, pe cale de consecință, s-a respins acțiunea formulată de reclamantele A. și B. în contradictoriu cu Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș și Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesual pasivă; s-a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantele A. și B. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; s-a luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 86 din 13 aprilie 2021 a Curții de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantele A. și B. au formulat calea de atac intitulată "apel". Au solicitat admiterea apelului, casarea parțială a sentinței 86/13.04.2021 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal; admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, cu precizarea că și reclamanta B. a devenit pensionară începând cu data de 01.05.2021; obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lîngă Înalta Curte de Casație și Justiție - Procurorul General să emită noi ordine de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016 începând cu data de 01.10.2015, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006); noile ordine de încadrare vor sta la baza recalculării pensiei; repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale reprezentat de diferența salarială rezultată dintre noua indemnizație de încadrare și indemnizația actuală de încadrare, începând cu data de 01.10.2015 și în continuare, până la data plății efective a noii indemnizații de încadrare, prin obligarea pârâților la plata, respectiv alocarea fondurilor necesare plății diferențelor bănești corespunzătoare, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la care să se aplice dobânda legală penalizatoare, până la data plății efective; respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada anterioară datei de 18.12.2017 invocată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; menținerea dispozitivului privind lipsa calității procesuale pasive a pârâților Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș și Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș. Au susținut că în mod corect au supus controlului instanței refuzul nejustificat al Parchetului de pe lângă ÎCCJ de emitere ordine de încadrare care să corespundă cu cele statuate în sentința nr. 1648/2019 a Tribunalului Alba definitivă prin decizia nr. 1113/2020 a Curții de Apel Alba Iulia. Excesul de putere invocat de reclamante ca temei al acțiunii impunea instanței să examineze conduita autorităților publice din perspectiva modului de exercitare a puterii discreționare și a încadrării ei în limitele legale ale marjei de apreciere, prin prisma echilibrului rezonabil ce trebuie asigurat între interesul public și drepturile subiective sau interesele legitime private ce pot fi lezate prin actele administrative. Reiterând prevederile legale incidente în materia salarizării și decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, au arătat că, în opinia lor, refuzul pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de soluționare favorabilă a cererilor are caracter nejustificat, acesta interpretând în mod greșit noțiunea de nivel maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare, prevăzut de O.U.G. nr. 57/2015. Or, neemiterea unor ordine de încadrare cu luare în calculul indemnizațiilor de încadrare brute, începând cu data de 01.10.2015 și în continuare și după intrarea în vigoare a legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006) este nejustificat, în condițiile în care există hotărâri judecătorești prin care a fost recunoscut acest drept salarial. În fine, reclamantele au criticat soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada anterioară 18.12.2017, prin raportare la data introducerii acțiunii - 18.12.2020 - care, în opinia cestora, este netemeinică și nelegală, dreptul la acțiune născându-se la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțată în litigiul de muncă, respectiv la 01.10.2020, data cunoașterii efective a dreptului prin autoritate de lucru judecat a sentinței nr. 1648/2019 rămasă definitivă prin decizia nr. 1113/01.10.2020 a Curții de Apel Alba Iulia.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității apelului, astfel cum a fost intitulat de către recurente și a formulat apărări pe fondul cauzei, în situația în care se apreciază că prezenta cale de atac este recurs, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că sentința recurată este dată cu corecta aplicare a dispozițiilor legale incidente situației de fapt reținute. Intimații-pârâți Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș și Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș au formulat, de asemenea, întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 5 octombrie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 8 decembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate, precum și de dispozițiile legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare. 1. Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare." Totodată, prin Decizia nr. 17 din 18 septembrie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a statuat că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor legale privind calea de atac în materia contenciosului administrativ, împotriva hotărârilor pronunțate în această materie poate fi exercitată numai calea de atac a recursului, cu excepția cazului prevăzut de dispozițiile art. 25 alin. (3) din Legea nr. 554/2004". În aceste condiții, având în vedere că sentința recurată a fost pronunțată într-un litigiu în materia contenciosului administrativ, precum și motivele invocate prin calea de atac formulată intitulată "apel", Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 152 raportat la art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., califică calea de atac formulată de reclamante ca fiind recurs, urmând să respingă excepția inadmisibilității căii de atac invocată de intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. 2. Argumentele de fapt și de drept relevante Prin sentința nr. 1648 din 19.11.2019 a Tribunalului Alba, pronunțată în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 1113 din 01.10.2020 a curții de Apel Alba Iulia, instanța a admis acțiunea pe care au formulat-o reclamantele A. și B., alături de alți reclamanți și a obligat pârâții, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș la recalcularea indemnizațiilor de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.10.2015 și în continuare și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00 (diferențe de salarizare în raport de indemnizațiile procurorilor DNA, DIICOT, O.U.G. nr. 27/2006) și de asemenea, a obligat pârâții la plata către reclamante a diferențelor salariale, rezultate din noua indemnizație de încadrare și indemnizația actuală de încadrare, începând cu 01.10.2015 și în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare și la alocarea fondurilor necesare plății diferențelor bănești corespunzătoare, sume care să fie actualizate cu indicele de inflație și la care să se aplice dobânda legală penalizatoare, până la data plății efective. Reclamantele au solicitat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, procurorului general să pună în executare această sentință și să emită fiecăreia, ordinul de salarizare, conform sentinței definitive, pentru reclamanta A. solicitând și recalcularea pensiei, la aceste solicitări primind răspusurile potrivit adreselor nr. x/04.12.2020, respectiv nr. 2623/04.12.2020 . În acest context factual, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită de reclamantele A. și B. cu o cerere, prin care au solicitat emiterea de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, procurorul general a unui nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 01.10.2015 și în continuare și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DIICOT și DNA, O.U.G. nr. 27/2006). Prin sentința recurată, acțiunea a fost respinsă, reclamantele înțelegând să formuleze cale de atac, prin care, în esență, au susținut că în mod corect au supus controlului instanței refuzul nejustificat al Parchetului de pe lângă ÎCCJ de emitere ordine de încadrare care să corespundă cu cele statuate în sentința nr. 1648/2019 a Tribunalului Alba definitivă prin decizia nr. 1113/2020 a Curții de Apel Alba Iulia, iar, prin raportare la prevederile legale incidente în materia salarizării și decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, refuzul pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de soluționare favorabilă a cererilor acestora are caracter nejustificat, acesta interpretând în mod greșit noțiunea de nivel maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare, prevăzut de O.U.G. nr. 57/2015, iar neemiterea unor ordine de încadrare astfel cum acestea au solicitat, este nejustificat, în condițiile în care există hotărâri judecătorești prin care a fost recunoscut acest drept salarial, invocând, totodată și greșita soluționare a excepției dreptului material la acțiune, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora. Înalta Curte constată că potrivit situației factuale necontestată în cauză, reclamantele, care au solicitat pârâtului din prezenta cauză, emiterea unor noi ordine de încadrare salariale conform sentinței nr. 1648/19.11.2019 a Tribunalului Alba, pronunțată în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 1113/01.10.2020 a Curții de Apel alba Iulia, prin care s-a stabilit recalcularea indemnizație de încadrare salarială, potrivit celor