ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3345/2024

Ședința publică din data de 14 iunie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2022 reclamanții A., B., C., D., E., au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiți, obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de încadrare pentru fiecare dintre reclamanți, începând cu data de 19.12.2016 pentru reclamanții A., B. și C., începând cu data de 31.01.2017 pentru reclamantul D. și începând cu data de 22.12.2017 pentru reclamanta E., în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT, conform O.U.G. nr. 27/006).

Prin sentința nr. 90/2023 din 15 mai 2023, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție;

A admis acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție;

A obligat pârâtul să emită nou ordin de încadrare, pentru fiecare dintre reclamanți, începând cu data de 19.12.2016 pentru reclamanții A., B. și C., începând cu data de 31.01.2017 pentru reclamantul D. și începând cu data de 22.12.2017 pentru reclamanta E., în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale in raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT, conform O.U.G. nr. 27/2006).

Împotriva sentinței nr. 90/2023 din 15 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, întemeiată pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 13.12.2019 și respingerea acțiunii pentru această perioadă, ca prescrisă, precum și respingerea acțiunii ca neîntemeiate.

În motivarea recursului arată că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care refuzul exprimat de Ministerul Public este justificat.

Totodată, arată că prima instanță a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 2, art. 3 alin. (1) și art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006, precum și pct. 13 - 14 de la lit. A) din anexa la această ordonanță, art. 171 alin. (1) și art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, art. 2517 și art. 2523 C. civ., art. 430 alin. (1) și (2), art. 431, art. 432 C. proc. civ. și art. 435 alin. (1) C. proc. civ., art. 1 alin. (1), art. 22 alin. (1) și (3) și art. 30 alin. (1) și (5) din Legea nr. 330/2009, art. 10 alin. (1) și (2) și art. 11 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, art. 1 alin. (1) și (2) și art. 4 alin. (2)din Legea nr. 285/2010, art. 2 și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 19/2012, art. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 1 din O.U.G. nr. 103/2013, art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, art. 1 alin. (1) și art. 3

1

alin. (1

1

) - (1

4

) din O.U.G. nr. 57/2015, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 9/2017, art. 12 și art. 38 din Legea nr. 153/2017, ale Legii nr. 71/2015, ale O.U.G. nr. 20/2016 și ale Deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 23/2016 și nr. 36/2018, precum și ale Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, prin raportare la sentința civilă nr. 1165 din 09.11.2020 a Tribunalului Vâlcea.

Astfel, în mod greșit instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, interpretând greșit prevederile art. 171 alin. (1) și art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, precum și ale art. 2517 și art. 2523 C. civ., dat fiind faptul că, acțiunea fiind înregistrată la 13.12.2022, a operat prescripția dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 13.12.2019.

De asemenea, soluția instanței este eronată pentru că sentința civilă nr. 1165 din 09.11.2020 a Tribunalului Vâlcea a fost pronunțată într-un litigiu de muncă și nu instituie în sarcina Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție obligația de a emite ordine de salarizare.

Din economia dispozițiilor art. 4 alin. (2) și (3), art. 14, art. 22 alin. (1), art. 29 alin. (3), art. 47 alin. (6) și art. 71 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice și a dispozițiilor art. 1 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, rezultă că redistribuirea creditelor bugetare de către ordonatorul prinipal de credite se poate face doar dacă este prevăzută de lege și că ordonatorul principal de credite poate utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate. În atare context, ordonatorul principal de credite nu poate fi obligat la emiterea ordinului de salarizare.

Executarea sentinței nr. 1165 din 09.11.2020 a Tribunalului Vâlcea se realizează în condițiile art. 39 din O.U.G. nr. 114/2018, executarea hotărârii nefiind condiționată de emiterea unui ordin de salarizare.

