ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 68/2025

Ședința publică din data de 16 ianuarie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 31.12.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Cluj, a solicitat:

- obligarea pârâtului Ministerul Justiției să emită un nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 12.11.2009 și în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor Direcția Națională Anticorupție (D.N.A.) și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată si Terorism (D.I.I.C.O.T.); obligarea ambilor pârâți să ia măsurile ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale și plata către reclamant a diferenței dintre veniturile efectiv plătite și cele recalculate conform prezentei hotărâri, creanță ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală, de la scadență până la plata efectivă.

Pârâta Curtea de Apel Cluj a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, motivată din perspectiva faptului că reclamatul nu a contestat conform procedurii reglementate de art. 7 alin. (1) din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017 ordinele de stabilire a drepturilor salariale și excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Pârâtul Ministerul Justiției a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, motivată din perspectiva împrejurării că acțiunea formulată de reclamant nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 7 alin. (1) din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017, excepția lipsei calității sale procesuale pasive cu privire la capătul de cerere având ca obiect plata drepturilor salariale, în argumentarea căreia s-a arătat că obligația de plată nu este în sarcina ordonatorului principal de credite, ci a celui secundat sau terțiar, în funcție de nivelul instanței angajatoare, și excepția prescripției dreptului material la acțiuni, în dezvoltarea căreia a susținut că la data sesizării instanței de judecată era împlinit termenul de 3 ani prevăzut de lege pentru valorificarea unui drept de creanță, decizia prin care s-a dispus lămurit dispozitivului sentinței civile nr. 59/18.01.2008, neputând avea vreo semnificație în acest plan.

Prin încheierea din data de 19.05.2021, Curtea de apel a respins excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției.

Prin sentința civilă nr. 1048 din 6 iunie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-au hotărât următoarele:

- s-a respins excepția inadmisibilității ca neîntemeiată;

- s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Curții de Apel Cluj, ca neîntemeiată;

- a fost calificată excepția prescripției ca fiind o apărare de fond în cadrul litigiului de contencios administrativ;

- s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Cluj;

- a fost obligat Ministerul Justiției să emită un nou ordin de salarizare prin care să stabilească indemnizația de încadrare a reclamantului, începând cu data de 09.12.2017, cu luarea în considerare a unui coeficient de multiplicare de 19,000;

- a fost obligată pârâta Curtea de Apel Cluj la plata către reclamant a drepturilor salariale constând în diferența dintre indemnizația ce trebuia acordată conform prezentei hotărâri și cea efectiv încasată, începând cu data de 09.12.2017 până la momentul pronunțării prezentei hotărâri, urmând ca această indemnizație să fie acordată și pe viitor, actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală, începând cu data nașterii dreptului material și până la plata efectivă,

- s-a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1048 din 6 iunie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâta Curtea de Apel Cluj și pârâtul Ministerului Justiției, în drepturile și obligațiile procesuale căruia s-a subrogat ulterior Înalta Curte de Casație și Justiție, pârâtul formulând recurs și împotriva încheierii din 19 mai 2021.

3.1 Recurenta-pârâta Curtea de Apel Cluj, prin cererea de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului și schimbarea sentinței menționate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Curții de Apel Cluj raportat la petitul privind plata drepturilor pretinse.

Astfel, a arătat că, pentru a motiva respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Curții de Apel Cluj raportat la petitul privind plata drepturilor pretinse, instanța a reținut: "Cât privește al doilea argument invocat în susținerea acestei excepții, Curtea punctează că, deși este real că pârâta are calitatea de ordonator secundar de credite, nu se poate ignora faptul că aceasta este poziționat în prima parte a lanțului decizional hotărârii de a achita drepturile salariate cuvenite reclamantului", în opinia sa, această reținere contravenind prevederilor legale.

A invocat recurenta prevederile art. 44 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 și, ulterior, art. 49 alin. (1) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, conform cărora: "Președinții curților de apel au calitatea de ordonator secundar de credite, iar președinții tribunalelor au calitatea de ordonator terțiar de credite.", împrejurare în raport de care Tribunalul Maramureș (președintele acestuia fiind ordonator terțiar de credite) este instituția care făcea plata drepturilor reclamantei astfel că, în mod direct, Curtea de Apel Cluj nu poate fi obligată la plata față de reclamantă a unor drepturi salariale. Totodată, raportul obligațional care are ca obiect plata drepturilor salariale este stabilit între creditor și Tribunalul Maramureș.

În același sens, a invocat decizia nr. 13 din 13.06.2016 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție - completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, prin s-a reținut că legitimarea procesuală pasivă revine doar autorității publice/instituției cu personalitate juridică cu care funcționarul public/angajatul cu contract individual de muncă se află în raporturi de serviciu/de muncă, întrucât acesteia îi aparține prerogativa stabilirii și acordării drepturilor salariale, în speță Tribunalului Maramureș.

