Decizia nr. 5459/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, au solicitat emiterea de către Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Procurorul General, a unui nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.10.2015 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT — O.U.G. nr. 27/2006).

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 134 din 16 iunie 2021, a admis în parte acțiunea în contencios administrativ formulată de către reclamanții L., K. și E., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a obligat pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea unui nou ordin de încadrare în favoarea reclamanților L., K. și E., în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.10.2015 și în continuare, și după intrarea in vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT — O.U.G. nr. 27/2006). De asemenea, a respins ca inadmisibilă, acțiunea în contencios administrativ formulată de către reclamanții A., B., C., D., F., G., H., I., J., M., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată. Prin încheierea nr. 22 din 30 iunie 2021 pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal a dispus îndreptarea, din oficiu, a erorii materiale strecurate în minuta sentinței nr. 134 pronunțată la 16 iunie 2021 de către secția de contencios administrativ și fiscal din cadrul Curții de Apel Alba Iulia în dosar nr. x/2020 în sensul că, în al treilea alineat al acesteia, se va menționa "Respinge ca inadmisibilă acțiunea în contencios administrativ formulată de către reclamanții A., B., C., D., F., G., H., I., J., M., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe langa Înalta Curte de Casație și Justiție", așa cum este corect, în loc de "Respinge ca nefondată acțiunea în contencios administrativ formulată de către reclamanții A., B., C., D., F., G., H., I., J., M., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție", așa cum greșit s-a indicat cu ocazia tehnoredactării minutei arătate.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței nr. 134 din 16 iunie 2021 și a încheierii nr. 22 din 30 iunie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2020, respectiv în dosarul nr. x/2020, recurentele-reclamante D. și A., recurentul-pârât Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au declarat recurs, iar recurenta-reclamantă G. a formulat recurs incident. 3.1. Reclamanta A., a formulat recurs împotriva sentinței nr. 134 din 16 iunie 2021 și a încheierii nr. 22 din 30 iunie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2020, respectiv în dosarul nr. x/2020, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv când prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității: Prima instanță trebuia să analizeze doar apărările invocate prin întâmpinare de către pârâtul Parchetul de pe lângă ICCJ, respectiv cele două excepții invocate de către acesta și anume prescripției dreptului de a obține executarea sentinței civile nr. 66 din 23.10.2008, pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2008, și excepția prescripției dreptului material la acțiune, pe care le-a respins ca neîntemeiate, ca urmare a reunirii acestora cu fondul litigiului și nu excepția inadmisibilității acțiunii ca urmare a lipsei procedurii prealabile. Consideră că prima instanță nu putea în mod legal analiza aspectul vizând lipsa procedurii prealabile, în ceea ce o privește pe recurentă, cu consecința respingerii acțiunii sale ca fiind inadmisibilă, încălcându-se grav regula de procedură stabilită la art. 193 alin. (2) C. proc. civ. precum și dispozițiile art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ., reprezentând astfel un motiv întemeiat pentru casarea hotărârii atacate ți trimiterea cauzei înspre rejudecare la prima instanță, rap. la art. 488 pct. 5 C. proc. civ. Al doilea aspect circumscris motivului de nelegalitate prevăzut art. 488 pct. 5 C. proc. civ. se concretizează în faptul că contrar celor reținute de către prima instanță recurenta a îndeplinit procedura prealabilă depunând o cerere prin care a solicitat pârâtului emiterea unui act administrativ (nou ordin de salarizare) conduită care a declanșat din partea celui din urmă un refuz nejustificat determinându-se astfel limitele acțiunii în contencios administrativ în condițiile edictate de art. 8 din Legea 554/2004. Pe cale de consecință recurenta a acționat în conformitate cu prevederile art. 7 din 3.2. Reclamanta D. a formulat recurs împotriva sentinței nr. 134/2021 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în data de 16 iunie 2021, în dosar nr. x/2020, criticând hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie. Contrar celor reținute de prima instanță, învederează faptul că la data de 3 septembrie 2020 a formulat cerere prin care a solicitat să se procedeze la calculul privind drepturile salariate și demararea procedurii de emitere a unui nou ordin de salarizare prin care să fie înlăturate diferențele existente între indemnizația lunară a subsemnatei și cele ale procurorilor de execuție din cadrul DNA și DIICOT, conform sentinței civile nr. 66/2008 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, decizia civila nr. 343/2010-R pronunțată de Curtea de Apel Oradea, încheierea din 29.01.2020 pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2008.l. și decizia civilă nr. H6/202O-R din 29.05.2020 pronunțată de Curtea de Apel Oradea. Așadar, nu exista motiv pentru respingerea ca inadmisibilă a acțiunii pe care a formulat-o împreună cu ceilalți reclamanți, înregistrată la data de 24 noiembrie 2020. 