susținute, se consideră vătămate pentru că nu este pusă în executare o hotărâre judecătorească. Înalta Curte reține că potrivit Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ: "Art. 1: (1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public. (...) Art. 8: (1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. Motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă. (...)" Din economia acestor dispoziții legale, rezultă că pentru sesizarea instanței de contencios administrativ trebuie îndeplinite condiții esențiale în legătură cu obiectul acțiunii în această materie, respectiv să existe un act administrativ sau un refuz nejustificat de soluționare în termen legal a unei cereri ce este vătămător pentru drepturile și interesele legitime ale persoanei, condiții care nu sunt îndeplinite în cauză, astfel cum în mod corect a constatat prima instanță. Astfel, în ceea ce privește condiția existenței unui act administrativ, Înalta Curte constată că în cauză nu există niciun act administrativ contestat de reclamante. Referitor la refuzul nejustificat de soluționare în termen legal a unei cereri, de asemenea, nu se constată lipsa de răspuns din partea pârâtului în contradictoriu cu care s-a formulat prezenta acțiune, în condițiile în care, prin adresele răspuns nr. x/04.12.2020, respectiv nr. 2623/04.12.2020, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție le-a comunicat petentelor, care au solicitat emiterea unor ordine de salarizare conform sentinței civile nr. 1648/2019 a Tribunalului Alba, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1113/2020 a Curții de Apel Alba Iulia, precum și calculul sumelor restante rezultate ca diferență între sumele plătite și cele aferente hotărârilor menționate, cu dobânzile și penalitățile aferente, pentru reclamanta A. solicitând și recalcularea pensiei, că această autoritate nu a fost obligată să le emită un nou ordin de salarizare, pârâții fiind obligați doar la recalcularea indemnizației acestora de încadrare, prin valorificarea coeficientului de multiplicare 19,000, în plus doamnei A. comunicându-i-se că, întrucât anterior pensionării a avut calitatea de procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Mureș, competența recalculării indemnizației de încadrare, revine, potrivit Ordinului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 311/17.12.2019, ordonatorului terțiar de credite, în speță Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureș, iar, cât privește solicitarea de recalculare a pensiei, aceasta nu este de competența Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În aceste condiții, valorificarea drepturilor rezultate dintr-o hotărâre judecătorească, respectiv solicitarea de punerea în executare a sentinței, urmată de răspunsul care a nemulțumit reclamantele, nu poate fi asimilată cu refuzul nejustificat în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004. Amintește instanța de control judiciar că punerea în executare a unei sentințe este reglementată de normele C. proc. civ., iar dacă este vorba de o hotărâre judecătorească pronunțată în contencios administrativ, nepunerea acesteia în executare atrage incidența dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, iar nu incidența art. 1 pe care să se întemeieze un nou litigiu în contencios administrativ. În cauză însă nu este vorba despre o sentință în materia contenciosului administrativ, sentința invocată de reclamante fiind pronunțată într-un litigiu de muncă. În aceste condiții, în ceea ce privește vătămarea, instanța de control judiciar amintește că potrivit dispozițiilor art. 1, art. 2 alin. (1) lit. p), art. 8 alin. (1) 1 din Legea nr. 554/2004, reclamantele pot valorifica în justiție dreptul ori interesul legitim, personal, direct, actual, când lezarea este produsă de o autoritate publică, printr-un act administrativ și când pot pretinde o anumită conduită din partea autorității, iar potrivit dispozițiilor art. 32 lit. d), art. 33 C. proc. civ., reclamantele pot formula o cerere, dacă justifică un interes determinat, legitim, personal, născut si actual, pentru a stabilit dacă o parte are interes în exercitarea acțiunii civile, instanța trebuind să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obține în ipoteza admiterii cererii. Aplicând la speță aceste prevederi, în acord cu opinia judecătorului fondului, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite în cauză condițiile de exercitare a acțiunii civile, întrucât nu există un act administrativ supus prezentului control de legalitate, care să fi fost vătămător din punctul de vedere al reclamantelor și nici nu există un răspuns nejustificat de soluționare în termen legal a unei cereri, așa încât, interesul, ca și condiție fundamentală a