ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 823/2020

Ședința publică din data de 12 februarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2016 la data de 20.12.2016, reclamanții A., B., C. și D. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție solicitând, în temeiul art. 7 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului să emită ordine de salarizare:

- creșterile salariale de 5%, 2% și 11%, drepturi câștigate definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr. 2004/1 octombrie 2007 - pronunțată în dosarul nr. x/2007 al Tribunalului Sălaj, definitivă prin decizia civilă nr. 87/R/15 ianuarie 2008 a Curții de Apel Cluj;

- creșterile salariale reprezentând diferențele față de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - drepturi câștigate definitiv, irevocabil prin sentința civilă nr. 2432/10 decembrie 2007, pronunțată în dosarul nr. x/2007 a Tribunalului Sălaj, definitivă prin decizia civilă nr. 1304/R/26 mai 2009 a Curții de Apel Cluj;

- creșterile salariale aferente valorii de referință sectorială dobândite definitiv și irevocabil prin decizia civilă nr. 2382/R/9 noiembrie 2009 - pronunțată în dosarul nr. x/2008 a Curții de Apel Cluj; pentru reclamanții B., C. și D.;

- creșterile salariale de 5%, 2% și 11%, drepturi câștigate definitiv și irevocabil prin decizia civilă nr. 2389/R/9 noiembrie 2009 - pronunțată în dosarul nr. x/2009 a Curții de Apel Cluj;

- creșterile salariale aferente valorii de referință sectorială dobândite definitiv și irevocabil prin decizia civilă nr. 2382/R/9 noiembrie 2009 - pronunțată în dosarul nr. x/2008 a Curții de Apel Cluj; pentru reclamantul A..

- obligarea pârâtului la plata diferențelor salariale rezultate, sumă actualizată cu indicele de inflație și dobânda legală penalizatoare, calculate de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

Creșterile salariale solicitate au fost dobândite prin hotărâri judecătorești definitive, irevocabile și pentru viitor, pe cale de consecință impunându-se a fi respectate prin emiterea unui nou ordin de salarizare.

Prin sentința civilă nr. 3617/10.10.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au fost respinse excepțiile neîndeplinirii procedurii prealabile, a inadmisibilității, a lipsei de interes și a prescripției, invocate de pârât, fiind respinsă, ca nefondată și acțiunea reclamanților A., B., C. și D., astfel cum a fost precizată.

Reclamanții au declarat recurs împotriva hotărârii pronunțată de instanța de fond, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului au fost reiterate susținerile reclamanților din acțiunea introductivă referitoare la situația de fapt din perspectiva evoluției legislative a sistemului de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, reglementat prin Legea cadru nr. 284/2010 și intervențiile legislative adoptate prin Legea nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, prin care a fost modificată O.U.G. nr. 57/2015, în scopul evitării discriminărilor salariale între titularii funcțiilor publice, cu consecința egalizării, la nivelul cel mai înalt în plată, a drepturilor salariale aferente persoanelor aflate în situații similare în cadrul aceluiași ordonator de credite.

De asemenea, recurenții au reluat considerațiile de ordin general din acțiune, cu trimitere la dispozițiile O.U.G. nr. 27/2006, O.G. nr. 10/2007, precum și la considerentele Deciziei nr. 23/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Recurenții au conchis, asemenea cererii de chemare în judecată, în sensul că majorările salariate, sub forma indexărilor prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 10/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, cu modificările ulterioare, cele privind valoarea de referință sectorială de 405 RON, precum și cele câștigate ca urmare a constatării unei discriminări raportat la procurorii DNA și DIICOT, sunt considerate facta praeterita, ca urmare a recunoașterii și acordării lor printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, adică drepturi definitiv câștigate care sunt protejate de principiul neretroactivității efectelor deciziilor pronunțate în interesul legii, motiv pentru care, în temeiul art. 498 alin. (1) C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin intermediul căreia a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În susținerea acestei poziții procesuale s-a menționat că prin ordinul nr. 2536 din 21.12.2016, procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție a dispus ca, începând cu 01.08.2016, procurorii și personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor să beneficieze de nivelul maxim de salarizare pentru funcția de procuror, prin aplicarea la indemnizația de încadrare brută lunară a valorii de referință sectorială majorate cu 18%.

