Decizia nr. 345/2020 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. x/2017, la data de 10.05.2017, reclamantul A. a solicitat: I. Anularea în parte a Ordinului colectiv nr. 2536 din 21.12.2016 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, privind drepturile salariale ale procurorilor, începând cu 1 august 2016, referitor la coeficientul de multiplicare și valoare de referință sectorială și drepturile salariale aferente stabilite la pct. 18 din anexa la ordin; II. Obligarea pârâtului să emită un nou ordin de salarizare și să stabilească drepturile salariale prin raportare la: a) coeficientul de multiplicare 23 decis prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile; b) valoarea sectorială de referința de 405 RON începând cu data de 9.04.2015 și majorată cu 10% în temeiul Legii nr. 293/2015. III. Obligarea pârâtului la repararea prejudiciului cauzat prin: - neaplicarea coeficientului de multiplicare 23; - neaplicarea Legii nr. 71/2015, O.U.G. nr. 20/2016 și a Legii nr. 293/2015, respectiv restituirea pentru fiecare lună până la recunoașterea efectivă a dreptului prin emiterea unui nou ordin de salarizare, a diferenței dintre venitul la care are dreptul (potrivit coeficientului de multiplicare 23 și a valorii de referință sectorială de 405 RON majorată cu 10%) și venitul efectiv plătit (prin raportare la coeficientul de multiplicare 17 și valoarea de referința sectoriala de 291,98 RON).

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 304 din 17 octombrie 2017, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: - a admis acțiunea formulată de reclamantul A.; - a anulat în parte Ordinul colectiv nr. 2536/21.12.2016 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, privindu-l pe reclamant, referitor la drepturile salariale stabilite la pct. 18 din Anexa la ordin; - a obligat pârâtul să emită un nou ordin de salarizare în favoarea reclamantului, care să cuprindă drepturile salariale prin raportare la coeficientul de multiplicare 23 și valoarea de referință sectorială de 405 majorată cu 10%, începând cu data de 09.04.2015 până la data de 25.12.2016 (data pensionării reclamantului), actualizate cu indicele de inflație și prin stabilirea dobânzii penalizatoare, calculate de la data 09.04.2015 și până la data plății efective; - a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 550 RON către reclamant.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 304 din 17 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată. Recurentul-pârât a criticat soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la excepția necompetenței materiale a instanței, având în vedere dispozițiile art. 7 din Anexa VI, capitolul VIII "Reglementări specifice din sistemul justiției" la Legea nr. 284/2010. Recurentul apreciază că nu se aplică dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, întrucât în speță intervin dispozițiile art. 7 din Anexa VI, capitolul VIII la Legea nr. 284/2010, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. Având în vedere aceste dispoziții, apreciază că instanța sesizată, respectiv Curtea de Apel Timișoara nu este competentă să soluționeze cauza, în speță fiind competentă Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal. În opinia recurentului, instanța de fond în mod greșit, a anulat ordinul atacat, ignorând faptul că acesta era un act administrativ legal, emis în aplicarea dispozițiilor legale în vigoare. Temeiul legal al stabilirii drepturilor salariale sus menționate îl constituie dispozițiile art. 36 din Legea nr. 284/2010 - Lege - cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, Capitolul VIII - art. 8 alin. (2), art. 9 alin. (4) și art. 10 alin. (1) din Anexa nr. VI a aceluiași act normativ, art. 31 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal - bugetare, astfel cum a fost modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016 și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2016. La emiterea actului administrativ atacat s-a avut în vedere Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 31 alin. (1 1 ) - (1 4 ) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal - bugetare. De asemenea, văzând Ordinul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 303 din data de 19 ianuarie 2017 privind recalcularea drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 35/2015 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe, prin Ordinul nr. 332 emis la data de 27 ianuarie 2017 de procurorul general ai Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție s-a statuat ca, începând cu data de 1 octombrie 2016, procurorii și personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor din cadrul parchetelor de pe lângă curțile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale și parchetelor de pe lângă judecătorii să beneficieze de drepturile salariale din anexe, trecute în dreptul fiecăruia. Astfel, apreciază că ordinul atacat este un act administrativ cu caracter individual, legal și temeinic, emis în aplicarea reglementărilor legale referitoare la salarizarea personalului din cadrul Ministerului Public. Reprezintă un act administrativ emis în vederea executării în concret a legii, subsecvent acesteia. Prin acest ordin s-a organizat executarea și s-au realizat dispozițiile