Salarizarea procurorilor din DIICOT și DNA are la bază nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar procurorii din celelalte parchete, chiar dacă participă la ședințele de judecată din cauzele instrumentate de DIICOT și DNA, nu efectuează și urmărirea penală, cu caracteristicile și dificultățile specifice cauzelor de crimă organizată și terorism, respectiv de combatere a corupției.

Întrucât procurorii care funcționează în cadrul parchetelor de pe lângă judecătorii nu participă la judecarea cauzelor privind infracțiunile la care se referă art. 36 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., nu li se poate acorda coeficientul de multiplicare 19,000.

A mai susținut recurentul-pârât că, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, instanța de fond trebuia să țină cont de dispozițiile Deciziilor nr. 818 - 821 din 03 iulie 2008 ale Curții Constituționale.

Prin respectivele decizii, instanța de contencios constituțional a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Începând cu 01.01.2010, legiuitorul a instituit un nou sistem de salarizare, noile indemnizații de încadrare din sistemul justiției neputând fi decât cele prevăzute în Legea nr. 330/2009, iar la acestea nu puteau fi adăugate decât sporurile, majorările și adaosurile acordate prin aceeași lege, astfel că dreptul acordat de prima instanță nu se regăsește printre cele prevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraților în perioada 01.01.2010 la zi și cu atât mai mult respectivul drept nu poate fi acordat după intrarea în vigoare a Lefii nr. 153/2017.

Din coroborarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 cu art. 8 alin. (1) din Anexa V a aceluiași act normativ, rezultă că, începând cu 01.01.2018, a fost stabilit un nivel maxim al indemnizației de încadrare pe grade profesionale care nu poate fi depășit, calculul drepturilor salariale ale procurorilor prin raportare la valori de referință sectorială și la coeficienți de multiplicare fiind realizabil doar până la 31.12.2017.

Începând cu 01.01.2018, coeficientul de multiplicare și VRS (elemente ale calculului drepturilor salariale) se regăsesc doar în componenta drepturilor salariale care nu au ajuns la nivelul maxim aferent anului 2022.

În consecință, întrucât legea de salarizare în vigoare a stabilit un nivel maxim pe grade profesionale, care nu poate fi depășit, începând cu 01.01.2018 s-a avut în vedere nivelul maxim al indemnizației de încadrare aferente anului 2022, corespunzătoare gradului profesional deținut, iar în aceste condiții, în mod greșit instanța de fond acordând coeficientul de multiplicare 19,000 ulterior datei de 01.01.2018.

În perioada supusă analizei, reclamanții nu au deținut gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în mod greșit instanța dispunând recalcularea indemnizației de încadrare prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000.

Recurentul-pârât a mai învederat că sunt incidente în cauză și considerentele Deciziilor CCR nr. 289/2005 și nr. 693/2006, precum și deciziile CEDO pronunțate în cauza Kechko c. Ucrainei și în cauza Wieczorek c. Poloniei.

Deși au fost legal citați, intimații-reclamanți nu au formulat întâmpinare.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 19 septembrie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 14 iunie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În cauză, reclamanții au învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care au solicitat emiterea unor noi ordine de salarizare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT, conform O.U.G. nr. 27/006).

Instanța de fond a admis acțiunea reclamanților, iar împotriva acestei hotărâri a declarat recurs recurentul-pârât Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt fondate criticile recurentului-pârât.

În fapt, prin sentința civilă nr. 1165 din 9 noiembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă în dosarul nr. x/2019, definitivă prin Decizia nr. 1181 din 18 martie 2021 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, s-a admis acțiunea formulată de mai mulți reclamanți, printre care și reclamanții din prezenta cauză, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara, Ministerul Finanțelor și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, și s-a dispus obligarea pârâților, începând cu 19.12.2016 și în continuare, la recalcularea indemnizației de încadrare cuvenite reclamanților, prin valorificarea coeficientului de multiplicare 19,000 și la plata diferențelor dintre venitul astfel cuvenit și cel efectiv plătit, diferențe ce vor fi actualizate cu rata inflației, și la care se vor percepe daune moratorii constând în dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare și până la data plății efective.