De asemenea, recurenta a susținut că o eventuală obligație de plată a acestor diferențe salariale în sarcina Curții de Apel Cluj nu ar putea fi pusă în executare, sumele destinate plății drepturilor salariale fiind alocate de către Ministerul Justiției distinct pe ordonatori de credite, adică separat pentru Curtea de apel - ca instanța de sine stătătoare - și distinct pentru fiecare din tribunalele aflate în raza sa de competență. Totodată, prin prisma acestor prevederi, o eventuală obligație de plată a acestor diferențe bănești în sarcina Curții de Apel Cluj nu ar putea fi pusă în executare, dat fiind faptul că excedează atribuțiilor acestei pârâte.

Instituirea în sarcina Curții de Apel Cluj a obligației de plată pentru personalul altei instanțe, în speță Tribunalul, încalcă și prevederile Legii nr. 500 din 11 iulie 2002 privind finanțele publice, cu privire la acest aspect, făcând trimitere la dispozițiile art. 2 pct. 13 cu privire la definirea compartimentului financiar-contabil precum și art. 68 alin. (1) și (4) din Regulamentul din 22 decembrie 2022 de ordine interioară al instanțelor judecătorești cu privire la Departamentul economico-financiar și administrativ și atribuțiile acestuia, concluzionând că în baza acestor prevederi legale Curtea de Apel Cluj nu are competențe în a solicita și a asigura fonduri, din buget propriu, pentru un alt ordonator de credite, respectiv pentru Tribunalul Maramureș.

3.2 Recurentul-pârât Ministerul Justiției în drepturile și obligațiile procesuale căruia s-a subrogat Înalta Curte de Casație și Justiție, prin cererea de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului și casarea hotărârilor recurate și, în rejudecare, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și subrogarea legală a Înaltei Curți de Casație și Justiție în drepturile ministerului, admiterea excepției inadmisibilității cererii pentru neparcurgerea procedurii prealabile și, pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În ceea ce privește participarea ministerului în proces, recurentul a solicitat ca instanța de control judiciar să ia în considerare prevederile art. 142, 148 si 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară. A arătat că legiuitorul a prevăzut în mod expres subrogarea Înaltei Curți de Casație și Justiției în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției, respectiv inclusiv cele procesuale, cu privire la litigiile aflate încă pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de starea pricinii, fără distincție, cât și în drepturile și obligațiile care decurg din hotărâri judecătorești, pronunțate în litigii finalizate la acest moment, respectiv din alte titluri executorii, cu privire la acest aspect invocând și dispozițile art. 38 din C. proc. civ. cu privire la transmitera calității de parte în proces.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, recurentul a susținut că pentru a respinge această excepție instanța de fond a reținut că obiectul cauzei îl constituie refuzul nejustificat al pârâtului Ministerul Justiției de a emite un act administrativ, iar nu legalitatea unor acte administrative.

În opinia sa, solicitarea reclamantului nu poate fi considerată plângere prealabilă în sensul dispozițiilor legale invocate anterior, întrucât prin adresa respectivă nu se critică modul de stabilire a indemnizației printr-un ordin al ministrului justiției, ci se solicită emiterea unui ordin de salarizare raportat la sentința civilă nr. 59/18.01.2008 pronunțată de Tribunalul Maramureș, prin care pârâții au fost obligați la plata unor diferențe salariale.

Prin urmare, având în vedere că reclamantul a învestit instanța cu o cerere având ca obiect emiterea unui nou ordin de salarizare, însă fără a fi contestat în concret un anumit act administrativ de stabilire a indemnizației de încadrare și a da instanței competente posibilitatea analizei legalității respectivului act administrativ, se impune admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată.

Pe fondul cauzei, recurentul a susținut că hotărârea este netemeinică și nelegală.

Astfel, prima instanță a admis acțiunea motivat de faptul că reclamantul este în posesia sentinței civile nr. 59/18.01.2008 pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. x/2007, definitivă, astfel cum a fost lămurită prin Decizia nr. 44/R/2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2020, prin care s-a recunoscut cu autoritate de lucru judecat îndreptățirea reclamantului la recalcularea și plata diferențelor salariale cu luarea în considerare a coeficientului DNA, DIICOT.

După cum se observă din dispozitivul titlurilor executorii mai sus menționate, instanțele nu au dispus obligarea Ministerului Justiției la reîncadrarea reclamanților și emiterea vreunui ordin de salarizare, ci doar obligarea pârâților la plata diferentelor de drepturi salariale.