3.3. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat recurs împotriva sentinței nr. 134/2021 din 16.06.2021 și a încheierii nr. 22/2021 din 30.06.2021, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal pentru motivul prevăzut de art. 486 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În mod greșit instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului de a obține executarea sentinței civile nr. 66 din 23.10.2008, pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2008. Reclamanții nu au solicitat înăuntrul termenului de prescripție prevăzut de art. 706 alin. (1) C. proc. civ., stabilirea indemnizațiilor de încadrare în raport de drepturile acordate prin respectiva sentință. Termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea a început să curgă de la 23.10.2008 și s-a împlinit la 23.10.2011. Instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004. Contrar celor reținute, refuzul exprimat prin adresa emisă de secția de resurse umane și documentare din cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, comunicată reclamanților la 31.08.2020, este justificat Totodată, prima instanță a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 2, art. 3 alin. (1) și art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006, precum și pct. 13 -14 de la lit. A) din anexa la această ordonanță, art. 1 alin, 1, ort. 12 alin. (1) si 3 și art. 30 alin. (1) si 5 din Legea nr. 330/2009, art. 10 alin. (1) și (2) și art. 11 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, art. 1 alin. (1) și (2) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 2 și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 19/2012, art. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 1 din O.U.G. nr. 103/2013, art. 1 alin. (5) 1 din O.U.G. nr. 83/2014, art. 1 alin. (1) și art. 3 1 alin. (1) 1 -1 4 din O.U.G. nr. 57/2015, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 9/2017, art. 12 fi art. 38 din Legea nr. 153/2017, ale Legii nr. 71/2015, ale O.UG. nr. 20/2016, ale Deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 23/2016 și nr. 36/2018, precum fi ale Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, prin raportare la considerentele și dispozitivul sentinței civile nr. 66 din 23.10.2008 a Curții de Apel Oradea. Sentința civilă nr. 66 din 23.102008 a fost pronunțată într-un litigiu de muncă și nu instituie în sarcina Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție obligația de a emite un ordin de salarizare. În speță sunt aplicabile, mutatis mutandis, considerentele Deciziei nr. 13 din 13.06.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 763 din 29.09.2016. 3.

Reclamanta G., a formulat recurs incident, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) lit 5 C. proc. civ., respectiv când prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității: Prima instanță în mod greșit a ignorat dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 precum și faptul că prin acțiunea introductivă de instanță, recurenta nu a contestat ordinele de salarizare emise de pârât, astfel că obiectul petitului nu îl reprezintă o contestație împotriva ordinelor de salarizare, ci obligarea acestuia de a emite un asemenea ordin, pentru flecare în parte, motiv pentru care nu sunt incidente nici dispozițiile art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010 și art. 7 din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017. Având în vedere soluția pronunțată, prin sentința atacată, prima instanță trebuia să analizeze doar apărările invocate prin întâmpinare de către pârâtul Parchetul de pe lângă ICCJ, respectiv cele două excepții invocate de către acesta și anume: - prescripția dreptului de a obține executarea sentinței civile nr. 66 din 23.10.2008, pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2008, respectiv prescripția dreptului material la acțiune, pe care le-a respins ca neîntemeiate ca urmare a reunirii acestora cu fondul litigiului. 3. Apărările formulate în cauză Atât reclamantele, cât și pârâtul au formulat întâmpinări față de recursul/recursurile părții/părților cu interese contrare, reluând, în cea mai mare parte, susținerile care au făcut obiectul memoriilor de motivare a căii de atac ori pe cele susținute în primul grad de jurisdicție, astfel că nu se impune reluarea conținutului acestor apărări. Prin întâmpinarea depusă în prezentul grad de jurisdicție, reclamanta G. prin intermediul întâmpinării solicită respingerea ca neîntemeiat a recursului principal formulat de către Parchetul de pe lângă ICCJ și arătă că își însușește recursurile principale formulate de către recurentele A. si D. și că solicită admiterea acestora astfel cum au fost motivate. 4. Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a apărărilor expuse în întâmpinări, Înalta Curte apreciază că recursurile declarate de recurentele-reclamante A. și D. și recursul incident declarat de recurenta-reclamantă G. sunt fondate, iar recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Având în vedere că recurentele-reclamante au dezvoltat critici similare, Înalta Curte le va analiza prin considerente comune. Prin sentința recurată a fost admisă în parte acțiunea în contencios administrativ de către reclamanții L., K. și E., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a fost obligat pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea unui nou ordin de încadrare în favoarea acestor reclamanți, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.10.2015 și în continuare și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006). Prin aceeași sentință a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea în contencios administrativ formulată de către ceilalți reclamanți, inclusiv de către recurentele-reclamante din prezenta cale de atac, reținând lipsa plângerii prealabile. Înalta Curte nu împărtășește soluția pronunțată de instanța de fond, motiv pentru care va casa hotărârea și va trimite cauza spre rejudecare, constatând că, în cauză, nu era necesar ca, anterior sesizării instanței, să fie îndeplinită procedura prealabilă. Înalta Curte are în vedere Decizia nr. 22 din 14 septembrie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție- Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii prin care s-a reținut că: "În litigiile de funcție publică vizând obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, precum și atunci când angajatorul nu a emis un act administrativ ori actul respectiv nu a fost comunicat funcționarului public, acesta se poate adresa direct instanței de contencios administrativ, fără a fi necesar ca anterior sesizării instanței să fi solicitat angajatorului acordarea acelorași drepturi." Pentru a pronunța această decizie, instanța supremă a avut în vedere următoarele: "63. Așadar, în acord cu cele reținute de Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 10 din 16 aprilie 2018, se constată că în toate aceste litigii refuzul autorității publice, angajator, nu se înfățișează ca obiect al acțiunii judiciare, în sensul art. 8 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 554/2004, ci are valoarea de cauză a acțiunii. 64. Odată stabilită această caracteristică a litigiilor în cadrul cărora s-a ridicat problema de drept supusă dezlegării, apare evident că cea de-a doua orientare jurisprudențială, în care excepțiile de inadmisibilitate a acțiunilor au fost respinse, relevă o respectare strictă a limitelor învestirii instanței din perspectiva obiectului cererii de chemare în judecată, fiind susținută, totodată, de argumente de interpretare logică și sistematică a legii. 65. Astfel, așa cum s-a arătat deja, reglementând regimul general al raporturilor juridice dintre funcționarii publici și stat sau administrația publică locală, denumite raporturi de serviciu, art. 109 din Legea nr. 188/1999 prevede că sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului toate cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe. 66. Această normă are în vedere aspectele ce particularizează raportul de serviciu al funcționarului public față de raportul de muncă al salariatului, faptul că funcționarul public este purtător al puterii publice, pe care o exercită în limitele funcției sale, textul legal având ca obiect de reglementare exclusiv aspectul competenței materiale procesuale de soluționare a litigiilor rezultate din raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, fără să facă trimitere la procedura și termenele prevăzute de Legea nr. 554/2004. 67. Atunci când a dorit să facă o asemenea trimitere în cadrul Legii nr. 188/1999, legiuitorul a concretizat-o printr-o normă expresă edictată în acest scop, ca în cazul prevederilor art. 106 alin. (1), care arătau că, în situația în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcționarul public le consideră netemeinice sau nelegale, acesta poate cere instanței de contencios administrativ anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, în condițiile și termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. 68. Așa cum s-a arătat însă problema de drept care formează obiectul recursului în interesul legii supus soluționării, în cauza de față, nu vizează acțiuni îndreptate împotriva unor acte administrative emise în derularea raporturilor de serviciu, ci acțiuni directe, prin care funcționarii publici solicită obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate prin actele administrative de stabilire a salariilor de bază, precum și la plata retroactivă a unor diferențe salariale nerecunoscute de angajator. 