În apel, prin Decizia nr. 1181 din 18 martie 2021 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, s-a admis apelul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a schimbat în parte sentința în sensul că s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului-pârât și s-a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acesta în ceea ce privește capătul de cerere privind plata drepturilor salariale, sentința instanței de fond fiind menținută în rest.

Deși reclamanții au solicitat pârâtului Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca indemnizația de încadrare și cuantumul drepturilor salariale să le fie calculate conform coeficientului de multiplicare 19,000, conform sentinței menționate, prin Adresa nr. x/23.11.2022, pârâtul le-a comunicat, în esență, că din analiza dispozitivului hotărârilor în discuție nu reiese că s-ar fi stabilit vreo obligație în sarcina ordonatorului principal de credite de emitere a unor acte administrative.

Ulterior pronunțării hotărârii recurate, Înalta Curte de Casație și Justiție a intervenit, prin recursuri în interesul legii, pronunțând Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 422 din 09 mai 2024 și Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 383 din 24 aprilie 2024.

Astfel, Înalta Curte constată că, în cauză, este pe deplin și integral aplicabilă Decizia nr. 4/2024 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Alba Iulia, ce formează obiectul Dosarului nr. x/2023, prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar, în interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, și a prevederilor art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, s-a stabilit că:

"Drepturile acordate judecătorilor și procurorilor, prin hotărâri judecătorești definitive, reprezentând diferențe rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri.

Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depășirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienților de multiplicare menționați.

Indemnizațiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 și care corespund funcției, gradului profesional, vechimii în funcție și gradației fiecărui judecător sau procuror în parte."

În considerentele acestei decizii, se arată că natura juridică a diferențelor de drepturi rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, pronunțate în litigii de dreptul muncii, este așadar aceea de despăgubiri, iar nicidecum aceea de drepturi salariale stabilite pe cale jurisprudențială.

Conform considerentelor acestei decizii:

"93. În al doilea rând, această concluzie se desprinde și din deciziile Curții Constituționale nr. 818, 819 și 820 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, prin care instanța de contencios constituțional, examinând inclusiv dispozițiile art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, a statuat că acestea sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. În considerentele acestor decizii, Curtea Constituțională a subliniat că dispozițiile din cuprinsul Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 examinate nu pot fi interpretate și aplicate în sensul că ar conferi instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, deoarece o asemenea interpretare este evident neconstituțională, întrucât încalcă principiul separației puterilor consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

Deopotrivă, prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a reținut, în privința coeficienților de multiplicare că aceștia "constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferențiere a veniturilor în raport cu nivelul instanței sau al parchetului și cu funcția ocupată," (considerentul nr. 72).

În plus, prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în paragraful 82, s-a reținut că:

"Așadar, atunci când instanțele judecătorești sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiți destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaște dreptul la respectivele majorări."

Ca atare, despăgubirile echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor Direcției Naționale Anticorupție și Direcției pentru Investigarea Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești, nu au schimbat indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de hotărâri judecătorești și, prin urmare, nu se poate face raportarea la un nivel maxim în plată așa cum reiese din sentința recurată, nici înainte și nici după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009.

Contrar celor reținute de prima instanță, referitor la autoritatea de lucru judecat a motivelor cu valoare decizională cuprinse în hotărârea judecătorească definitivă invocată de către recurent, Înalta Curte constată, mai întâi, că, prin sentința civilă nr. 1165 din 9 noiembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă în dosarul nr. x/2019, definitivă prin Decizia nr. 1181 din 18 martie 2021 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, nu s-a instituit în sarcina pârâtului obligația de a emite noi ordine de salarizare.

Apoi, din perspectiva invocării existenței unui drept "câștigat" prin obținerea hotărârilor judecătorești definitive invocate, chiar și supuse principiului obligativității, Înalta Curte constată că prin această hotărâre menționată, drepturile câștigate de reclamant au avut caracterul unor despăgubiri și nu caracterul unor drepturi salariale, iar mențiunea privind acordarea pentru viitor nu poate schimba natura acestora.