Litigiul a fost unul de dreptul muncii, având ca obiect constatarea stării de discriminare și plata diferențelor salariale, hotărârile executându-se de către instanțele angajatoare, care au atribuții cu privire la operațiunile de recalculare și plată a diferențelor de drepturi salariale.

Totodată, a arătat recurentul că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, pentru indemnizațiile care au ajuns la maximul prevăzut de această lege, recalcularea și plata diferențelor nu se poate face peste acest maxim.

În acest sens sunt și Deciziile nr. 3 și nr. 4 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a reținut, în esență, că natura juridică a diferențelor de drepturi rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată si Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, pronunțate în litigii de dreptul muncii, este așadar aceea de despăgubiri, iar nicidecum aceea de drepturi salariale stabilite pe cale jurisprudențială.

Prin urmare, astfel cum arată și Înalta Curte în aceste decizii, diferențele salariale acordate reclamantului prin hotărâri judecătorești au natura juridică a unor despăgubiri, urmând a fi achitate de către instanțele angajatoare.

Legea-cadru nr. 153/2017 dispune în art. 1 alin. (3) că "începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezenta lege."

Totodată, potrivit art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017: "în situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022."

Astfel, potrivit dispozițiilor legale mai sus citate, în nicio situație nu ar putea fi depășite salariile de bază stabilite potrivit Legii - cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, acesta fiind nivelul maxim pe care îl pot atinge drepturile salariale îl pot atinge potrivit legii, aspect reținut și de către ICCJ în Decizia RIL nr. 4/2024.

După intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, cuantumul drepturilor salariale se stabilește în funcție de coordonatele carierei profesionale a reclamantului (grad, vechime în munca și în funcție), iar nu ale unui procuror cu grad de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât cele două sentințe nu au atribuit grade profesionale noi, care să conducă la încadrarea pe alte coordonate ale acestora, ci au acordat drepturi salariale, intervenind, fiecare, asupra unui element de calcul, însă de la data atingerii nivelului maxim nu mai au relevanță nici coeficientul de multiplicare și nici valoarea de referință sectorială (VRS), reglementate de actele normative anterioare.

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute, nefiind susceptibilă de criticile formulate.

În ceea ce privește recursul formulat de Curtea de Apel Cluj, a apreciat că aceasta are calitate procesuală pasivă decurgând tocmai din calitatea sa de ordonator secundar de credite. Lanțul ordonatorilor de credite nu poate fi "sărit", pur și simplu. Înalta Curte de Casație și Justiție este ordonator principal (deși nu este angajat al acestei instituții), curtea de apel este ordonator secundar și tribunalul este ordonator țerțiar. Susținerile Curții de Apel Cluj contravin logicii prevederilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 304/2022. În discuție nu intră existența unui raport de muncă după cum alegă recurenta, ci pur și simplu regulile legiferate în materia finanțelor publice care determină obligația ordonatorului de a solicita și aloca fondurile după regulile ordonării bugetare, obligație care nu poate fi statuată și executată decât în condițiile înprocesării instituțiilor ordonatoare.

Vizând recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, a solicitat respingerea acestuia, atât cu privire la hotărârea de fond cât și cu privire la încheiere din 19.05.2021, fundamentat de excepțiile procesuale.

În opinia sa, eventuala înprocesare a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu determină o repunere a acestei instituții în termenul și dreptul de a formula cale de atac, mai cu seamă în situația data în care ÎCCJ cunoștea atât hotărârea de fond cât si recursul declarant de Ministerul Justiției de vreme ce a formulat note de ședință în susținerea recursului Ministerului Justiției. Subrogația legală nu presupune o înprocesare automata dând doar dreptul și obligația subrogatului de a prelua drepturile și obligațiile persoanei subrogate în speță a instanței supreme.

A invocat intimatul excepția lipsei calității procesuale active a instituției în promovarea recursului de vreme ce la momentul comunicării hotărârii erau în vigoare prevederile art. 142 alin. (6) din Legea 304/2022 vizând transmiterea calității procesuale pasive către ICCJ. Lipsa de comunicare a instituțiilor în speță MJ și ICCJ nu poate avea consecințe asupra cauzei sale. Calea de atac a recursului se formulează de către partea interesată care justifică calitate procesuală ori la momentul formulării căii de atac a recursului Ministerul Justiției nu mai justifica calitate procesuală, după cum singur alegă în recursul declarat, prin raportare la art. 458 C. proc. civ.

De asemenea, intimatul a invocat excepția inadmisibuilității recursului în condițiile în care a fost formulat de o entitate juridică străină de cauză și interes potrivit celor mai sus alegate.