legii. Autoritatea publică emitentă nu poate ignora legea, a cărei organizare și executare în concret trebuie să o realizeze. Cu alte cuvinte, între actul administrativ și lege există în mod necesar un raport de subordonare. De asemenea, recurentul a susținut că prima instanță a ignorat faptul că acțiunea este neîntemeiată, având în vedere circumstanțele legale în care a fost emis ordinul atacat, în acest sens făcând trimitere la dispozițiile Legii nr. 284/2010 și la cele ale Legii nr. 71/2015. Recurentul a susținut că instanța de fond a ignorat faptul că acțiunea este inadmisibilă, pentru faptul că reclamantul nu a contestat, la data emiterii, Ordinul nr. 1704 din data de 30 iulie 2015 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit cu care s-au stabilit, începând cu data de 9 aprilie 2015, indemnizațiile majorate ale procurorilor și personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor din cadrul parchetelor de pe lângă curțile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale și parchetelor de pe lângă judecătorii. În aplicarea dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015 procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a emis Ordinul nr. 1704 din data de 30 iulie 2015, potrivit cu care s-au stabilit, începând cu data de 9 aprilie 2015, indemnizațiile majorate ale procurorilor și personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor din cadrul parchetelor de pe lângă curțile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale și parchetelor de pe lângă judecătorii. Prin Legea nr. 71/2015 din 2 aprilie 2015 pentru aprobarea Ordonanței de urgență nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 233 din 6 aprilie 2015, s-au introdus o serie de reglementări. În acest context legislativ a fost emis Ordinul nr. 1704 din data de 30 iulie 2015 prin care s-a realizat o aliniere a indemnizațiilor și care nu a fost contestat de reclamantul din prezenta cauză. În fine, recurentul a susținut că este nefondat și capătul de cerere privind plata dobânzii legale. În acest sens, recurentul a arătat că dobânda este o sancțiune civilă, reprezentând daune moratorii pentru neexecutarea obligației de plată. Daunele moratorii reprezintă echivalentul prejudiciului pe care creditorul îl suferă ca urmare a executării cu întârziere a obligației. Noul C. civ. permite repararea prejudiciului moratoriu concret și variabil probat de fiecare dată de partea care îl pretinde în condițiile dreptului comun al răspunderii contractuale, astfel încât condițiile acordării acestui tip de despăgubiri țin de răspunderea civilă contractuală. Pentru a putea vorbi despre răspundere civilă contractuală, trebuie în primul rând ca între cel chemat să răspundă și cel care răspunde să existe un contract, aceasta fiind premisa angajării răspunderii civile contractuale. Dacă aceasta legătură nu există și s-ar pune o problemă de răspundere, aceasta este extracontractuală, respectiv delictuală. Dobânda moratorie nu poate fi prezumată, ea este un sistem de reparație atașat răspunderii contractuale, întrucât ea vizează doar obligațiile bănești contractuale in obligatione. Așa fiind, pârâtul consideră că, având în vedere că între reclamant și acesta nu este încheiată nici o convenție care să determine angajarea unei eventuale răspunderi civile contractuale, nu se pune problema analizei întrunirii condițiilor existenței acestui tip de răspundere. Din analiza textelor de lege incidente dobânzii rezultă că aceasta este circumscrisă preexistentei unei convenții, astfel cum rezultă din prevederile art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar. Articolul 1 se aplică, pe de o parte, întârzierii în executarea oricărei creanțe bănești (dobânda penalizatoare), iar pe de altă parte, se aplică ori de câte ori o creanță bănească este producătoare de dobândă, oricare ar fi caracteristicile creanței sau motivul pentru care aceasta generează dobândă (dobânda remuneratorie). Totodată, conform art. 197 pct. 11 din Legea nr. 71/2011, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. (1 octombrie 2011), a fost introdus articolul 101 care prevede: "Dispozițiile art. 1.535 și 1.538 - 1.543 din C. civ. sunt aplicabile dobânzii penalizatoare". Astfel, după termenul de "dobândă" este definit în două moduri, ca dobândă remuneratorie sau ca dobândă penalizatoare, însă ambele au ca factor comun preexistenta unei convenții încheiate între părți. Chiar dacă textul din noul C. civ., respectiv art. 1535 alin. (1) arată că cel prejudiciat poate pretinde daune moratorii, fără să dovedească un prejudiciu, și în acest caz condiția sine qua non o constituie existența unui contract. Pârâtul susține că, din textele legale citate rezultă, fără putință de tăgadă, ca și condiție a acordării daunelor interese moratorii (dobânda legală) preexistenta unei convenții încheiate între părți. Or, în prezenta cauză nu există nici o convenție între reclamant și pârât cu privire la acordarea unor dobânzi, motiv pentru care dispozițiile privind dobânda legală nu își găsesc aplicabilitatea în speță.