69. Din această perspectivă prezintă importanță prevederile art. 117 din Legea nr. 188/1999, care dispun completarea acestei legi cu prevederile legislației muncii, precum și vocația Codului muncii, consfințită de art. 1 alin. (2) și art. 278 alin. (2) din cod, de a constitui dreptul comun aplicabil tuturor raporturilor de muncă, inclusiv celor neîntemeiate pe un contract individual de muncă, reglementate în legi speciale, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective. 70. Relevantă este, de asemenea, și definiția pe care art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 o dă conflictelor individuale de muncă, categorie în care include și conflictele de muncă ce au ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații care decurg din raporturile de serviciu ale funcționarilor publici în legătură cu plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de părți prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor stabilite prin raportul de serviciu. 71. Or, se observă, pe de o parte, că Legea nr. 188/1999 nu conține dispoziții speciale, derogatorii de la prevederile Codului muncii și Legea nr. 62/2011 sub aspectul condițiilor și termenelor în care funcționarii publici pot sesiza cu acțiuni directe instanțele de contencios administrativ pentru a obține obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale și că, pe de altă parte, completarea, în această privință, cu dispozițiile art. 171 alin. (1) și art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, care prevăd posibilitatea formulării acțiunilor directe într-un termen de prescripție de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor juridice de muncă ale funcționarilor publici.". Astfel fiind, Înalta Curte constată că în cauză nu era necesar ca anterior sesizării instanței să fie parcursă procedura prealabilă, deoarece acțiunea nu este îndreptată împotriva unui act administrativ emis în derularea raporturilor de muncă, ci vizează obligarea angajatorului la emiterea unui nou ordin de încadrare prin care să li se acorde reclamanților plata unor drepturi salariale neacordate. Prin urmare, motivul de casare astfel reținut face inutilă analizarea celorlalte motive de recurs, însă, cu ocazia rejudecării, instanța de fond va analiza toate susținerile și apărările părților, precum și motivele de recurs invocate și neanalizate de instanța de recurs. În concluzie, Înalta Curte va admite recursurile declarate de recurentele-reclamante A. și D. și recursul incident declarat de recurenta-reclamantă G., va casa, în parte, sentința recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiași instanțe, doar în ceea ce le privește pe aceste reclamante, menținând celelalte dispoziții ale sentinței recurate. În ceea ce privește recursul formulat de recurentul-pârât Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Referitor la prescripția dreptului de a obține executarea sentinței civile nr. 66 din 23.10.2008, pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2008, Înalta Curte constată că în speță nu se solicită executarea acestei sentințe în sensul acordării efective a unor sume de bani cu titlu de diferențe salariale, ci doar emiterea unui act administrativ privind indemnizația de încadrare care să conțină un alt coeficient de multiplicare, respectiv pe cel de 19,000. Prescripția dreptului de a obține executarea sentinței civile nr. 66 din 23.10.2008 poate fi dezbătută doar în cazul în care reclamanții pun în executare titlul executoriu respectiv, ceea ce nu este cazul în prezentul litigiu, care nu are ca obiect executarea sentinței civile nr. 66 din 23.10.2008. Contrar susținerilor recurentului-pârât, Înalta Curte apreciază că, în speță nu sunt aplicabile considerentele Deciziei nr. 13 din 13.06.2016 pronunțate în procedura recursului în interesul legii, deoarece în acest litigiu nu este vorba despre obligarea pârâtului la calcularea și plata drepturilor salariale. Aceste susțineri ale recurentului-pârât nu pot fi reținute, întrucât obiectul procesului nu constă în stabilirea din nou a drepturilor salariale ale reclamanților prin raportare la coeficientul de multiplicare 19.000, aferent gradului profesional corespunzător Parchetului de lângă Înalta Curte de Casație si Justiție. Înalta Curte constată că, reclamanții au obținut recunoașterea diferențelor salariale existente în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT, ceea ce contravine autorității de lucru judecat reglementate de art. 430 C. proc. civ. instanța nu mai poate repune în discuție și nu mai poate hotărî asupra unei chestiuni tranșate deja printr-o hotărâre anterioară. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile formulate de recurent sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de recurentele-reclamante A. și D. și recursul incident declarat de recurenta-reclamantă G., va casa, în parte, sentința recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiași instanțe, doar în ceea ce le privește pe aceste reclamante, menținând celelalte dispoziții ale sentinței recurate și va respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca nefondat.