A solicitat respingerea ca inadmisibilă și tardiv invocată a excepției inadmisibilității ridicată de Ministerul Justiției, în condițiile în care excepția a fost ridicată de Ministerul Justiției abia cu prilejul recursului formulat. Procedural, sub aspectul termenului de invocare, la fond excepția inadmisibilității a fost ridicată doar de pârâta Curtea de Apel Cluj, excepție asupra căreia instanța de fond s-a și pronunțat. Excepția inadmisibilității urmare unei pretinse lipse a procedurii prealabile, ridicată abia în considerentele recursului formulat este inadmisibilă și nefondată de vreme ce a parcurs procedura prealabilă lucru dovedit cu adresa de răspuns în cadrul procedurtii comunicată de Minister sub nr. x/2020 atașată în probațiune.

Pe fond, intimatul a susținut că prin aplicarea deciziilor nr. 3/2024 și nr. 4/2024 ale Completului pentru soluționarea recursurilor în interesul legii a majorărilor salariate stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești, de la calculul nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare, se afectează principiile fundamentale prevăzute de textele art. 124 și art. 126 din Constituție, precum și principiul fundamental al separației și echilibrului puterilor statului - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale, principiu consacrat de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, deoarece, prin cele două decizii criticate, pronunțate de Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii s-a consacrat nerecunoașterea hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de puterea judecătorească.

Tocmai imposibilitatea valorificării la pensie a contribuției CAS reținute în baza drepturilor echivalent DNA/DIICOT, eșalonate sau executate silit, a determinat promovarea acțiunii din prezentul dosar, pe lângă dispozițiile hotărârii de fond, sau mai precis în executarea ei, impunându-se emiterea unui act administrativ de confirmare a dreptului statuat.

Cu privire la notele de ședință depuse la dosar de Înalta Curte de Casație și Justiție, a solicitat înlăturarea acestora ca neavând legătură cu cauza, pe de o parte Înalta Curte nu a formulat procedural un recurs adiacent căruia să-i formuleze note de ședință, iar pe de altă parte recursul formulat de Ministerul Justiției este inadmisibil, făcut de o entitate juridică fără calitate procesuală și interes în promovarea căii de atac.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea dosarului de recurs la data de 16 ianuarie 2025, în ședință publică, cu citarea părților.

Prin notele scrise depuse la dosar, Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat ca, la pronunțarea asupra cererii de recurs, să se respingă apărările intimatului exprimate prin întâmpinarea de la dosar.

În esență, a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, ceea ce înseamnă că, de la acest moment, în soluționarea cauzelor care ridică problema de drept rezolvată prin decizia în interesul legii, instanțele trebuie să țină seama de dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta fiind aplicabilă atât cauzelor pendinte (nedefinitive) cât și celor care se introduc ulterior pe rolul instanțelor. Înalta Curte, prin nenumăratele decizii pronunțate, a arătat că rolul și funcția recursului în interesul legii sunt acelea de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii în privința acelor probleme de drept ce au primit o dezlegare diferită prin hotărâri judecătorești definitive, iar nu de a uniformiza curente de opinie, fie ele și aparținând colectivelor de judecători de la nivelul diferitelor instanțe.

Atât timp cât prin Deciziile RIL nr. 3 și 4/11.03.2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție s-au tranșat chestiuni care au legătură cu prezenta cauză (obiectul cererii de chemare în judecată constând tocmai în obligare la emiterea unui ordin cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000), deși acestea nu erau lămurite la momentul pronunțării sentinței de fond acestea pot fi avute în vedere de instanța de recurs (tocmai în considerarea faptului că nu există autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești definitive) care are posibilitatea de a pronunța o hotărâre cu luarea în considerare a acestor decizii ca urmare a admiterii recursului și reanalizării cererii de chemare în judecată.

Intimatul-reclamant depus la dosar note scrise, în cuprinsul cărora a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 coroborate cu prevederile art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

De asemenea, intimatul a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curți în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarelor chestiuni de drept: dacă în baza de calcul a pensiei de serviciu cuatificată procentual de art. 211 alin. (1) din Legea 303/2022 coroborate cu prevederile art. 211 și 213 din Legea 303/2004 aprobate prin H.G. nr. 1275/2005 și art. 3 alin. (3) și art. 20 din normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1275/2005 amintită, intră și drepturile salariale sau de natura salarială decurgând din hotărâri judecătorești definitive prin care s-a statuat illo tempore (anterior pronunțării Deciziei ICCJ nr. 3/2024), că respectivul drept, în speță diferențele lunare de drepturi salariale dintre indemnizațiile procurorilor de la DNA-DIICOT, incluse prin hotărâri definitive în indemnizația de bază lunară de încadrare, apreciate ca fiind drepturi salariale, pentru care au fost calculate și reținute la sursă contribuțiile sociale, respectiv care trebuiau plătite și au fost deduse din executările derulate și, respectiv, dacă drepturile mai sus amintite statuate illo tempore prin hotărâri definitive pot fi afectate de Deciziile Inaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3/2024 și nr. 4/2024, în sensul retroactivării interpretării Curții și practic golirii de conținut a hotărârii judecătorești definitive.