Prin Ordinul nr. 332 din 27.01.2017, procurorul general al aceluiași parchet a dispus recalcularea, începând cu 01.10.2016, a drepturilor salariale ale procurorilor și personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, potrivit Legii nr. 293/2015.

Începând cu 01.01.2010, a menționat intimatul, legiuitorul a instituit un nou sistem de salarizare, care a înlocuit reglementările anterioare, în acest sens invocând prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009, potrivit cărora noile indemnizații de încadrare nu puteau fi decât cele prevăzute în Legea nr. 330/2009, iar la acestea nu puteau fi adăugate decât sporurile, majorările și adaosurile acordate prin aceeași lege.

Principiile avute în vedere la elaborarea Legii nr. 330/2009 au fost menținute și în Legea nr. 284/2010, în vigoare de la 01.01.2011.

Prin urmare, în opinia intimatului, sentințele civile nr. 2004 din 01.10.2007 și nr. 2432 din 10.12.2007 ale Tribunalului Sălaj, precum și deciziile civile nr. 2382 din 09.11.2009 și nr. 2389 din 09.11.2009 ale Curții de Apel Cluj și-au încetat efectele la data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009.

Prin întâmpinare s-a făcut trimitere și la Decizia nr. 23 din 29.06.2015, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în M. Of. nr. 797 din 27.10.2015, cu mențiunea că aceasta nu este aplicabilă în cauză, deoarece se referă la modul de stabilire a pensiei de serviciu a magistraților, fără a se face vorbire despre drepturile bănești invocate de recurenții-reclamanți.

În plus, intimatul a arătat că prin Decizia nr. 25 din 14.11.2011, publicată în M. Of. nr. 916 din 22.12.2011, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat că dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 10/2007 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar și personalului salarizat potrivit anexelor nr. II și III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, se interpretează în sensul că nu se aplică și magistraților.

Nu se poate reține o încălcare a principiului nediscriminării, a învederat intimatul, invocând jurisprudența constantă a C.E.D.O conform căreia diferența de tratament devine discriminare, în înțelesul art. 14 din Convenție, doar atunci când se introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

Prin Decizia nr. 820/2006, Curtea Constituțională a reținut că situația diferită în care se află cetățenii în funcție de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispozițiilor constituționale care consacră egalitatea în fața legii și a autorităților publice fără privilegii și discriminări.

În plus, prin Deciziile nr. 818, nr. 819, nr. 820 și nr. 821 din 03.07.2008, publicate în M. Of. nr. 537 din 16.07.2008, Curtea Constituțională a admis excepțiile de neconstituționalitate invocate de Ministerul Justiției și a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G nr. 137/2000, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În conformitate cu art. 1 alin. (51) din O.U.G nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015, prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Potrivit art. 3

1

alin. (1)

3

din O.U.G nr. 57/2015, introdus prin art. I alin. (2) din O.U.G nr. 43/2016, în cazul instituțiilor sau autorităților publice aflate în subordinea aceluiași ordonator de credite, având același scop, îndeplinind aceleași funcții și atribuții, aflate la același nivel de subordonare din punct de vedere financiar, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituții sau autorități publice subordonate.

Or, la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, a conchis intimatul, nivelul maxim al indemnizațiilor de încadrare aflate în plată nu cuprindea și drepturile bănești la care fac referire recurenții-reclamanți.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 19 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 29 ianuarie 2020.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenții-reclamanți, încadrabile în motivul de casare prevăzut de art. 488 aln. 1 pct. 8 C. proc. civ., a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului-pârât, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Preliminar, instanța de recurs precizează, în acord cu cele reținute și de prima instanță, că recurenții reclamanți se prevalează în susținerea pretențiilor formulate de titluri executorii, respectiv hotărâri judecătorești irevocabile pronunțate sub imperiul C. proc. civ. de la 1865, prin care le-au fost acordate despăgubiri proporționale cu prejudiciul material suferit prin discriminare, echivalentul unor diferențe salariale, față de beneficiarii O.G. nr. 10/2007, respectiv personalul bugetar salarizat potrivit O.U.G. nr. 24/2000 și persoanele care îndeplinesc funcții de demnitate publică, precum și față de salarizarea procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și a celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, prin raportare la sistemul de salarizate instituit prin O.U.G. nr. 27/2006, .