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimatul-reclamant a invocat excepția inadmisibilității recursului, în subsidiar solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 20 noiembrie 2018, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 23 ianuarie 2020, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018. II. Soluția instanței de recurs Cu titlu prealabil, se constată că intimatul-reclamant a invocat prin întâmpinare excepția inadmisibilității recursului, susținând că, potrivit art. 7 din Legea nr. 284/2010, hotărârea primei instanțe este revocabilă. Excepția inadmisibilității recursului invocată de intimatul-reclamant va fi respinsă ca nefondată. Pe de o parte, Înalta Curte reține că art. 7 alin. (2) teza finală din capitolul VIII, anexa nr. VI - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, teza potrivit căreia "Hotărârile pronunțate sunt irevocabile", invocată de intimat, a fost declarată neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 685/2012. Pe de altă parte, aceste dispoziții nu erau aplicabile în cauză, raportat la obiectul cauzei, fiind incidente dispozițiile Legii nr. 554/2004. Analizând fondul recursul formulat de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței nr. 304 din 17 octombrie 2017 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, instanța de control judiciar reține că în cauză, nu subzistă motive de nelegalitate de natură a atrage casarea hotărârii recurate, criticile aduse, circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute în art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ. fiind nefondate. În cauză, instanța de contencios administrativ a fost învestită cu o cerere de anulare în parte a Ordinului colectiv nr. 2536 din 21.12.2016 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, privind drepturile salariale ale procurorilor, începând cu 1 august 2016, referitor la coeficientul de multiplicare și valoare de referință sectorială și drepturile salariale aferente stabilite la pct. 18 din anexa la ordin și obligarea pârâtului să emită un nou ordin de salarizare obligare a pârâtului Ministerul Apărării Naționale la predarea către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (CNCI) a deciziei nr. A5671/28.06.2015 emise de către pârât, modificată în parte prin decizia civilă nr. 524/29.03.2010 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2008 și a documentației reprezentând dosarul administrativ în baza căruia a fost emisă decizia ministerului. Curtea de Apel Timișoara a anulat ordinul în parte și a obligat pârâtul să emită un nou ordin de salarizare în favoarea reclamantului, care să cuprindă drepturile salariale prin raportare la coeficientul de multiplicare 23 și valoarea de referință sectorială de 405 majorată cu 10%, începând cu data de 09.04.2015 până la data de 25.12.2016 (data pensionării reclamantului), actualizate cu indicele de inflație și prin stabilirea dobânzii penalizatoare, calculate de la data 09.04.2015 și până la data plății efective, opinie împărtășită de Înalta Curte. Motivul de nelegalitate referitor la necompetența teritorială a instanței de fond este nefondat. Înalta Curte constată că, prin recurs, pârâtul s-a rezumat la a relua argumentele expuse în fond în susținerea excepției, fără a formula critici concrete cu privire la considerentele pentru care instanța de fond a respins excepția, Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată - anularea Ordinului de salarizare nr. 2536/2016, în mod corect instanța de fond a reținut că procedura de contestare este cea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Prin urmare, având în vedere că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 7 din anexa VI, cap. VIII la Legea nr. 284/2010, în mod corect a stabilit Curtea de Apel Timișoara că este competentă să soluționeze cauza. Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile pârâtului cu privire la soluția dată de prima instanță excepției inadmisibilității acțiunii, reținând că obiectul prezentei cauze îl reprezintă cenzurarea refuzului autorității pârâte de soluționare a cererii formulate de reclamant la data de 10.05.2017, prin care acesta a solicitat emiterea unui nou ordin de salarizare, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON începând cu data de 09.04.2015 și majorată cu 10% în temeiul Legii nr. 293/2015, situație în care nu era necesară contestarea în prealabil a Ordinului nr. 1704/30.07.2017, emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. De asemenea, Înalta Curte constată că și în cazul motivelor de recurs vizând soluția pronunțată pe fondul cauzei, recurentul s-a limitat la a reitera apărările expuse în fața instanței de fond. Recurentul-pârât nu a formulat critici de nelegalitate concrete, în raport de considerentele primei instanțe, deși recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, ci, potrivit art. 483 C. proc. civ., alin. (3) C. proc. civ., este menit să examineze conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Or, în lipsa unor critici efective ale pârâtului cu privire la aspectele invocate anterior, simpla concluzie succintă a nemulțumirii pârâtului nu este suficientă pentru atingerea scopului declarării căii de atac. Înalta Curte constată că prima instanță a prezentat detaliat motivele pentru care a apreciat că se impune stabilirea drepturilor salariale ale reclamantului în raport de o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, începând cu data de 09.04.2015 