La termenul de judecată din data de 16 ianuarie 2025, Înalta Curte a constatat că, în raport de dispozițiile art. 142 alin. (6) din Legea 304/2022, Înalta Curte de Casație și Justiție se subrogă în drepturile și obligațiile Ministerului Justiției. În raport de această împrejurare, de faptul că sentința recurată a fost pronunțată anterior momentului la care au intrat în vigoare dispozițiile legale menționate, iar comunicarea a fost efectuată, raportat la momentul pronunțării hotărârii, către Ministerul Justiției, precum și în raport de faptul că excepțiile lipsei calității procesuale active, lipsei de interes în promovarea căii de atac și inadmsibilității recursului, invocate de către reclamant, privesc aspecte legate de subrogarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, a respins excepțiile invocate de către intimatul-reclamant.

Prin încheierea din data de 16 ianuarie 2025 pronunțată în dosarul asociat nr. x/2020, s-a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de intimatul-reclamant A. și a fost sesizată Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 coroborate cu prevederile art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, în interpretarea dată prin Deciziile nr. 3/20024 și 4/20025 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

La aceeași dată, în ceea ce privește cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a constatat că cererea este inadmisibilă, având în vedere că nu sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2024, întrucât, prin cele două întrebări, nu se invocă existența unei chestiuni de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a prezentei cauze, în raport de obiectul acesteia, respectiv cererea de chemare în judecată prin care se solicită obligarea la emiterea unui ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 și plata diferențelor salariale corespunzătoare. În raport de conținutul celor două întrebări, constatând că nu se pune în discuție existența unei chestiuni de care să depindă soluționarea cauzei, a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

II. Soluția și considerentele instanței de recurs

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată următoarele:

Prin sentința nr. 59/18.01.2008 a Tribunalul Maramureș, definitivă prin Decizia nr. 1311/R/2009, Ministerul Justiției, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Maramureș și Ministerul Finanțelor au fost obligați: să calculeze și să plătească reclamanților, printre care și reclamantul din prezenta cauză A., drepturile reprezentând diferențele salariale dintre indemnizația pe care o primesc și cele ale procurorilor de la D.N.A. și D.I.I.C.O.T., începând cu luna aprilie 2006 și până la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești, precum și pentru viitor, actualizate la data plății efective; să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă; să aloce fondurile necesare plății sumelor neîncasate.

Prin încheierea din 03.07.2020 a Tribunalului Maramureș, s-a respins cererea de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 59/18.01.2008 (formulată de o parte dintre reclamanți, însă nu și de reclamantul din prezenta cauză A.), soluția fiind schimbată prin Decizia nr. 44/R/2020, dispunându-se lămurirea dispozitivului în sensul că diferențele de drepturi salariale dintre indemnizația procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. și cele ale reclamantului "recunoscute și stabilite prin sentința menționată sunt și rămân incluse în indemnizația de bază lunară de încadrare, fiind datorate și pentru viitor, începând cu data acordării lor și până la încetarea stării de discriminare."

La data de 09.11.2020, reclamantul A. a adresat Ministerului Justiției o cerere prin care a solicitat emiterea unui nou ordin de încadrare, începând cu data de 12.11.2009 și în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19.000, stabilit în anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A)/pct. 13 (aferent salarizării D.N.A. și D.I.I.C.O.T.).

Cererea a fost soluționată prin adresa nr. x/2020, în sensul respingerii, în motivarea actului reținându-se că, prin sentința civilă nr. 59/18.01.2008, instanța nu a stabilit în sarcina Ministerului Justiției obligația de a emite ordine de salarizare a reclamanților.

În acest context factual, împotriva acestui refuz, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Cluj, a formulat cerere de chemare în judecată, solicitând cenzurarea acestuia, cu consecința emiterii unui nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 12.11.2009 și în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T.), urmând ca pârâții să fie obligați și la plata sumelor de bani aferente.

Prin sentința recurată: s-a respins excepția inadmisibilității ca neîntemeiată; s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Curții de Apel Cluj, ca neîntemeiată; a fost calificată excepția prescripției ca fiind o apărare de fond în cadrul litigiului de contencios administrativ; s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Cluj; a fost obligat Ministerul Justiției să emită un nou ordin de salarizare prin care să stabilească indemnizația de încadrare a reclamantului, începând cu data de 09.12.2017, cu luarea în considerare a unui coeficient de multiplicare de 19,000; a fost obligată pârâta Curtea de Apel Cluj la plata către reclamant a drepturilor salariale constând în diferența dintre indemnizația ce trebuia acordată conform prezentei hotărâri și cea efectiv încasată, începând cu data de 09.12.2017 până la momentul pronunțării prezentei hotărâri, urmând ca această indemnizație să fie acordată și pe viitor, actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală, începând cu data nașterii dreptului material și până la plata efectivă, pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Cluj formulând cereri de recurs. Prin încheierea din data de 19.05.2021, Curtea de apel a respins excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Cluj.