Din considerentele deciziilor definitive anterior menționate rezultă că acei coeficienți de multiplicare prevăzuți de O.U.G. nr. 27/2006 au fost avuți în vedere ca repere pentru cuantificarea despăgubirilor, individualizate în raport de fiecare din reclamanții din litigiile respective, elementele de cuantificare constând în indicarea acestor coeficienți de multiplicare sunt indicate în funcție de situația particulară a fiecăruia dintre reclamanți.

Așadar, despăgubirile echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor DNA și DIICOT, acordate prin hotărâri judecătorești, nu au schimbat indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de acestea.

Nu este posibilă o interpretare a efectelor hotărârii menționate în sensul dorit de recurenții-reclamanți, din moment ce acestea nu stabilesc includerea în indemnizația de încadrare a unor coeficienți de multiplicare specifici unei anumite categorii de personal.

O asemenea interpretare a efectelor deciziilor menționate ar contraveni Deciziei nr. 794/2016 pronunțate de Curtea Constituțională și principiului stabilirii salariilor judecătorilor în raport de nivelul instanțelor și nu ar avea temei legal în reglementările salariale invocate de reclamant în cauză.

Pe de altă parte, din perspectiva invocării efectului pozitiv al hotărârilor judecătorești anterior menționate, pentru a se putea invoca cu succes un asemenea efect este necesar să se confirme existența triplei identități (de părți, obiect și cauză juridică).

Or, între acțiunile în pretenții având ca obiect acordarea despăgubirilor ca urmare a invocării discriminării în raport de procurorii DNA-DIICOT și acțiunile în contencios administrativ având ca obiect emiterea ordinului de salarizare prin includerea coeficientului de multiplicare 19,000 nu există nici identitate de obiect, după cum reiese în mod evident, dar nici de cauză juridică. În prima situație, cauza juridică este reprezentată de repararea prejudiciului cauzat prin discriminarea față de alți magistrați (procurori sau judecători) iar, în a doua situație, este reprezentată de invocarea greșitei emiteri a ordinului de stabilire a indemnizației de încadrare.

Înalta Curte mai constată că în mod greșit a reținut prima instanță că nu puteau fi repuse în discuție în prezentul litigiu celelalte apărări invocate de pârât, întrucât obiectul procesului nu constă în stabilirea din nou a drepturilor salariale ale reclamanților prin raportare la coeficientul de multiplicare 19.000, iar în cuprinsul hotărârii judecătorești evocate anterior o parte din argumente au fost analizate.

Aceste argumente au fost, de altfel, avute în vedere în considerentele ce au fundamentat deciziile de unificare a practicii judiciare mai sus amintite, impunându-se la acest moment cu forță juridică obligatorie.

Având a urma aceste dezlegări obligatorii ale chestiunilor de drept incidente cauzei, Înalta Curte constată că, printr-o greșită aplicare a principiilor legalității, nediscriminării, egalității, importanței sociale a muncii și al principiului ierarhizării pe verticală și orizontală, așa cum sunt ele definite de art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017, prima instanță a reținut că hotărârea judecătorească invocată de reclamant impune obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de încadrare prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,000.

În raport cu cele reținute anterior, în circumstanțele în care se constată că este fondat recursul pârâtului Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și că acțiunea introductivă este neîntemeiată, urmând a fi respinsă ca atare, este de prisos a se mai analiza criticile formulate de recurentul-pârâtă vizând soluția dată de către instanța de fond excepției prescripției.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței nr. 90/2023 din 15 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal; va casa în parte sentința recurată și, rejudecând: va respinge acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca neîntemeiată.

De asemenea, va menține în rest sentința.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței nr. 90/2023 din 15 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:

Respinge acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca neîntemeiată.

Menține în rest sentința.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 14 iunie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.