exercitării acțiunii civile, ce constă în folosul practic urmărit prin formularea acțiunii nu se regăsește în cazul reclamantelor, deoarece, acestea încearcă pe calea acțiunii în contencios să pună în executare o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată într-un litigiu de muncă, iar reclamantele nu au demonstrat dreptul vătămat, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004. Astfel, nepunerea în executare a unei hotărâri judecătorești prin care pârâții au fost obligați la recalcularea indemnizațiilor de încadrare, nu probează existența unei legături apte să fundamenteze un interes actual și direct în promovarea unei acțiuni în contencios administrativ prin care, din cauza nepunerii în executare a respectivei hotărâri, să se solicite emiterea de către pârâți a unui nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită la nivelul indemnizației de încadrare admisă prin respectiva hotărâre judecătorească. Conform art. 126 alin. (2) din Constituția României "Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", acest principiu de rang constituțional statuând, așadar, că partea trebuie să urmeze calea reglementată de legiuitor pentru valorificarea unui drept sau interes legitim. Așa fiind, din punct de vedere procedural, pe calea acțiunii în contencios administrativ, reclamantele nu pot să invoce în legătură cu executarea unei hotărâri judecătorești pronunțată într-un litigiu de muncă având ca obiect recalcularea indemnizațiilor de încadrare că nepunerea în executare a acesteia reprezintă un refuz nejustificat în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004. Sub acest aspect, instanța consideră că pentru punerea în executare a hotărârilor judecătorești, prevederile C. proc. civ. și ale Legii nr. 554/2004 (în cazul hotărârilor judecătorești în materia contenciosului administrativ) prevăd calea de urmat. Prin urmare, câtă vreme, nu suntem în prezența unui act administrativ și nici a unui refuz nejustificat de soluționare a unei cereri, nu sunt întrunite exigențele art. 1, art. 8 din Legea nr. 554/2004 pentru admiterea acțiunii. Din această perspectivă, susținerile reclamantelor întemeiate pe dispozițiile legale, jurisprudența națională și comunitară în materie de salarizare nu aplicabilitate în cauză, obiectul acțiunii cu care au învestit instanța nereprezentându-l salarizarea (indemnizația de încadrare). În raport cu obiectul prezentei cauze, instanța, nu a identificat nicio prevedere legală care să fie contrară concluziei că, punerea în executare a unei hotărâri judecătorești în materia salarizării (indemnizației de încadrare) se poate face doar conform prevederilor legale aplicabile materiei și nicio prevedere legală care să justifice obligarea la emiterea unui act administrativ care să aibă conținutul solicitat de reclamante. În ceea ce privește criticarea soluției instanței de fond dată excepției prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte constată că instanța de fond a soluționat, în temeiul art. 248 C. proc. civ., cu prioritate excepția lipsei calității procesual pasive invocate de pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș, urmată de analizarea cauzei din perspectiva obiectului acțiunii întemeiat pe dispozițiile art. 1 și 8 C. proc. civ., acțiunea reclamantelor fiind respinsă, în cauză nefiind pronunțată o soluție și pe excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel cum în mod eronat susțin recurentele. În aceste condiții, Înalta Curte constată că celelalte aspecte invocate de recurente prin cererea de recurs, astfel cum au fost reținute anterior, au fost supuse examinării în fața primei instanțe, fiind analizate corespunzător de către aceasta, astfel că prin invocarea de argumente similare în cuprinsul cererii de recurs nu se încearcă decât o efectuare a unei reaprecieri de către instanța de control judiciar, vizând temeinicia sentinței recurate, neconstituind veritabile critici de nelegalitate aduse hotărârii atacate. Or, instanța de recurs nu este îndreptățită a reanaliza probatoriul administrat, decât în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greșite de către instanța de fond a unor dispoziții legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor sau la forța probantă a unor asemenea mijloace administrate, aspecte care nu au fost invocate ca atare de recurentele-reclamante. În concluzie, Înalta Curte constată că argumentele expuse de recurentele-reclamante în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine reformarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză. 3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepția inadmisibilității căii de atac invocată de intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și va respinge recursul ca nefondat.