La termenul de judecată din data de 16 ianuarie 2025, Înalta Curte a constatat că, în raport de dispozițiile art. 142 alin. (6) din Legea 304/2022, Înalta Curte de Casație și Justiție se subrogă în drepturile și obligațiile Ministerului Justiției.

2.1 Recursul formulat de pârâta Curtea de Apel Cluj

Înalta Curte constată că sunt fondate susținerile recurentei-pârâte cu privire la greșita soluționare de către prima instanță a excepției lipsei calității sale procesuale pasive.

Astfel, instanța de control judiciar constată că sentința recurată a fost dată cu greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale privind calitatea procesuală pasivă, constatând incidența în cauză a motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Se reține că potrivit dispozițiilor art. 29 din C. proc. civ., "Acțiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecția dreptului subiectiv pretins de către una dintre părți sau a unei alte situații juridice, precum și pentru asigurarea apărării părților în proces."

Conform art. 32 C. proc. civ.: "(1) Orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia: a) are capacitate procesuală, în condițiile legii; b) are calitate procesuală; c) formulează o pretenție; d) justifică un interes."

Dispozițiile art. 36 C. proc. civ. reglementează calitatea procesuală ca fiind dată de identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății, sancțiunea încălcării acestei condiții fiind respingerea cererii ca fiind formulată de sau împotriva unei persoane fără calitate, potrivit art. 40 alin. (1) C. proc. civ.

Calitatea procesuală presupune, așadar, existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuala activă) și, pe de altă parte, între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic (calitate procesuala pasivă). Reclamantul, fiind cel care pornește acțiunea, trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cât și calitatea procesuală pasivă a persoanei pe care a chemat-o în judecată.

Excepția lipsei calității procesuale pasive este deci o excepție de fond, absolută și peremptorie.

Înalta Curte constată că obiectul prezentei cereri de chemare în judecată privește și solicitarea reclamantului de obligare a ambilor pârâți să ia măsurile ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale și plata către reclamant a diferenței dintre veniturile efectiv plătite și cele recalculate, creanță ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală, de la scadență până la plata efectivă.

Prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Cluj, reținând următoarele: "în referire la primul aspect pe care se fundamentează excepția, respectiv lipsa atribuțiilor în stabilirea drepturilor salariale cuvenite magistraților, Curtea constată că acest capăt de cerere a fost formulat doar în contradictoriu cu Ministerul Justiției, nu și în raport cu pârâta Curtea de Apel Cluj. Cât privește al doilea argument invocat în susținerea acestei excepții, Curtea punctează că, deși este real că pârâta are calitatea de ordonator secundar de credite, nu se poate ignora faptul că acesta este poziționat în prima parte a lanțului decizional hotărârii de a achita drepturile salariale cuvenite reclamantului."

Contrar acestei interpretări, astfel cum s-a reținut anterior, justificarea calității procesuale pasive presupune existența unei identități între titularul obligației subiective și persoana chemată în judecată, calitatea procesuală reprezentând o condiție de exercitare a acțiunii civile.

Judecătoriile, tribunalele și curțile de apel sunt instituții publice finanțate integral de la bugetul de stat, pentru care Înalta Curte de Casație și Justiție are calitatea de ordonator principal de credite, potrivit art. 142 din Legea nr. 304/2022, care prevede următoarele: "(1) Activitatea instanțelor este finanțată integral de la bugetul de stat. (2) Bugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor aprobat pentru cheltuielile de personal ale acestor instanțe, precum și cel aprobat pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal este cuprins în bugetul Înaltei Curți de Casație și Justiție și este gestionat de aceasta, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție având calitatea de ordonator principal de credite pentru instanțele judecătorești cu privire la aceste categorii de cheltuieli. (…)"

Conform dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară (anterior, art. 44 alin. (1) din Legea nr. 304/2004): "Președinții curților de apel au calitatea de ordonator secundar de credite, iar președinții tribunalelor au calitatea de ordonator terțiar de credite."