Ca atare, instanța de fond a abordat litigiul pendinte dintr-o perspectivă corectă, fiind lipsit de echivoc faptul că prin hotărârile judecătorești invocate de recurenți nu au fost acordate majorări salariale.

În plus, hotărârile judecătorești au rămas irevocabile anterior intrării în vigoare a legii cadru nr. 330/2009. După intrarea în vigoare a acestui act normativ, magistrații au fost salarizați conform prevederilor sale, iar ulterior conform Legii nr. 284/2010 și Legii nr. 285/2010, la stabilirea drepturilor salariale luându-se în considerare gradul sau trepta profesională, vechimea în muncă, vechimea în funcție sau după caz, în specialitate, precum și drepturile aferente acestora, dobândite potrivit legii.

Prin urmare, începând cu 1 ianuarie 2010, calculul indemnizațiilor magistraților s-a realizat potrivit Anexei nr. VI/1 la Legea nr. 330/2009, iar din analiza anexei respective rezultă că despăgubirile acordate prin hotărâri judecătorești cu titlu de reparație pentru discriminare nu se numără printre elementele care ar fi trebuit luate în considerare potrivit noii legislații.

Este adevărat, prin Decizia nr. 23/2015 din 29 iunie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pe care recurenții-reclamanți o invocă în susținerea acțiunii introductive, s-a statuat că drepturile acordate prin hotărâri judecătorești irevocabile privind creșterile salariale de 2%, 5% și 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007, se încadrează în sintagma "indemnizație avută", acestea fiind drepturi definitiv câștigate, astfel că vor fi luate în considerare la stabilirea pensiei de serviciu a magistraților, însă, la data de 06.02.2017, față de ordinului nr. 2536/21.12.2016 privind creșterile salariale de 2%, 5% și 11% și a Ordinuluui nr. 332/27.01.2017 vizând creșterile aferente valorii de referință sectorială dobândite prin hotărâri judecătorești, ambele emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamanții și-au precizat acțiunea introductivă în sensul că solicită obligarea pârâtului la emiterea de noi ordine de salarizare, pentru viitor, cu luarea în considerare și a creșterilor salariale reprezentând diferențele față de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT.

După cum și instanța de fond a apreciat, decizia menționată nu a tranșat asupra modului de interpretare a legii în sensul dorit de recurenții-reclamanți, respectiv al includerii sau neincluderii în baza de calcul a indemnizației de încadrare a magistraților a despăgubirilor cu caracter reparator obținute prin hotărâri judecătorești în vederea înlăturării stării de discriminare, în contextul în care aceeași instanță, prin Decizia nr. 25/14.11.2011 pronunțată de Completul competent să judece recursul în interesul legii, a statuat că dispozițiile O.G. nr. 10/2007 nu se aplică și magistraților, astfel încât aceștia nu pot beneficia de sporurile salariale reglementate de acest act normativ.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte menționează că, aflându-se în posesia unor titluri executorii reprezentate de hotărâri judecătorești irevocabile, nimic nu îi împiedică pe recurenții-reclamanți să efectueze demersuri în vederea executării silite a acestora, având la îndemână remedii prevăzute de lege, în cadrul unor asemenea proceduri putându-se tranșa inclusiv întinderea și efectele titlurilor puse în executare inclusiv cu privire la perioada solicitată prin precizarea de acțiune, în condițiile în care starea de discriminare a fost înlăturată de legiuitor prin egalizarea prevăzută de art. 3

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 20/2016, prin stabilirea nivelului maxim al salariului/indemnizației de încadrare ținând seama și de majorările/indexările stabilite prin hotărâri judecătorești, în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale.

În consecință, față de considerentele expuse, constatând că sentința pronunțată de instanța de fond se află la adăpost de criticile formulate, în temeiul art. 496 și 497 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a proceda la respingerea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți D., B., C. și A. împotriva sentinței nr. 3617 din 10 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 februarie 2020.