până la data de 25.12.2016 (data pensionării reclamantului), actualizate cu indicele de inflație și prin stabilirea dobânzii penalizatoare, calculate de la data 09.04.2015 și până la data plății efective, având în vedere, în esență, prevederile Legii nr. 71/2015, astfel cum a fost completată și modificată, precum și considerentele Deciziei nr. 23/2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016. Totodată, instanța de fond a reținut în mod corect că apărarea pârâtului referitoare la legalitatea Ordinului nr. 2536/21.12.2016 este nefondată, întrucât dispozițiile art. 3 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, modificate prin O.U.G. nr. 20/2016 și O.U.G. nr. 43/2016, nu au fost respectate. Argumentele recurentului nesocotesc considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 749/2016, care a stabilit că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare (…) trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie același pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice." Potrivit considerentelor 26-32 din această hotărâre, forul constituțional a reținut că hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare a magistraților reclamanți în cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situații de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituțională a stabilit că efectul constatării neconstituționalității art. 3 1 alin. (1) 2 din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești (considerentul 32). Prin urmare, însăși instanța de control constituțional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispozițiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituțional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătorești individuale întregii categorii profesionale și familii ocupaționale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităților constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar. Ca atare, este nefondat și argumentul pârâtului, privitor la un pretins caracter retroactiv al solicitării de stabilire a drepturilor salariale de la data de 09.04.2015. În ceea ce privește obligația de plată a dobânzii legale, Înalta Curte reține că soluția de anulare parțială a Ordinului nr. 236/21.12.2016 are drept consecință recunoașterea drepturilor salariale în cuantumul solicitat de către reclamant, începând cu data de 09.04.2015,până la data de 25.12.2016 (data pensionării reclamantului), actualizate cu indicele de inflație și prin stabilirea dobânzii penalizatoare, calculate de la data 09.04.2015 și până la data plății efective, ceea ce se reflectă în obligația pârâtului de a achita reclamantului diferențele dintre drepturile salariale cuvenite potrivit legii și cele stabilite prin ordinul contestat, precum și de a acoperi orice prejudiciul suferit de reclamant prin acordarea cu întârziere a drepturilor salariale complete. În această privință, Înalta Curte are în vedere că, prin decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, s-a reținut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflație acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naționale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi si art. 1.535 alin. (1) din C. civ. Repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamant prin lipsirea acestuia de drepturile salariale cuvenite cuprinde trei componente: plata diferențelor salariale; plata prejudiciului cauzat de devalorizarea monedei naționale, echivalent al ratei inflației; plata beneficiului nerealizat, echivalent al dobânzii legale. Susținerile recurentului-pârât referitoare la necesitatea preexistenței unei convenții între părți, în vederea aplicării normelor referitoare la dobânda legală, vor fi respinse, ca nefondate, Înalta Curte reținând că obligațiile de plată a drepturilor salariale derivă din raporturile de muncă ale reclamantului cu autoritatea ministerială, care se derulează în temeiul ordinelor de numire în funcție și a prevederilor Statului judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Legea nr. 303/2004. Acestor dispoziții li se adaugă prevederile generale în materia reparării prejudiciului suferit de un creditor prin întârzierea plății făcute de un debitor, respectiv dispozițiile art. 1531 și următoarele din C. civ. Înalta Curte reține că dispozițiile art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 reglementează dobânda penalizatoare, respectiv dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență, situație regăsită în speța de față, în care pârâtul nu a respectat obligația de achitare a drepturilor salariale cuvenite reclamantului în cuantumul prevăzut de lege. Totodată, se va avea în vedere și că prevederile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 stabilesc modul de calcul al dobânzii penalizatoare, iar dispozițiile art. 10 din același act normativ dispun că dispozițiile art. 1535 și art. 1538 - 1543 din Legea nr. 287/2009, republicată, sunt aplicabile dobânzii penalizatoare. Prin urmare, instanța de fond a făcut o corectă aplicare în cauză a dispozițiilor legale prevăzute de legislația civilă, constatând existența obligației pârâtului de plată a dobânzii legale aferentă sumelor achitate cu titlu de diferențe salariale. Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca nefondat.