Art. 2 pct. 13 din Legii nr. 500 din 11 iulie 2002 privind finanțele publice definește compartiment financiar-contabil ca fiind: denumire generică pentru structura organizatorică - departament, direcție, serviciu, birou, compartiment sau alte structuri specifice - în cadrul instituției publice, cu atribuții în fundamentarea, elaborarea și execuția bugetului instituției și/sau în care este organizată evidența contabilă a elementelor patrimoniale de natura activelor, datoriilor și capitalurilor proprii, a veniturilor și cheltuielilor în baze contabile de numerar și de angajamente, se efectuează plata cheltuielilor, se întocmesc situațiile financiare și/sau se elaborează și fundamentează proiectul bugetului instituției, după caz.

Art. 68 alin. (1) din Regulamentul din 22 decembrie 2022 de ordine interioară al instanțelor judecătorești dispune că: "In cadrul curților de apel și al tribunalelor funcționează un departament economico-finaneiar și administrativ, condus de un manager economic. Departamentul economico-financiar și administrativ are ca atribuții principale efectuarea operațiunilor financiar-contabile, evidența bunurilor, asigurarea condițiilor materiale pentru desfășurarea activității instanțelor și gospodărirea sediilor acestora."

De asemenea, alin. (4) al aceluiași articol prevede următoarele: " Managerul economic este subordonat președintelui instanței și exercită următoarele atribuții: (...) b) răspunde pentru organizarea și ținerea contabilității financiare și de gestiune, potrivit dispozițiilor legale; c) coordonează activitatea de elaborare și fundamentare a bugetului anual de venituri și cheltuieli;(…) e) răspunde de utilizarea creditelor bugetare și de realizarea veniturilor, de folosirea cu eficiență a sumelor primite de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat sau bugetele fondurilor speciale, de integritatea bunurilor încredințate instanței, de organizarea și ținerea Ia zi a contabilității și de prezentarea la termen a situațiilor financiare asupra stării patrimoniului aflat în administrare și a execuției bugetare; (...)"

În baza acestor prevederi legale, Curtea de Apel Cluj nu are competențe în a solicita și a asigura fonduri, din buget propriu, pentru un alt ordonator de credite, respectiv pentru Tribunalul Maramureș.

Relevanță pentru cauza de față prezintă și Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 13/2016 dată în soluționarea recursului în interesul legii, potrivit căreia, în cazul în care reclamantul înțelege să acționeze în justiție pentru recunoașterea și valorificarea drepturilor sale atât instituția/autoritatea publică angajatoare, cât și autoritatea publică centrală, în considerarea calității acesteia de ordonator principal/secundar de credite, determinarea calității procesuale pasive presupune identificarea subiectului pasiv al raportului juridic dedus judecății, respectiv a titularul obligației de plată a drepturilor salariale.

Așadar, legitimarea procesuală pasivă revine doar autorității publice cu care judecătorul se află în raporturi de serviciu, întrucât acesteia îi aparține prerogativa acordării drepturilor salariale.

În ceea ce privește interesul atragerii în proces și a ordonatorului principal/secundar de credite, pe motiv că acest demers ar reprezenta o garanție a executării obligației de plată ce revine instituției/autorității publice cu care este stabilit raportul de serviciu, se reține că acest aspect nu este de natură să conducă la o altă concluzie, întrucât acest interes nu este unul legitim, atâta vreme cât atribuțiile prevăzute de lege în materia repartizării creditelor bugetare, alocării și stabilirii destinației acestora nu cuprind o obligație de garanție sau de despăgubire a ordonatorului principal de credite, care să constituie fundamentul pretențiilor deduse judecății.

Faptul că pârâta Curtea de Apel Cluj are calitatea de ordonator secundar de credite nu se confundă cu obligația de asigurare de către acest pârât, din bugetul propriu, a sumelor necesare plății drepturilor salariale ale judecătorului din cadrul ordonatorului terțiar de credite, Tribunalului Maramureș.

În aceste condiții, în baza prevederilor legale antereferite, Tribunalul Maramureș (președintele acestuia fiind ordonator terțiar de credite) este instituția care face plata drepturilor reclamantului, astfel că, în mod direct, Curtea de Apel Cluj nu poate fi obligată la plata față de reclamant a unor drepturi salariale. Totodată, raportul obligațional care are ca obiect plata drepturilor salariale este stabilit între reclamant și Tribunalul Maramureș, instanță care însă nu a fost chemată în judecată în prezentul dosar.

În concluzie, se impune reformarea sentinței recurate în acord cu aceste considerente, urmând să fie casată în parte sentința, și, în rejudecare, să fie admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Cluj și să fie respinsă acțiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei Curtea de Apel Cluj, pentru lipsa calității procesuale pasive.

2.2 Recursul formulat de Înalta Curte de Casație și Justiție (subrogată în drepturile și obligațiile procesuale ale Ministerului Justiției)

În ceea ce privește recursul formulat împotriva încheierii din data de 19.05.2021, Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile recurentei-pârâte privind greșita soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii invocate de pârâtul Ministerul Justiției.

Prin memoriul de recurs, recurentul-pârât a susținut că excepția inadmisibilității acțiunii trebuia să fie admisă, având în vedere că reclamantul a învestit instanța cu o cerere având ca obiect emiterea unui nou ordin de salarizare, însă fără a fi contestat în concret un anumit act administrativ de stabilire a indemnizației de încadrare și a da instanței competente posibilitatea analizei legalității respectivului act administrativ, în opinia sa, acțiunea neîncadrându-se în ipoteza reglementată de art. 7 alin. (1) din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017.

Instanța de control judiciar reține că prima instanță a respins în mod corect excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul Ministerul Justiției, constatând caracterul neîntemeiat al acesteia, prin încheierea de ședință din data de 19 mai 2021, pentru motivul că reclamantul nu a solicitat anularea unui act administrativ tipic, ci acordarea unor drepturi de natură salarială, sens în care s-a adresat cu cerere ministerului pârât, așa cum rezultă din adresa răspuns aflată la dosarul de fond.

Astfel, din actele dosarului rezultă că, prin cererea înregistrată sub nr. x/09.11.2020, reclamantul a solicitat Ministerului Justiției emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 12.11.2009 și în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând in considerare coeficientul de multiplicare 19.000, stabilit în anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. a) pct. 13 (aferent salarizării D.N.A. și D.I.I.C.O.T.). Cererea a fost soluționată de Ministerul Justiției prin adresa de răspuns nr. x/2020, răspunsul fiind negativ, cu motivarea că în cuprinsul sentinței civile nr. 59/18.01.2008, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1311/R/2009, nu s-a stabilit în sarcina sa obligația de a emite ordine de salarizare. S-a precizat că sumele acordate cu titlu de despăgubiri prin hotărâri judecătorești sau diverse alte pretenții salariale admise de instanțele judecătorești au fost/sunt plătite în conformitate cu prevederile actelor normative referitoare la plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei care i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public."

Totodată, art. 2 alin. (2) din aeceași lege prevede că "Se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal."

În lumina acestor dispoziții legale și a circumstanțelor de fapt antereferite, Înalta Curte reține că acțiunea reclamantului, prin care solicită cenzurarea refuzului nejustificat materializat în cuprinsul adresei de răspuns nr. x/2020, este admisibilă, fiind lipsită de suport susținerea recurentei în sensul că reclamantul avea obligația de a contesta ordinele prin care i s-au stabilit drepturile salariale, neexistând un act administrativ de stabilire a indemnizației de încadrare a reclamantului prin raportare la dreptul pretins de acesta prin solicitarea în discuție adresată Ministerului Justiției.

Prin urmare, recursul formulat de pârâtă împotriva încheierii din 19 mai 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de Ministerul Justiției, urmează a fi respins ca nefondat.

Referitor la recursul formulat împotriva sentinței nr. 1048/06.06.2022, Înalta Curte constată, însă, că sunt fondate criticile recurentei-pârâte cu privire la fondul cauzei.

Se reține că în cauză, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv solicitarea de emitere a unui nou ordin de salarizare prin care să stabilească indemnizația de încadrare a reclamantului cu luarea în considerare a unui coeficient de multiplicare de 19.000, începând cu data de 09.12.2017, urmând ca această indemnizație să fie acordată și pe viitor, și obligarea la plata drepturilor salariale constând în diferențele salariale actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală, începând cu data nașterii dreptului material până la data plății efective a acestora, este pe deplin aplicabilă Decizia nr. 4 din 11 martie 2024 privind examinarea recursului în interesul legii, pronunțată în Dosarul nr. x/2023 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 383 din 24 aprilie 2024, prin care a fost admis recursul în interesul legii și, în interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, și a prevederilor art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, s-au stabilit următoarele:

"Drepturile acordate judecătorilor și procurorilor, prin hotărâri judecătorești definitive, reprezentând diferențe rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri.

Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depășirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienților de multiplicare menționați.

Indemnizațiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 și care corespund funcției, gradului profesional, vechimii în funcție și gradației fiecărui judecător sau procuror în parte."

În considerentele acestei decizii se arată că natura juridică a diferențelor de drepturi rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, pronunțate în litigii de dreptul muncii, este așadar aceea de despăgubiri, iar nicidecum aceea de drepturi salariale stabilite pe cale jurisprudențială.

Astfel, conform considerentelor acestei decizii:

"93. În al doilea rând, această concluzie se desprinde și din deciziile Curții Constituționale nr. 818, 819 și 820 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, prin care instanța de contencios constituțional, examinând inclusiv dispozițiile art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, a statuat că acestea sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. În considerentele acestor decizii, Curtea Constituțională a subliniat că dispozițiile din cuprinsul Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 examinate nu pot fi interpretate și aplica